Creatiile userilor - Proza

[The Unknown 15046]

 ... oamenilor nu le place să li se spună că au rădăcini. 

Mai ales cand li se spune ca "s-au dezradacinat" ... parca apartineau cuiva cu trup si suflet ca scalvii, sau n-au voie sa viseze mai departe decat publicul general.   

Iar in caz de adoptare, eu nu gasesc sanatoasa ideea sa stie copilul de trecutul lui.    

[Stu' 13013]

Tu ce crezi, Olga, despre locurile natale? Raman radacinile lor in tine chiar si cand esti stramutat de o viata?

Se accentueaza sau nu odata cu inaintarea in varsta?

[Stu' 13013]

Tata, in ultimii ani de viata ( si nici macar nu a murit in varsta) - era atras foarte tare de locurile natale. Matusa la fel. Multii altii pe care ii stiu, la fel. Da, nu toti oamenii sunt la fel. Am incercat sa strecor acest lucru la finalul textului.

 

Bunica asa simte, crede. Aura, mai tanara ( numai tu poti sti cat de tanara esti :) ) e indecisa. Mai era o fraza pregatitoare pt aceasta idee. O teorie mai mult sau mai putin demonstrata experimental, prin esantionare, bineinteles. Pura statistica. Cum altfel?

 

Cat despre idealizare, f bine punctat. Poate , totusi, o luna e prea putin sa te rupi de ceea ce intelegi tu prin confort psihologic.

Sunt idei, personaje, discutii, pareri. Cred ca acesta e rolul unei carti. Sa te provoace la meditatie si nicidecum sa iti toarne adevaruri batute in cuie. Adica, asta imi doresc. Nu stiu cat imi reuseste...

 

Hai ca imediat mai pun un text, inainte adaug insa si fraza cu pricina. De aceea pun si aici, numai si exclusiv pentru sinceritate. Opinare pe text, bineinteles.

Multumesc.

Editat August 12, 2016 de stupid_me

[Stu' 13013]

Chiar voiam sa te intreb daca esti bine. Am observat ca ai lipsit mult. Daca simti nevoia, stii unde poti scrie.

Stii, au mai spus-o si altii. Toate trec. Bune, rele, viata e o continua lupta de rezistenta. Sper sa fie cat de usor posibil acum.

 

Cat despre fraza aceea, suna cam asa:

,,Citise că cele mai bune plante pentru organismul uman sunt cele care rodesc în pământul de unde ne tragem.''

 

Mai las un text. Incerc sa abordez situatii pe cat de reale, pe atat de complexe. Repet, nu stiu cat imi reusesc. Eu ma straduiesc.

 

 

 

 

Era pentru a cincea oară când inginerul Marin Anton ignorase apelul unui colaborator, pe numele său Adrian Pintilie, care insistase toată ziua şi, dacă în timpul zilei sunase în repetate rânduri la birou, iar secretara îşi cunoştea bine lecţia în timpuri de restrişte, inginerul Anton ştia că nu mai putea amâna convorbirea, altfel risca să se trezească a doua zi cu acesta pe şantier, fiind ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit. Aşadar, opri motorul, se asigură că toate geamurile sunt închise, scoase cheile din contact şi răspunse la telefon:

-Da, Adriane. Te ascult.

-Domnule Anton, greu mai dă omul de d-voastră. V-am sunat cu o treabă serioasă, se auzi un glas emoţionat, puţin gâtuit, la celălalt capăt.

-Da, Adriane, ştiu, răspunse calm domnul inginer.

-Păi dacă ştiţi deja, de ce mai purtăm conversaţia acesta, domnule director?

-Pentru că o iei ca pe un afront personal, îndrăznesc să afirm, şi nu este cazul.

-Afront personal? se auzi sub o notă de uimire amestecată cu indignare. Domnule Anton, cred că d-voastră nu înţelegeţi, oamenii mei aşteaptă să fie plătiţi de câteva zile! Ce să le spun? Poate vreţi d-voastră să o faceţi.

-Nu este de datoria mea să o fac. Tu eşti capul lor, Adriane. De ce nu le-ai asigurat salariile oamenilor tăi? Eu îi am pe ai mei de ajuns, răspunse puţin mai articulat, dar pe acelaşi ton calm.

-Domnule Anton, domnule, haideţi să încercăm să ne înţelegem ca oamenii, domnule director. Nu se poate aşa ceva, am vorbit, am bătut palma şi acum d-voastră ce faceţi? Poate că sunt eu amnezic şi nu îmi amintesc bine, spuneţi-mi dacă greşesc cu ceva. Nu v-aţi dat cuvântul că îmi plătiţi materialele cel târziu la două săptămâni după termen? Nu aşa aţi spus?

-Adriane, băiatule, linişteşte-te, nu te pierde cu firea. Nu se cade la statutul tău. Da, ţi-am dat cuvântul că te plătesc şi vei fi plătit, deocamdată, însă, nu ţine de mine. Beneficiarii de la Euroclan întârzie cu plata şi astfel nu am nici eu cum să îmi plătesc oamenii, trebuie să aleg. Or îmi plătesc integral distribuitorii, or le dau salariile oamenilor mei. Dacă nu le dau lefurile alor mei, risc să mă trezesc cu şantierele goale şi să nu mai terminăm lucrarea de la Euroclan, iar atunci cu siguranţă nu mai văd repede niciun ban, nici eu, nici tu. Suntem în aceeaşi tabără, Adriane. Mai mult de 30%, pe care îi ai deja în cont, nu îţi pot vira încă. Îţi spun sincer că celorlalţi le-am dat abia 15%, Adriane. Poţi să îţi imaginezi ce implică asta? 15%! Când primesc restul, fii sigur că mă voi revanşa. Momentan însă trebuie să rezistăm amândoi. Nu e prima dată când mi se întâmplă, aşa e în branşa, tu eşti tânăr, dar trebuie să înveţi din mers cum stau treburile, altfel nu se poate.

În acel moment, partenerul de conversaţie păstră câteva momente de reculegere. Pesemne că înţelegea ce i se explicase, dar întârzia să dea o replică.

-Mai eşti acolo, Adriane?

-Da, domnule Anton. Vă spun sincer că nu mă aşteptam să îmi faceţi tocmai d-voastră aşa ceva, acuză pe un ton uşor stins interlocutorul. De la alţii mă aşteptam, dar d-voastră m-aţi dezamăgit cumplit.

-Lasă melodramele. Nu are nimeni nimic cu tine personal, vreau să înţelegi asta. Îţi spun că aşa stau treburile în afaceri atunci când eşti în impas. Concluzia o ştii şi singur : mă doare de tine, dar mai tare mă doare de mine. Poţi pricepe asta odată?

-Da, cred că încep să mă prind din mers, reveni domnul Pintilie pe un ton resuscitat. Prin urmare, bănuiesc că vă aşteptaţi să vă opresc ultimele tranşe din materialele pentru celălalte două lucrări, nu? Poate reuşesc să le revând fără discount şi îmi mai scot şi eu din pârleală, este?

În faţa acestei ameninţări, care nu suna tocmai a ameninţare, domnul Anton nu se pierdu cu firea, ba mai mult, răspunse hotărât şi apăsat, ca şi cum ar fi vrut să dea impresia că anticipase o astfel de reacţie şi era mai mult decât pregătit pentru a o contracara:

-Adriane, eu îţi recomand să te mai gândeşti. Nu te pripi! Mergem cot la cot de aproape doi ani şi nu cred că ai mai avut motive să te plângi de noi până acum. Afacerile reprezintă un teren instabil, plin de imprevizibil, nu comite eroarea să crezi că alţii te-ar feri de ele. Faci cum crezi, e mutarea ta, dar eu te sfătuiesc să te mai gândeşti, iar dacă intenţionezi cu adevărat să rupem relaţiile, asigură-ţi spatele înainte. Dacă ai atât de multe comenzi, încât de abia mai faci faţă la ele, n-ai decât, îţi urez de pe acum succes pe mai departe şi…

-Domnule director, eu, haideţi să facem cumva să fie bine, eu trebuie să îmi plătesc oamenii, nu vreau să rupem relaţiile, am mare respect pentru d-voastră, dar nu mai ştiu ce să fac, se auzi un tremur în vocea de la capătul opus. Nu am mai fost niciodată pus în situaţia asta, domnule director. Ce pot să fac să fie bine?

-Adriane, coborî vocea domnul inginer, Adriane, băiatule. Te înţeleg, te rog eu să mă crezi că te înţeleg şi de aceea voi încerca să te ajut. Dar nu îmi cere imposibilul, băiete. Chiar dacă tu îmi întârzii celălalte lucrări, eu tot nu pot să te plătesc, înţelege-mă. Când ai probleme în afaceri, cauţi soluţii, nu te ruinezi. Asta trebuie să faci. Să cauţi soluţii!

-Dar, domnule director, reveni pe o voce rugătoare, domnule director, vă rog să mă credeţi că am întors-o pe toate părţile de o sută de ori şi am luat-o de la capăt încă o dată şi tot nu am ajuns la o salvare. Sunt disperat, domnule inginer, vă rog să mă credeţi. Mâine intru în faliment aşa.

-Măi Adriane. Adriane, păi de ce nu spui aşa: domnule Anton, vă rog să mă ajutaţi, să îmi daţi un sfat să ies din impas? Ha? Păi când nu te-am ajutat eu pe tine cu ce am putut, când am putut? Spune tu, nu ţi-am deschis uşa larg de fiecare dată, başca ţi-am mai turnat şi un ceva bun în pahar?

-Ba da, răspunse, cu un glas docil. Chiar de aceea...

-Uite cum facem atunci: treci mâine pe la mine şi găsim o soluţie pentru tine. Mă suni înainte, să nu fiu plecat, da? Hai, gata, nu eşti nici primul nici ultimul care se scaldă prin căcaturi din astea. Deci ne-am înţeles. Pe mâine?

-Vai, domnule director, nu ştiu cum să vă mulţumesc, mi-aţi luat o piatră de pe inimă. Chiar nu mai ştiu cum să o descurc şi...

-Gata! Nu e cazul să o mai lungim că ne prinde noaptea, reteză pe un glas cald domnul inginer Marin Anton. Gata, ne vedem mâine, cum ne-am înţeles. Hai, du-te la odihnă să îţi funcţioneze bine mintea. Da?

-Da, să trăiţi. Pe mâine, domnule director. Vă doresc o seară minunată! Pe mâine!

Şi astfel, soţul doamnei profesoare de limba engleză mai încheie cu succes încă o zi de lucru, ieşi din maşină, verifică să fie încuiată şi intră în scara blocului. Spera ca înainte de orice discuţie conjugală, la care se aştepta fără doar şi poate, să reuşească să facă un duş şi să servească ceva cald de mâncare. Poate şi nişte vin de casă, îşi spuse şi învârti cheia în ială să deschidă uşa de la intrare.

Editat August 12, 2016 de stupid_me

[The Unknown 15046]

Tu ce crezi, Olga, despre locurile natale? Raman radacinile lor in tine chiar si cand esti stramutat de o viata?

Se accentueaza sau nu odata cu inaintarea in varsta?

 

Locul natal nu se schimba deodata cu emigrarea, ramane constant pentru restul vietii.  Observi ca n-am uitat nimic inca din copilaria mea, scriu cateodata despre si vorbesc si aici destul despre cu diferite ocazii si cu copiii mei mereu.

Cred ca fiecare persoana e altfel cu privire la acest capitol din viata, eu nu am simtul asta dezvoltat in mine.  Totusi nu stiu exact la ce te referi, daca mi-e dor sau daca as vrea sa merg inapoi.

 

Am o cunostinta din Ungaria de peste 79 de ani cu care vorbesc zilnic si-mi vorbeste despre copilaria ei din Insula Csepel din Dunare.

Sora lui maica sa inca traieste la Budapesta dar ea nu s-ar duce pe acolo desi mai are avere insemnata acolo, mostenita, dar si conturi bancare.  Am sfatuit-o si eu sa mearga macar in vizita ca aici va muri singura iar acolo este iubita si asteptata dar nu vrea sa mearga.   E aici de 45 de ani. 

 

Mamei mele i-a fost dor dar nu s-ar fi dus inapoi din cauza calatoriei lungi!!!

  

Am vazut romance foarte tinere, abia terminat liceul si s-au maritat in America iar dupa cateva saptamani nu mai stiau NIMIC de ele, incepand cu limba romana!!!

De mers voiau inapoi in vizite dese sa se laude cu cele achizitionate pe aici, nu dor de meleaguri natale aveau ca aici au colindat America din Florida la Polul Nord. 

[Stu' 13013]

Probabil de dor este vorba.

Ma rog, conteaza amintirile foarte mult in idee, dar se voia subliniat ca unii cred/simt/au impresia ca atunci cand revin fizic in locurile natale ( in vizita) - forta amintirilor, forta vitala de altadata ( atunci cand erai copil si visai sa mergi sa cuceresti lumea) -devine mai intensa.

[The Unknown 15046]

Mie nu mi-e dor de nimic si nimeni niciodata!!!   Asa m-am nascut si ne-au educat sa ne comportam dar nu s-a lipit in mod egal pe noi cele zise de acasa..   Cand am fost ultima oara in RO, m-am simtit parca niciodata n-am plecat de acolo ... curios si asta, ca sora mea din Bucuresti deja era plictisita in provincie si nu-si gasea locul.  Eu nu ma plictisesc niciodata, imi gasesc ceva de facut sa ma preocupe.    Mor prietenele si nu merg sa le vad, n-are niciun sens sa ma inghesui unde nu vreau sa fiu.  Prefer sa le tin minte cum ne-am vazut ultima oara.   Eu vorbesc despre viata din copilarie sau ori ce perioada numiti si amintitri insa nu ma domina aceste momente.   Extrem de rar ma loveste ceva sentimental si ultima oara a fost moartea lui Pierre Bachelet, chansonist francez, eveniment de care am auzit mult prea tirziu.  Prelucram foarte diferit pana si amintirile.          

[Stu' 13013]

În drum spre centru, Dragoş se gândi să îi facă o surpriză Marei şi să ajungă mai repede acasă, aşa că sună scurt  să îi ceară scuze lui Raul, prieten bun şi coleg din trupa Piţigoi, contramandând întâlnirea din acea seară. Îi era dor să petreacă puţin timp cu ea, mai ales pentru că ştia cât de nerăbdătoare era să se joace cu el seara. ,,Cred că s-ar bucura nespus să o cunoască pe Aura’’, gândi, şi îşi închipui cum surioara lui pipăie trăsăturile feţei acesteia, pentru a-şi forma o imagine, numai ea putea şti cu adevărat de ce natură, căci nu poţi compara un om care a orbit după ani de zile în care a văzut, cu un altul care nu a văzut niciodată, sau, care a văzut doar câteva zile, odată, demult.

Chiar dacă refuza cu îndârjire să considere lipsa vederii ca pe un handicap real, Dragoş se trezea uneori că îşi doreşte ca Mara să vadă. Să perceapă lucrurile din jur aşa cum le percepe el, să se bucure cum străluceşte roua dimineţii, întocmai ca un diamant pe marginile frunzelor de flori, să trăiască emoţiile descoperirii orizontului pictat în amurg, să vadă cum freamătă copacii în vânt, să fie încântată de jocul de pe scenă şi să poată să o înveţe snooker. Îi era teamă că, odată cu înaintarea în vârstă, Mara se va îndepărta tot mai tare de el, nereuşind să ţină pasul cu modul în care aceasta urma să asimileze şi să înţeleagă lumea înconjurătoare. Şi, deşi citise că există posibilitatea ca peste ani organele bionice să fie la ordinea zilei, iar Mara să poată vedea prin intermediul unor roboţi sub formă de ochi, refuza să se axeze pe acest aspect, ca nu cumva să piardă din vedere realitatea în care trăia sora sa, căci, fugind după vise posibil irealizabile, cel puţin de-a lungul vieţii lor, risca să nu observe căile de comunicare mai subtile, dar existente, de care se putea folosi în prezent.

 

 

***

Ajuns pe scara blocului, Dragoş încetini pasul, pentru a îi da mai mult timp Marei să îi repereze mişcarea, chiar dinainte de a învârti cheia în ială, şi, la scurt timp, când mai avea doar câteva trepte pâna la intrare, uşa se deschise zgomotos, iar o fetiţă bucălată, cu părul scurt prins în două codiţe, se postă în faţa lui, radiind un zâmbet de nedescris.

-Ai venit, ai venit! Ştii de când te aştept? De foarte mult timp te aştept! Nu mai sunt bolnavă, doar gâtul mă mai doare puţin, se auzi un glas cristalin, atât de drag lui Dragoş.

-Heei, ştrengăriţo! Cine e cea mai cea ştrengăriţă din lume? o întâmpină cu o voce veselă, prinzând-o de subţiori şi ridicând-o în aer.

-Nu ştiu, nu ştiu! răspunse Mara, cu o voce alintată şi ciulind urechile, pentru a urmări reacţia fratelui său.

-Ei, drăcie, nu ştii! îi spuse pe un ton grav, ce ştia că o incită pe sora lui, şi intră încet în holul casei, lung şi îngust, lăsând-o jos. Vrei să îţi demonstrez că ştii?

-Nu ai cum, hi, hi, hi. Nu ai cum!

-Ba bine că nu!

Şi zicând acestea, Dragoş se năpusti cu degetele asupra surioarei sale şi începu să o gâdile până când această începu să îl roage să înceteze, prin chicoteli şi pufăieli de tot felul.

-Ştii sau nu ştii, aşadar?

-Hi, hi, hi. Ştiu. Hi, hi, hi. Te rog, opreşte-te, că mă doare burta de la atâta râs. Hi, hi, hi. Gata, ştiu!

-Ce ştii?

-Eu sunt, eu sunt. Hi, hi, hi. Stai! Hi, hi, hi.

-Tu eşti ce anume? insistă Dragoş, gâdilind-o în continuare, dar cu o frecvenţă mai scăzută.

-Hi, hi, hi. Eu sunt…hi, hi, hi! Stai, Dlagoş! Nu mai pot, mă doare burta. Hi, hi, hi. Eu sunt cea mai cea ştrengăriţă! E bine, aşa?

-E chiar foarte bine aşa, spuse, şi se opri. Unde e mama şi tata? Ai fost cuminte azi?

-Eu întotdeauna sunt cea mai cuminte, ridică năsucul în vânt.

-Cum să nu! Cea mai ştrengăriţă şi cea mai cuminte din lume!

-Chiar aşa. Ce mai cea!

-Dar tot nu mi-ai spus unde  sunt mama şi tata, Mara! Nu cumva i-ai închis în dulap, să-i ascunzi de mine.

-Hi, hi, hi. Nu, nu. Sunt dincolo, la televizor. Tati a adormit cu telecomanda în mână, iar mami mai are puţin şi pică şi ea.

-Ei, drăcie, ai obosit-o toată ziua, nu?

-Nu, nu. Nu chiar toată ziua, recunoscu Mara, aplecându-se spre fratele său, care se coborâse pupurig, ştiind ce urma, şi îşi sprijini mânuţele de obrajii lui neraşi de două zile, ghidându-i uşor capul, astfel încât să îi aplece fruntea la nivelul buzelor ei micuţe şi moi.

-Ce mai meştereşti acum, ştrengară mică? se făcu Dragoş că nu îşi dă seama.

-Vreau să îţi dau un pupic. Doar un pupic, spuse cu un glas dulce şi scăzut, sărutându-şi fratele pe frunte.

Dragoş o îmbrăţişă cu multă căldură, simţindu-i căpuşorul înmiresmat odihnindu-se pe umărul său şi îi mângâie părul cu tandreţe, sărutând-o, la rândul lui, pe obraz.

-Mă bucur că te-ai însănătoşit, dulceaţă mică! E bine să fiu întâmpinat de tine când vin acasă.

[Stu' 13013]

Oamenii mint pentru ca atunci cand au spus adevarul rar au fost iertati. Cuvintele dor. Adevarul doare. Iar mesagerul nu aduce niciodata mai multe adevaruri intr-unul, el fiind un singur om venit dinspre un un orizont perspectiva unic la moment. Rar se intampla ca adevarul sa fie adus sub forma de valoare medie. De obicei este strigat, trantit, eliberat sub forma de valori instantanee.

Tot oamenii condamna minciuna. De aceea omul sufera. Pentru ca le vrea pe toate. Si adevarul gol golut, ideal, de altfel, dar si cuvantul moale, dulce, bland, acea valoare medie pe care nu o stie aprecia, decat prea tarziu.

Oamenilor nu le este suficient sa fie iubiti, asa, omeneste. Ei si-ar dori sa fie adorati, adulati, pretuiti asemenea unor nestemate rare, unice, sclipitoare - o ultima suflare dupa care tanjeste un biet si nenorocit muribund. Iar acest lucru se intampla pentru ca oamenii mereu cauta si sapa dupa adevaruri mai mult decat cauta si sapa in sufletele oamenilor.

Cand adevarul calca in picioare un suflet, isi pierde rostul.

Abia atunci cand reuseste sa il inalte si sa ii deschida mai tare aripile, putem spune ca adevarul are un sens. Dar cine suntem noi sa stim cand poate adevarul sa vindece mai tare sau sa imbolnaveasca mai aprig? Suntem doar niste mesageri, a caror constiinta nu ne lasa sa mintim cu sufletulimpacat.

De aceea, tu, mesagerule, ai grija de adevarurile pe care le porti cu tine. Tacand, risti sa ingropi vindecari, dar urland, risti sa dezgropi demoni. Nu uita sa eliberezi adevarurile numai si numai cu rabdare, intelepciune si sfantul steag alb la purtator!

[Stu' 13013]

Citind acestea, Aura se întinse pe spate, închise ochii şi începu să analizeze sensul acestui exerciţiu de imaginaţie. Cum ar fi dacă îngerul ei păzitor, presupunând că există aşa ceva, ar veni şi ar purta o asemenea conversaţie cu ea? Cum l-ar primi, cum i-ar răspunde şi până la urmă, ce sens avea tot acest exerciţiu în contextul dat? Gandind astfel, reveni la carte, sperând că va primi un răspuns cu noimă. ,,La finalul exerciţiului vă facem o invitaţie. Încercaţi să percepeţi tânăra ca reprezentând raţiunea, iar îngerul - intuiţia. Indiferent dacă o urmăm sau nu, intuiţia reprezintă un posibil răspuns atunci când raţiunea îşi atinge limitele, pentru că, paradoxal, deşi raţiunea te ajută să nu te pierzi cu firea în anumite cazuri, atunci când facem exces de ea putem ajunge în pragul nebuniei. De altfel, este şi firesc să fie aşa, pentru că întreaga noastră raţiune se bazează pe sisteme logice convenţionale, unde fenomenele sunt tratate particular, forţând o generalizare situată între nişte limite bine stabilite, limite de context sau încadrate undeva între minus infinit şi plus infinit, fără a cuprinde începutul şi sfârşitul existenţei. Problema apare atunci când, la fel cum se întâmplă într-un program setat pe calculator, apare un bug, o eroare necunoscută. În acel moment, se face o reevaluare a logicii din program, dar aceasta, atenţie, neînsemnând că eroarea s-a nascut doar începând cu momentul în care a fost descoperită. Nu, eroarea s-a născut odată cu naşterea raţionamentului care stă la baza acelui program logic, lucru de care uităm mult prea uşor atunci când emitem alte logici, teorii, legi, idei, or constrângeri. Aşa se face că în secolul nostru duminica citeşti un articol despre beneficiul extraordinar al cafelei, un banal exemplu, iar marţi dimineaţa, cu o aceeaşi atitudine totalitară ni se prezintă un alt articol bazat pe un studiu în care se demonstrează caracterul nociv al aceleaşi cafele asupra organismului. Comicul situaţiei constă în faptul că cele două studii, articole, nu pot fi restructurate într-o singură lucrare complexă, care să prezinte atât avantajele, cât şi dezavantajele consumului de cafea, căci multiple teorii emise în cele două studii de caz, culmea, bazate pe nimic altceva, decât pe statistică, pur şi simplu se anihiliază reciproc. Revenind la exerciţiul nostru, vă provocăm să mai înaintaţi cu un pas, admiţând că, aşa cum conştientul stă la baza raţiunii umane, subconştientul stă la baza intuiţiei umane, solitar sau nu. Astfel, dacă recunoaştem că suntem limitaţi în cunoaştere, ne vedem nevoiţi să admitem că în orice teorie emisă de către orice fiinţă raţională, se poate strecura o eroare atunci când facem voit abstracţie de această limitare. Tocmai de aceea, în momentul în care considerăm că intuiţia s-ar baza strict pe subconştientul interior, evident fără să putem demonstra acest lucru, facem automat abstracţie de un posibil subconştient exterior, universal, care cuprinde începutul şi sfârşitul existenţei şi care, posibil, poate fi accesat într-o formă sau alta, prin intuiţie. Această intuiţie reprezintă un termen controversat tocmai prin natura sa, fapt pentru care îi sunt atribuite diverse definiţii, unele anihilându-se reciproc cu altele, probabil pentru că, deşi intuim importanţa intuiţiei în tot acest proces, nu putem să cuprindem începutul şi sfârşitul acestei intuiţii.’’

Editat August 30, 2016 de stupid_me