Nevoia de autovalidare

[Arcangelo 1797]

Tine insa de fiecare om obisnuit sa nu fie dependent de aceasta reflectare in ceilalti. (ea sa fie ajutor in autodefinire, nu stergere a personalitatii sale)

Cum sa nu fie dependent,cand omul este conditionat sa acorde acestui feed-back din exterior mai mult credit decat siesi?

Iar in privinta supraeului si a valorilor "etice" promovate de catre el,oare nu sunt acelea tocmai valorile "educate" prin conditionare,nu cumva SUPUNEREA a fost valoarea superma pe care am fost dresati sa o apreciem? -nu cumva raportarea permanenta la ceilalti si la confirmarile lor este lantul acestei supuneri?

 

Si inca o intrebare,de baraj: nu cumva supraeul este doar un nume mai frumos pe care il dam judecatorului din noi,cel care perpetueaza conditionarea,care cere supunere,care rasplateste si pedepseste,care decide ce laturi din noi insine au dreptul sa...existe,si care ar trebui suprimate,ascunse,ignorate,temute,respinse,impinse in afara constiintei,in Umbra? -oare nu cumva,supraeul este doar acea instanta care decide ce anume este obligatoriu ori interzis,si la care ceilalti apeleaza atunci cand ne dau sau nu confirmarea?

 

Traim cu un adevarat tribunal in interior,si ne agatam ca disperatii de confirmarile celorlalti,ca de niste avocati ai apararii care ne-ar putea scapa de cumplitul judecator din mintile noastre!

[Andruta* 35]

Am citit la Dolto ca la o varsta frageda e greu sa iti stabilesti preferintele, dorintele, etc. Asa ca intervine dorinta parintelui. Sunt multe ocupatii care se cer practicate de la varste foarte fragede, de exemplu baletul, pianul, etc. Dolto spune ca daca observi ca nu fiului/fiicei nu ii place ceea ce face, atunci e cazul sa o lasi balta. Dar pe parcurs, e posibil ca fiului/fiicei sa ii placa intr-adevar ceea ce face! Atunci e ok.

O prietena a fost data la pian de la 4 ani... maica-sa voia de fapt sa ajunga mare pianista. Deci a fost dorinta mamei. Ea studia la pian 4 ore pe zi, in timp ce noi, restul, doar 2. Dar ei i-a placut iar acum a ajuns celebra si concerteaza peste tot in lume. Oare in acest caz s-a convins ea singura ca e si dorinta ei, nu numai a mamei? Sau poate chiar a fost si dorinta ei?

Cred ca a fost dorinta ei, dar si aici exista un "dar", pentru ca stii cum se spune, "pofta vine mancand", deci pe masura ce exersezi - cu totii stim ca mult exercitiu poate duce la perfectiune, mai ales daca esti chitibusar si foarte ordonat, organizat - poti ajunge la performanta. Pe de alta parte, parintele poate avea doar rol de a ne indruma pasii catre talentul,aptitudinile noastre, daca exista o inclinatie a noastra catre acolo , ajungem la ceea ce ai spus tu mai sus.

Oricum, problema este cu cele doua taisuri pe care le-am descris mai sus : ori esti talentat si este menirea ta, 10 puncte pentru parinte, ori dorinta lui e lege pentru copil, si tu, copil ambitios, educat, perseverent, dornic de a fi ascultator, muncesti pana nu mai poti si ajungi la acea performanta.

Nu stiu. Este discutabil.

[soogee 2866]

Cum sa nu fie dependent,cand omul este conditionat sa acorde acestui feed-back din exterior mai mult credit decat siesi?

Iar in privinta supraeului si a valorilor "etice" promovate de catre el,oare nu sunt acelea tocmai valorile "educate" prin conditionare,nu cumva SUPUNEREA a fost valoarea superma pe care am fost dresati sa o apreciem? -nu cumva raportarea permanenta la ceilalti si la confirmarile lor este lantul acestei supuneri?

 

Deci, e bine ca omul e conditionat de catre societate, parinti, religii, justitie, profesori, vecini, etc sa fie moral (etic), sa respecte pe altul, sa tolereze diferenta, sa fie politicos, sa nu ucida, sa nu lezeze interesul altuia pt interesul sau, sa fie om, si nu animal.

 

Daca acest proces de socializare treptate, de mic, de formare etica, nu ar avea loc, atunci ar fi legea junglei.

Am fi animale de prada. Pana si in cadrul grupurilor de pradatori exista niste reguli de ierarhizare, de convietuire reciproca, de ajutorare reciproca. Daca aceste reglaje sociale nu ar exista, grupul s-ar dizolva, iar membrii s-ar sfasia intre ei.

 

La om treaba e si mai problematica si mai complexa, pentru ca grupurile umane sunt mult mai mari, iar coeziunea e mai dificila. De aceea exista agresivitate intraspecie la om, iar Konrad Lorentz spunea ca asta e unul din factorii ce pot duce la autodistrugerea speciei umane.

 

Supraeul care duce la minimalizarea sau disparitia agresivitatii intraspecie la om e bun.

Daca n-ar fi rolul lui umanizant, socializant, formator, omul ar fi lup pt om (dar nu asa pe ascuns, cum mai e azi cazul, ci pe fatza, in toate cazurile).

Nu ti-ar placea sa traiesti intr-o astfel de lume. Ti-ar da in cap oricine ar fi mai tare ca tine.

Ar trebui sa te aperi cu arma in mana, cu ghearele sau muschii, cu dintii sau atac permenant. Ori daca nu ai disparea imediat.

 

Asta e rolul pozitiv al Supraeului.

Problema apare acolo unde Supraeul nu-si face treaba, la sociopatii care fac rau altora.

Si mai apare si acolo unde Supraeul isi face treaba, dar prea dur, prea insistent, iar omul sufera coplesit de vini imaginare, sau autoacuzari, si sufera pana la a-si lua singur viata, ori deprimat.

 

Parintii care se folosesc de puterea lor pt a critica-jigni copilul, ii dau un Supraeu prea mare, calau, judecatorul nemilos de care zici tu. E abuzul lor de putere. Dar nu toti sunt asa.

 

 

Parintii inteleg rolul formator al regulii "nu face rau altuia daca vrei sa traiesti bine". Dar unii abuzeaza de asta, si il termina psihic pe copil prin tot felul de exagerari ale regulii, prin infinite regulisoare si regulitze, pana ce copilul ori ajunge fobic social, ori depresiv, ori se razvrateste si arunca la gunoi regulile.

Sunt unii care aruncand la gunoi totul arunca la gunoi si regula umanizanta "nu face rau altuia daca vrei sa traiesti bine", si incep sa lezeze interesele celorlati pt interesele lor. Asta e o greseala.

 

Eu inteleg ca tu ai scapat de conditionarea negativa si prin insight te-ai autodefinit. E bine asta.

Dar totusi ai si tu un Supraeu, chiar si asa, pentru ca daca nu ai avea, ai fi o fiara ce e in stare sa ucida si sa treaca peste toti ca sa isi atinga interesele. Ai fi un animal fara blana, biped, imbracat, dar care nu are nicio frana in manifestarea pulsiunilor sale egoiste. Ori tu nu esti asa.

 

E bine sa vedem Supraeul nuantat.

Arcangelo, daca ai renunta la ideea cu "sa aruncam Supraeul" pentru a adopta ideea "sa renuntam la Parintele Critic" atunci ai fi mult mai precis in exprimare, oamenii te-ar intelege imediat, si s-ar putea sa ai rezultate consistente. :)

Editat Iunie 19, 2011 de Kosmotro

[Hypathia 2114]

Si inca o intrebare,de baraj: nu cumva supraeul este doar un nume mai frumos pe care il dam judecatorului din noi,cel care perpetueaza conditionarea,care cere supunere,care rasplateste si pedepseste,care decide ce laturi din noi insine au dreptul sa...existe,si care ar trebui suprimate,ascunse,ignorate,temute,respinse,impinse in afara constiintei,in Umbra? -oare nu cumva,supraeul este doar acea instanta care decide ce anume este obligatoriu ori interzis,si la care ceilalti apeleaza atunci cand ne dau sau nu confirmarea?

Imagineaza-ti ca Supraeul este Parintele de care vorbeste Berne.

Parintele acesta are doua iposteze: Parintele normativ (critic&cu prejudecati) si Parintele tandru (grijuliu, protector).

 

Tu te referi la Parintele normativ.

Kosmotro se refera si la unul, si la altul.

 

Spui ca trebuie sa renuntam la Supraeu pt o societate mai buna. Asta e imposibil, am ajunge ca in jungla. Dar vrei sa spui de fapt ca trebuie sa renuntam la Parintele critic. Atunci e ok.

 

Cred ca a fost dorinta ei, dar si aici exista un "dar", pentru ca stii cum se spune, "pofta vine mancand", deci pe masura ce exersezi - cu totii stim ca mult exercitiu poate duce la perfectiune, mai ales daca esti chitibusar si foarte ordonat, organizat - poti ajunge la performanta.

asa-i. Pofta vine mancand. E foarte potrivit.

Parerea mea este ca ea a fost conditionata de mica sa aiba succes, sa fie prima, sa exceleze in domeniul ei. Atat de tare a fost aceasta intarire oferita de maica-sa, incat si-a distrus toate prieteniile si relatiile doar de dragul competitiei si nevoii de confirmare.

Editat Iunie 19, 2011 de Hypathia

[Fiero 23210]

 

Defineste-ti valorile.

 

Dau exemple: printre altele eu iubesc literatura SF.

Iubesc SF-ul in sine, nu caut confirmarile nimanui. Cand citesc o carte SF buna uit de toate.

Asta e o valoare in sine. Ma pot defini prin asta. Si prin asta.

Daca m-as intalni cu Dumnezeu sau cu o inteligenta extraterestra, si m/ar intreba: cine esti, ce te defineste, ce te face uman? i-as zice: "imi place SF-ul, si inca alte cateva mii de chestii".

 

I-am spus candva unui strain intalnit intr-un tren din Elvetia: "salut, ma numesc ... si imi place SF-ul".

Nu caut confirmarea lui. Nu ma intereseaza daca el uraste SF-ul sau il simpatizeaza.

Poate spune: uau, si mie imi place. Vom avea o valoare comuna, o tema de discutii.

Poate ca el va spune : "SF-ul e literatura mediocra".

E ok, nu ma intereseaza ca el sa ma confirme. Valoarea SF-ului pt mine e in sine. Ea continua sa existe si daca el o neaga (sau mai rau, daca el ma neaga ca persoana valoroasa pt ca el neaga o valoare a mea, SF-ul).

Si daca el neaga SF-ul, eu tot pot discuta respectuos cu el despre SF.

"Zici ca SF-ul e literatura de mana a doua, dar ai citit Asimov, Herbert, Lem, Dick, Strugatki, Anderson, Haldeman, Egan, Card, Zelazny, Bradbury, Sheckley? N-ai citit. Pai hai sa iti povestesc eu cateva idei de-ale lor exceptionale. Ce parere ai de subiectele astea care duc gandirea umana la frontiere?". Si uite asa trece timpul frumos in tren.

Proful meu de romana a spus ca SF-ul e literatura de gunoi. L-am contrazis la ora. El credea ca SFul inseamna comicsuri cu femei goale salvate din tentaculele monstrilor de catre astronauti vigurosi. Eu i-am aratat ca, desi comicsurile alea exista, totusi exista si carti exceptionale de SF (a caror valoare predictiva si futurologica nu poate fi negata).

 

Uite asa relationam, crestem in cunoastere reciproca, interactionam, ne formam unii pe altii, ne modelam gandirea, ne verificam, ne autoevaluam prin gandirea critica a celorlalti. Asa crestem. Fie ca suntem confirmati, fie ca nu.

Nu confirmarea conteaza (desi stroke-ul ei e benefic! energia ei pozitiva nu trebuie respinsa daca vine, ci integrata).

Dar nici sa nu devenim dependenti de confirmare.

Daca ea exista si ne aduce energie pozitiva, e bine.

Daca nu, atunci ma duc in interior si ma uit care sunt bazele mele. Ma redefinesc.

Care sunt valorile care ma structureaza ca personalitate? Care e inventarul valorilor pe care ma pot bizui ca sa fiu sigur de mine in fata altuia? Cum pot eu sa ma bazez pe ele ca sa am o identitate puternic definita in fata altuia care poate e mai bun de gura, mai incisiv, mai volubil, mai expresiv, mai fermecator, mai agresiv?

 

Dau alte exemple de valori (acum vorbesc la modul general, nu despre mine in mod neaparat):

- imi plac pisicile de rasa

- imi plac si pisicile maidaneze (ca ele n-au pe nimeni, cum au cele de rasa)

- imi plac timbrele din Bhutan, Lesotho si alte tari exotice, cu parfum de necunoscut

- imi plac documentarele despre tari indepartate

- imi place cafeaua de dimineata bauta cu scortisoara si miere citind dimineata stirile pe net

- imi place sa discut in contradictoriu pe Roportal

- imi place sa vad fotografii ciudate facute de oameni din toate colturile lumii, pe net

- imi place sa beau o cafea cu prietenii, in oras, sa pierd vremea povestind cu ei nimicuri simpatice-

- imi place sa dau like pe Facebook

- imi place ca uneori sa injur multiversul cu epitete expresive

- imi place vantul de seara, felul in care imi ravaseste parul

- imi place sa merg cu picioarele goale prin iarba

- imi place sa dau telefon cuiva ca sa depanam amintiri

- imi place sa ajut pt ca ma simt sociabil, uman, de treaba

etc samd

Lista poate fi enorma, cu mii de intrari.

Astea ma definesc.

Astea ma contureaza.

Astea imi dau limite clare fiintei (si imi arata ce sunt in interiorul limitelor, cine sunt de fapt)

Astea ma motiveaza sa traiesc.

Astea imi populeaza imaginarul, dorintele, aspiratiile.

 

Aceste valori ma CONFIRMA. Dar eu nu astept sa fiu confirmat de altii pt ca le am.

Daca intalnesc oameni care le au si ei, foarte bine. Impartasim cunostinte, valori, noutati, pe baza subiectelor comune.

 

Intr-adevar, exista oameni insuficient structurati interior care alearga dupa confirmarile celorlalti.

Sa spunem ca sunt cei care sunt prea dependenti de grup, care merg cu grupul in opinie, sugestionabili, dependenti, followeri, cei ce cauta moda, cei ce isi fac din trenduri un scop in viata?

 

Eu te-as pune, Oamo invizibilo, sa iti faci o lista de valori care te confirma, independent de confirmarea altora.

Lista asta sa fie cu mii de intrari, sa umpli un caiet studentesc, sau mai multe.

O sa vezi ca e fain sa descoperi tot felul de lucruri interesante despre tine.

 

Gen:

- imi place mirosul chibritelor arse (multi uita asta, trec peste asta, li se pare insignifiant, desi nu e).

- imi place culoarea portocalie, ma vivifica (uitam asta cand suntem tristi, nu?)

- imi place sa lenevesc in pat dupa ce am muncit, privind un film vechi

etc\

 

Si totusi astfel de mici trasaturi, combinate, sunt cele care ne definesc. Cum ne-am prezenta altora?

"Salut, sunt EU, si imi place sa urmaresc furnicile in iarba, imi place piureul de castane, imi place sa ajut pe cei in nevoie, imi place sa fiu om, imi place sa fiu onest si sa nu aduc paguba altuia, imi place sa gandesc si sa visez cu ochii deschisi cateodata, imi place sa recitesc Micul Print in fiecare an, imi place sa pun citate motivationale pe pereti, imi place sa ma depasesc atunci cand simt ca nu mai pot, etc."

 

Asa s-ar defini si Micul Print, nu prin numere si kg si nume, nu?

 

 

Dar ce se intampla cand parintii nu structureaza deloc copilul, nu-l ajuta sa isi defineasca valorile care il confirma independent de situatie?

Atunci copilul se poate simti confuz, neformat, cu o identitate moale.

Si totusi, daca ia copilul un caiet studentesc si scrie pana ce il doare mana, va descoperi multe trasaturi care fac farmecul vietii, si care il definesc ca UNIC in raport cu restul oamenilor.

 

Well, asta e parerea mea. Astept parerile voastre.

Stiu ce-mi place si stiu sa definesc bine ce-mi place, mai stiu sa definesc bine cum sunt prin excludere, adica spunand clar ce nu-mi place. E de ajuns sa spun ce-mi place ca sa stiu cine sunt? Problema este ca ma simt scindata. 1. Am avut nevoie de confirmari pt. a afla cine sunt, nu le-am dobandit in copilarie, asa cum ar fi fost ok, le-am dobandit prin mine insami, abia mai tarziu am primit confirmari de la altii, prea tarziu, poate. Am vrut sa contez pt. cineva, ca sa mi se confirme ca exist, ca sunt valoroasa, cum eram singura persoana care parea sa ii pese de asta, mi-am facut aliat din mine insami. 2. Confirmarile celorlalti mi le-am dorit, totusi, la inceput nu cred ca am constientizat asta, cu timpul am constientizat, lucru care nu m-a facut sa ma simt neputincioasa si sa ma intreb de ce, odata ce n-am primit semnale ca as conta pentru cineva, de ce imi mai doresc sa gasesc oameni pt. care persoana mea sa fie importanta. Si-atunci m-am infuriat pe propria-mi persoana. Am inceput sa detest si detest si acum nevoia mea de confirmare, dezvoltand un atasament fata de dorinta de a nu mai primi, de a nu mai avea nevoie de confirmari.

[soogee 2866]

Stiu ce-mi place si stiu sa definesc bine ce-mi place, mai stiu sa definesc bine cum sunt prin excludere, adica spunand clar ce nu-mi place. E de ajuns sa spun ce-mi place ca sa stiu cine sunt?

 

Eu vad de aici ca esti nesigura tocmai pe partea pozitiva a listei de valori (ce imi place).

Incearca sa faci o lista din asta, umple un caiet, o sa ai revelatii interesante.

Sunt sigur ca da rezultate.

 

Si ceea ce nu iti place e interesant de vazut.

De exemplu:

- nu-mi place sa fiu ignorata voit cand fac cunostinta cu noi persoane

- nu-mi place ipocrizia

- nu/mi place sa beau vinul rosu rece

- nu/mi place cand vecinul se uita la facturile mele din posta

 

samd.

 

:)

[Fiero 23210]

Problema este dependenta.

In spatele dependentei,este conditionarea -credinta ca putem gasi acel bine dorit de noi PRIN acel ceva/cineva de care ne agatam.Insa ulterior,ajungem sa confundam acel ceva/cineva,cu SURSA binelui nostru.

 

Sa dau un exemplu de dependena,pentru a ma face mai bine inteles: fumatul.Fumatorii cred ca fumatul ii face sa para cool,ca ii face mai simpatici,ca le faciliteaza integrarea intr-un anume grup,ca ii face sa para mai maturi,mai importanti,mai speciali,mai liberi,ca le inbunatateste inmaginea de sine in ochii lor si ai celorlalti,ca le ofera satisfactie,relaxare,placere si integrare sociala.

Dupa ce accepta aceste conditionari,dupa ce isi dezvolta aceste convingeri,se agata de fumat,ca de sursa binelui pe care il doresc.(poate ca am sa vorbesc si despre religie si manipularea prin religie,intre-o postare viitoare)

 

In ce priveste raportarea permanenta la altii,dependenta e formata inca din copilarie,cand depindem in mod natural de parinti pentru a primi hrana,potectie si suport.Parintii intermediaza aceste binefaceri fata de noi,insa noi ii privim ca fiind insasi sursa binelui.

Asa-zisa "iubire" conditionata,este sinonima cu "educatia" supunerii,cu dresajul de fapt,cu conditionarea prin rasplata si pedeapsa pe care enorm de multi oameni o confunda cu educatia.

 

Inca de mici,suntem dresati sa ascundem adanc anumite laturi in noi(suntem invatati ca acele laturi nu pot si nu trebuie sa fie iubite,acceptate,respectate,valorizate),pentru ca sunt indezirabile pentru ceilalti,iar nesimtenia este una dintre ele,si printre cele mai importante.

 

Ce inseamna sa fi nesimtit? -sa nu te raportezi la ceilalti pentru confirmare.Sa fi tu insuti asa cum esti,chiar daca ceilalti nu sunt de acord,nu te iubesc si apreciaza si nu te accepta asa.Inseamna sa faci ce vrei tu,chiar daca ceilalti nu agreeaza comportamentul tau,chiar daca iti dau un feed-back negativ.

 

Apoi oamenii fug intreaga viata de "raul" cel mare al nesimteniei...si dupa binele cel mare al confirmarii pe care ceilalti ar putea sa o acorde.Si se mira...unii nu par sa priceapa intreaga viata chiar ca ceilalti nu or sa le dea niciodata voie sa fie cei care sunt.Isi traiesc intreaga viata cersind de la ceilalti: "imi dati voie sa fiu eu insumi?;sa fac ceea ce vreau?" -si nu pricep ca nu se va intampla vreodata...

 

Si pentru ca vreau sa inchei cu un ton mai optimist,am sa ofer si solutia: sursa,nu e in exterior,atunci cand o cautam in exterior,ne agatam de ceilalti,sau de lucruri,de situatii pentru a ne simti bine cu noi insine.Sursa binelui interior,este in interior.

Tu ai mare dreptate, Arcangelo. Nu exista solutii in exterior, ele par a fi solutii doar temporar, apoi, cand dispare sursa generatoare de bine, ne prabusim, dispare pofta de viata, buna dispozitie, ajungem sa semanam cu niste fantome.

Si trebuie sa invatam sa spunem nu cand nu ne place ceva, sa le radem in nas celor care nu ne accepta ca suntem altfel, numai pt. ca am indraznit sa ne despartim de turma, nu pt. ca prin comportamentul nostru, prin felul nostru de a fi am face rau turmei, nici nu se pune problema de asa ceva. "Nu e normal!", auzi spunandu-se des sau "Bine ca-s normal, nu sunt ca el!". Sa fii diferit si sa nu-ti para nefiresc ca esti asa, nu e rau atata timp nu ranesti pe altul.

 

Io ma simt cu musca pe caciula cand citesc despre asta, iar prin afirmatia aceasta nu incerc sa spun ca ai scris asta pentru sau despre mine, ci ca ma regasesc printre unele (multe) dintre randurile scrise de tine.

Ma, eu nu cred ca pornind de la asta, poti ajunge sa te valorizezi singur. Mi-ar placea insa ca cineva sa vina sa contrazica asta in mod concret, prin experiente personale.

La ce concluzii am ajuns eu pana acum :

1. nu poti lasa pe "oricine" sa serveasca drept "oglinda". Chiar exista oameni care, din varii motive, nu pot reflecta in mod corect imaginea (sa zicem a) ta. Ma feresc sa mai dau exemple personale, insa oricum, abordarea acestei chestiuni este una extrem de sensibila si poti oricand pica intr-o extrema sau alta. Pe principiul initial amintit, poti ajunge oricand sa vrei sa "demolezi" pe cineva care exprima ceva de rau despre tine (mai ales cand este neintemeiat sau in necunostinta de cauza) sau sa privesti cu mai multa toleranta pe oricine te reflecta pozitiv. Cert este ca eu cred ca oricine poate (macar ajunge) sa fie in stare sa discearna intre ceva negativ care vine din dorinta de a te ajuta ( a ajuta pe cineva poate insemna si sa fii sau sa ajungi in pozitia de a-i arata unde greseste) si rautati aberante , spuse de persoane care au gandirea "tulburata" de diverse motive mai mult sau mai putin constiente. Da, stiu ca si cei care fac asa ceva au motivele lor dar eu n-am ajuns si momentan nici nu-mi doresc sa ajung vreodata genul de persoana dedicata intelegerii si empatizarii cu ceilalti. La fel, oricine poate ajunge sa discearna intre "complimente" sincere si aberatii emanate pentru a obtine diferite favoruri de la cineva ( asta se intampla oricui, mai ales la munca. Am ramas masca vineri cand dupa ce ma vaitasem ca m-am ingrasat, fara sa dau detalii despre cauze, una s-a apucat sa-mi spuna ca , totusi, talia mi s-a subtiat :haha:) .

2. nu stiu daca are sens sa lupti ca sa te eschivezi tot mai mult de situatia cu "oglinzile". Orice s-ar zice, omul este si ramane un animal social si cu devenire sociala. Oricum, exista varste la care aproape oricine are aspecte de dovedit siesi insusi si implicit altora. Trebuie doar sa inveti sa selectezi "informatiile" si asta nu cred ca se poate face decat printr-o raportare sincera la ceea ce esti tu. In mod aberant, scriind asta, mi-am amintit ce imi zicea cineva care se ocupa cu psihanaliza, si anume ca aceasta nu se poate face de unul singur, ci doar raportandu-te la altcineva. :stars: Asta vine ca si cum nu te poti cunoaste pe tine insuti decat in urma interactiunii cu altii, care sunt, evident , "oglinzi".

Deci de ce anume incercam sa fugim?

 

 

Poate acei parinti sunt singurii pe care trebuie sa ii indepartam din vietile noastre.

'pare rau ca am fost mult mai ametita in ceea ce am scris decat tine, Rosucer, insa sunt atatea care-mi trec prin minte legat de tema asta... :stars:

Nu, nu e bine sa lasi pe oricine sa-ti fie oglinda, iti poate reda o imagine falsa, iar daca esti un om slab, poti fi influentat in rau de o asemenea imagine, fie ca reflexia iti releva aspecte bune sau aspecte rele. De aspectele rele, n-are rost sa comentez prea mult, se subintelege, dar si aspectele bune, constient sau inconstient exacerbate de omul oglinda te pot indruma pe piste false.

Dar ceea ce-am spus mai sus nu e cel mai rau lucru atunci cand intalnesti un om oglinda, ci rau e cand el chiar reuseste sa te reflecte exact asa cum esti, iar daca si tu il reflecti cu exactitate, e si mai rau. De ce? Pentru ca ajungi dependent de omul oglinda, nu mai poti resrpira fara el. Ce se intampla daca moare, daca pleaca? Ramai pustiu.

Cea mai buna solutie, cred eu, este sa folosim oamenii oglinda cu precautie, ocazional si rational, sa nu cadem in pacatul dependentei.

 

Eu vad de aici ca esti nesigura tocmai pe partea pozitiva a listei de valori (ce imi place).

Incearca sa faci o lista din asta, umple un caiet, o sa ai revelatii interesante.

Sunt sigur ca da rezultate.

 

Si ceea ce nu iti place e interesant de vazut.

De exemplu:

- nu-mi place sa fiu ignorata voit cand fac cunostinta cu noi persoane

- nu-mi place ipocrizia

- nu/mi place sa beau vinul rosu rece

- nu/mi place cand vecinul se uita la facturile mele din posta

 

samd.

 

:)

Da, probabil ca exista o dezorganizare destul de mare in mintea mea. Si daca la cumparaturi mi-e mai usor cand scriu totul pe lista, de ce n-as face-o si cand ma definesc. :)

 

m-am uitat si eu bine la categoriile astea si ma gandesc ca 5 poate fi subcategorie la 2.

Tu ai fost la 4, dar ai trecut la 2, nu?

Aproape. Nu ma incadrez perfect in 2 pt. ca n-am avut de ce anume sa scap, nu au existat conditionari. Pot spune ca am fost lasata in plata Domnului! :lol:

N-am postat pe topicul lui Big Lebowski pt. ca eu nu-mi consider parintii impostari. Desi mare parte din copilaria mea a fost bantuita de alcoolismul mamei, de corectiile fizice aplicate daca indrazneam sa ma impotrivesc ei (amintesc mai mult de ea pt. ca tatal meu a murit cand aveam 11 ani), nu pot considera ca parintii mi-au furat viata pt. ca nu mi-au impus ce sa fac. De fapt, nu prea mi-au trasat nimic. Nu ii urasc (desi un timp am urat-o pe mama pt. ca m-a lovit, mi-a strigat deseori cuvinte urate, pt. ca iesea sub influenta alcoolului afara si ma facea de ras in fata copiilor), pt. ca ei au fost la randul lor copii care nu au contat, ce-ar fi putut sa-mi daruiasca? Mama mea, copil din flori, a fugit de-acasa la 15 ani, ca sa nu fie maritata cu forta, s-a descurcat pe cont propriu, a absolvit o scoala de surori medicale si intr-un sanatoriu l-a intalnit pe tata. El, desteptul familiei a fost trimis in lume sa se descurce, mai erau acasa 4 frati, a fost mai usor sa-si imparta averea in 4, decat in 5. Faptul ca am avut un frate bolnav de autism le-a facut viata foarte grea, au incercat tot posibilul, colindand toata tara, la doctori, la vraci, sa-l vindece. Cred ca faptul ca au dat gres i-a impietrit intr-un fel. Apoi tatal meu a murit, singurul sustinator financiar al familiei. Ramasa singura pe lume, doar cu noi doi, fara ajutor de nicaieri, nevoita sa se descurce doar din pensia de urmas primita dupa tatal nostru, mama mea s-a imprietenit cu sticla.

Unde sa ma fi fost loc si pentru mine, cu nevoile mele cu tot? :)

 

Cred ca a fost dorinta ei, dar si aici exista un "dar", pentru ca stii cum se spune, "pofta vine mancand", deci pe masura ce exersezi - cu totii stim ca mult exercitiu poate duce la perfectiune, mai ales daca esti chitibusar si foarte ordonat, organizat - poti ajunge la performanta. Pe de alta parte, parintele poate avea doar rol de a ne indruma pasii catre talentul,aptitudinile noastre, daca exista o inclinatie a noastra catre acolo , ajungem la ceea ce ai spus tu mai sus.

Oricum, problema este cu cele doua taisuri pe care le-am descris mai sus : ori esti talentat si este menirea ta, 10 puncte pentru parinte, ori dorinta lui e lege pentru copil, si tu, copil ambitios, educat, perseverent, dornic de a fi ascultator, muncesti pana nu mai poti si ajungi la acea performanta.

Nu stiu. Este discutabil.

Eu cred ca talentul e mai important. Da, organizarea, exercitiul, sunt si ele importante, dar nu suficiente. Ca sa dau un exemplul: un cantaret care si-a exersat vocea poate canta un cantec corect, fara sa falseze, dar nu-ti transmite nicio emotie, unul talentat, chiar daca n-a luat lectii de canto, chiar daca falseaza pe alocuri, e capabil sa transmita emotie celor ce-l asculta.

Frumos ar fi ca parintele sa-si observe atent copilul, sa-i observe talentele si sa-l indrume in directia potrivita, fara a-l forta. Ca un copil poate sa aiba un anumit talent, dar e posibil sa nu vrea sa si-l exploateze, sa nu faca o cariera din el.

Editat Iunie 19, 2011 de oama invizibilicoasa

[Andruta* 35]

Eu cred ca talentul e mai important. Da, organizarea, exercitiul, sunt si ele importante, dar nu suficiente. Ca sa dau un exemplul: un cantaret care si-a exersat vocea poate canta un cantec corect, fara sa falseze, dar nu-ti transmite nicio emotie, unul talentat, chiar daca n-a luat lectii de canto, chiar daca falseaza pe alocuri, e capabil sa transmita emotie celor ce-l asculta.

Frumos ar fi ca parintele sa-si observe atent copilul, sa-i observe talentele si sa-l indrume in directia potrivita, fara a-l forta. Ca un copil poate sa aiba un anumit talent, dar e posibil sa nu vrea sa si-l exploateze, sa nu faca o cariera din el.

Nici nu am afirmat contrariul. Perfect corect ce spui. Frumos ar fi, da, numai ca acum discutam despre ceea ce ni se impune, nu de ceea ce ne dorim. Plus ca aceasta impunere a parintilor poate fi si mascata, pe sistemul "Tu esti talentata, asta ar trebui sa faci, esti buna la asta sau la asta", si tu, ca si copil gandesti "Parintii stiu care este binele meu, deci au dreptate", pentru ca, asa cum si spunea cineva mai sus, la o varsta frageda este greu sa iti valorifici lucrurile de care esti capabil. Adica nu ai acea viziune a lumii, a carierei, a profesiei, a talentului.

 

La fel, un copil nu stie unde este linia intre impunere si ceea ce isi doreste el, nu cunoaste sensul tuturor cuvintelor si intentiilor, este prin natura lui BUN. Pentru ca la inceput suntem naivi, nu-i asa? Si daca vorbim despre exemplul cu cantaretul, vorbim despre talent nativ sau exercitiu? Eu apreciez talentele native, iar ele nu falseaza. Pot admira si oamenii care muncesc mult ca sa ajunga undeva desi nu au talent, dar nu ii pot intelege daca nu se opresc , daca nu au simtul penibilului. Pentru ca sunt lucruri care pur si simplu nu ni se potrivesc, dar nu vrem sa vedem si sa acceptam asta.

 

Parintii au datoria morala de a ne indruma si de a ne valorifica aptitudinile, fara insa a ni le impune, ajungand noi, ca si copii,pana intr-acolo unde ne inducem ideea ca e politically correct ce se intampla. Este o linie foarte fina intre a sti ce vrei cu adevarat si ceea ce ti se induce sa crezi ca vrei. Iar parintii joaca un rol definitoriu. Intervine personalitatea fiecaruia - rebelul o va lua pe drumul lui la un moment dat, poate chiar ajuns la 30 de ani, si nu se va mai uita in urma, tipul cuminte va merge pe drum drept toata viata, fara sa se razvrateasca, crezand ca asa e cel mai bine, iar indiferentul va asista ca si spectator la ceea ce se intampla in viata lui, fara sa caute vinovati, si fara incursiuni mentale.

 

asa-i. Pofta vine mancand. E foarte potrivit.

Parerea mea este ca ea a fost conditionata de mica sa aiba succes, sa fie prima, sa exceleze in domeniul ei. Atat de tare a fost aceasta intarire oferita de maica-sa, incat si-a distrus toate prieteniile si relatiile doar de dragul competitiei si nevoii de confirmare.

Da, poate fi si asta, de fapt este inducerea ideii ca cel mai bun intr-un domeniu este cel care reuseste in viata, modelul acela de educatie care spune ca doar daca esti primul poti obtine lucruri, si aici intervine un moment in care trebuie sa fii pe locul 2 in ceva, si devii un frustrat. Pentru ca nu putem excela in toate, nu-i asa? Dar pianista poate ca nu va sti ca nu poate canta bine si la chitara, in caz ca are si ambitia asta, pentru ca a fost educata sa creada ca perseverenta si munca, nu talentul, te pot duce unde iti doresti. Si apare acel penibil despre care am scris in celalalt post.

 

Nu este neaparat vorba de conditionarea succesului, ci de conditionarea de a fi ce vrei sa fii. Ex:"eu stiu binele tau, o sa vezi tu", nedandu-ti ocazia sa esuezi, pentru a gusta si din dezamagire.

[_Undying_ 1242]

Narcisismul

http://www.sfatulmed.../narcisismul_63

Editat Iunie 19, 2011 de Big Lebowski

[Fiero 23210]

Narcisismul

 

 

Stiu parerea ta despre mine. :) O sa citesc linkul.