Pledoarie pentru ignoranță
-
Sobrietatea născută dintr-o veche beție de absint mi-a măcinat pe rând speranțele și iluziile odioase care mi-au străpuns persoana care a încetat să mai fie. Gândire mahmură, dar fecundă, nopți înhăitate cu o dulce psihoză distrugătoare, nopți de licantropie, ca acum zece ani, mă lasă să urlu la lună.
Lună, de ce îmi ești străină și taci ca de obicei? Oare știi că ți-am îngropat infantul sub scrumul unor resturi de țigări rămase de ceva timp într-o scrumieră care de fapt este o cană? Eu alint acea scrumieră cu numele de ,,piedestal.”
Am venit aici să scriu pentru că m-am certat cu Balzac. Credeam că pot să îl întovărășesc, credeam că îmi permite ca măcar în lumea lui să pot să rămân. însă și el mi-a zisː ,,PLEACĂ, SPIRIT IMPUR, NU VĂD ÎN TINE DECÂT O VIAȚĂ CONDENSATĂ!”
Mi-am spus că este de cuviință ca măcar în acel moment să îl ascult, nu să îmi mai târșâi reziduurile cognitive printr-o lume în care nu mi-a fost dat să trăiesc, și dacă mi-ar fi fost dat să trăiesc, ar fi fost mai bine să trăiesc într-o lume în care aș fi știut să trăiesc, în care m-aș fi putut, cu un alt fel de fire cameleonică, preschimba, într-un individ care nu este bântuit nici de amplitudini, nici de joase frecvențe afective, ci de o preaîndrăgită platitudine.
Balzac m-a folosit, din acest motiv ni s-a scindat ceea ce eu credeam că ne este un drum comun. Cât timp am avut cafea, țigări, puțină hrană, m-a considerat demnă de a-l întovărăși pe acel drum, iar, când am rămas fără, m-a lăsat de izbeliște. M-am văzut nevoită să urmez un alt drum căci la prima răscruce a drumului pe care l-am urmat cu Balzac, erau alte câteva drumuri. Nu știu ce formulă de despărțire am folosit atunci când mi-a zis acele vorbe urâte, poate că am fost ceva ca: Adieu! À Dieu ! Parbleu sau Tubleu, chiar nu mai știu, și oricum, dacă aș ști, n-aș mai împărtăși cu nimeni intimitățile mele. Eu una mi-am urmat drumul meu.
Scriu de foame, de sete, din lipsa de țigări, din dorința de a nu distruge lucrurile ,,nevinovate” din jur. Trebuie totuși, să menționez că există o excepție din tagma lucrurilor din jur nevinovate, acelea sunt cărțile. Având firea slabă, am fost cu ușurință ispitită, sedusă, chiar, de aceste viclene lucrări omenești și diavolești, deopotrivă. Nu îmi vine a crede că eu i-am plâns soarta lui Don Quijote când i s-au ars tomurile de savantlâc.
Pe mine cine o să mă plângă? Și din acest motiv scriu. Scriu cu intenția de ,,a seduce” un suflet nevinovat, pe care să îl amăgesc, să îl fac să mă înțeleagă până la momentul de a-l aduce la un paroxism al smintelii, și care să îmi plângă pierderea lacrimilor care nici nu va exista.
Ce își poate dori un cititor înflăcărat mai mult decât să se ,,contopească” spiritual cu autorul pe care îl idolatrizează cu habotnicie? Poate doar dorința de a nu se fi apucat vreodată să citească.
Oricât aș arunca eu cu cărbuni aprinși în biblioteci întregi pe rafturile cărora sălășluiește înțelepciunea, sub nici o formă nu aș putea să o suprim. Dacă, prin absurd, aș instaura un regim dictatorial care s-ar fundamenta pe niște ideologii de stârpire în masă a înțelepciunii, nici atunci nu aș rezolva mare lucru prin crematoriile mele în care aș arde maculatura cărților în care se găsește și...ÎNȚELEPCIUNEA. Înțelepciunea și știința sunt imateriale, de fapt, răspândite în diverse cutii craniene. Tot ceea ce se află în acele cutii craniene, tot amalgamul acela de cunoștințe, informații, conceptualizări șamd: versete biblice, capitole din Kant știute pe de rost, poezii scrise de Rabelais și declamate de vreun glas fără a se folosi de vreo hârtie pe care e scrisă acea poezie, informații privitoare la ora de deschidere a unei biserici sau a închiderii vreunei crâșme, mersul trenurilor, programul de vizită la vreun spital, toate acestea, și multe altele, la care eu nici măcar nu pot gândi, sunt inculcate în creierele ,,înțelepților”. Cum aș putea eu, o ființă atât de mică, dar cu o ură față de cunoaștere atât de mare, să intervin în concretizarea ignoranței desăvârșite? Soluția este una fantasmagorică, la fel ca ceea ce am scris. Constă în invocarea demonilor indolenței, a ocrotitorilor somnoroșilor și a celor care gândesc doar că nu pot gândi, poate-poate vor poseda grabnic toată specia umană și mă vor ajuta în demersul meu.
Soluția mai proastă, dar mai apropiată de realitate este să nu mai scriu. Nescriind, voi înlesni pentru o mână de oameni apariția ignoranței.