Emile Durkheim - Studiu de autor

Detalii

CategoriiEducatie
TaguriReferate
Ultima actualizareMarti 5 august 2014
Vizualizari56519

Voteaza & Distribuie

Descriere

Repere biografice Ultimul nascut al unei familii traditionale de evrei din estul Frantei, David Emile Durkheim s-a nascut la Epinal in 15 aprilie 1858. Provenit dintr-o familie cu o puternica traditie religioasa, Durkheim a studiat in tinerete ebraica si doctrina talmudica. A absolvit scoala normala superioara (la cea de a treia incercare) si a reusit la doua bacalaureate: unul in litere (1874) si celalalt in stiinte (1875). Si-a sustinut doctoratul in filosofie cu teza Despre diviziunea muncii sociale, insotita de o teza complementara redactata in latina asupra Contributiei lui Montesqieu la construirea stiintei sociale. Intre 1885-1886 studiaza stiintele sociale in Paris, apoi in Germania sub conducerea lui Wundt. Dupa intoarcerea din Germania publica in revista filosofica trei articole: ?Studii recente asupra stiintelor sociale?, ?Stiinta pozitiva si morala in Germania? si ?Filosofia in universitatile germane?. Din 1882 preda la doua licee din provincie, iar in 1887 Durkheim este remarcat de Louis Liard - director al invatamantului superior in Ministerul instructiei publice si astfel devine profesor de pedagogie si stiinta sociala la Universitatea din Bordeaux - acesta fiind primul curs de sociologie predat intr-o universitate. In toamna anului 1887 se casatoreste cu Louise Dreyfus, fiica unui industrias parizian specializat in cazangerie. Realizarile sale stiintifice sunt foarte vaste; pe langa numeroase articole si recenzii critice, el publica Diviziunea muncii sociale (1893), Regulile metodei sociologice (1895), Sinuciderea (1897), Formele elementare ale vietii religioase (1912). Dupa moartea sa sunt publicate urmatoarele lucrari ale sale: L'education morale (1923), Sociologie et philosophie (1925), Le socialisme (1928), L'evolution pedagogique en France (1938). Este numit in 1902 lector in Stiintele educatiei la Sorbona si profesor titular de pedagogie patru ani mai tarziu cand va preda si sociologia. In 1906 preda la catedra de pedagogie a facultatii de litere din Paris, si in 1913 catedra sa primeste numele de ?chair de sociologie? de la Sorbona. In jurul sau se strange o echipa de colaboratori muncitori si devotati printre care si Marcel Mauss, Paul Fauconnet, fratii Bourgin, Henri Hubert cu ajutorul carora el infiinteaza in 1898, AnnEe sociologique, prima revista de stiinte sociale din Franta. Dureros lovit de moartea unicului sau fiu, AndrE - ucis pe frontul din Salonic, Durkheim se stinge din viata la Paris pe 15 noiembrie 1917 la doar 59 de ani. Emile Durkheim este considerat ?autorul cu cea mai importanta contributie in fixarea academica a sociologiei ca stiinta si in impunerea ei deplina in cercul stiintelor umaniste?, dupa ce Auguste Comte ii daduse numele si ratiunea de a exista. El este si organizatorul scolii franceze de sociologie. Diviziunea muncii sociale Sociologia lui Durkheim, privita dintr-o perspectiva contemporana este o morala cu valente sociologice, pentru ca agentul moralizator al omului ca fiinta sociala este societatea, sau altfel spus ?fiinta sociala din om?. Durkheim considera societatea ca producatoare a regulii sociale, ca fundament al moralei. Diviziunea muncii sociale este vazuta in aceasta lucrare ca un fenomen fundamental pentru destinul societatii in ansamblu, nu doar pentru latura sa economica. In prima parte a cartii autorul spune ca societatile parcurg in dezvoltarea lor istorica doua momente semnificative din punct de vedere al constiintei sociale. ?Inceputul? care reprezinta faza primordiala asociata unei prezente si dezvoltari masive a constiintei comune a membrilor societatii. Constiinta comuna este ansamblul similitudinilor sociale, suma sentimentelor asemanatoare care se manifesta in constiintele individuale, care determina la randul ei o ?solidaritate mecanica? specifica societatilor simple, arhaice. Pe masura ce evolueaza, societatile se confrunta cu fenomenul cresterii gradului de diferentiere sau individualizare. Constiinta comuna incepe sa-si piarda din importanta si astfel apare constiinta individuala, prin care oamenii se deosebesc intre ei. Aceasta din urma genereaza o solidaritate organica, raspandita in cadrul societatilor moderne. In mod cert nu exista societati care sa functioneze doar pe baza unui singur tip de solidaritate (mecanica sau organica) insa ele tind spre unul din acestea. Durkheim face distinctia intre omul social sau omul etnic si omul mediu. Omul social nu poate fi decat omul moral, in timp ce omul mediu este omul banal, comun, cel supus greselilor si defectelor.

Diviziunea muncii este sursa solidaritatii sociale. Comte a fost cel care a mentionat primul faptul ca diviziunea muncii nu este doar un fenomen economic, ci este un element principal in solidaritatea sociala. Diviziunea muncii sociale are un caracter moral pentru ca necesitatile impuse de solidaritatea sociala sunt nevoi morale. Dreptul este cel mai vizibil simbol al solidaritatii sociale. Acesta reprezinta organizarea vietii sociale in cea mai exacta si precisa forma. Se pot clasifica diferitele sisteme de reguli juridice pentru a vedea care tip de solidaritate sociala le corespunde. Exista doua tipuri de sanctiuni juridice: sanctiuni represive (ele au ca obiect al atinge pe agent in viata sau in libertatea sa, a-l priva de ceva de care se bucura si sunt caracteristice dreptului penal) si sanctiuni restitutive (consta intr-o ?repunere a lucrurilor la locul lor? si sunt caracteristice dreptului civil, comercial, procedural, administrativ si constitutional). Durkheim arata cum sanctiunile represive reflecta o societate caracterizata de o solidaritate mecanica. Regulile penale exprima conditiile esentiale ale vietii colective pentru orice tip de societate. Sanctiunile penale demonstreaza rezistenta sentimentului colectiv la o anumita crima, un act fiind criminal atunci cand ofenseaza starile puternice si definite ale constiintei colective. Toate crimele decurg direct sau indirect din constiinta colectiva. In opozitie cu sanctiunile represive, cele restitutive reflecta o societate caracterizata de o solidaritate organica. Dreptul restitutiv corespunde unei solidaritati negative, care consta in raporturi intre un lucru si o persoana, dar si intre doua persoane. Aceste raporturi negative sau de abtinere nu implica sub nici o forma cooperarea. Raporturile pozitive sau de cooperare deriva in cea mai mare parte din diviziunea muncii sociale si nu din constiinta colectiva. Durkheim explica dualitatea fiintei umane in felul urmator: in fiecare din noi exista doua constiinte - una continand stari personale, reprezentand personalitatea individuala si alta continand stari comune tuturor indivizilor, simbolizand societatea. Deci, in societatile in care dreptul penal este foarte raspandit, morala comuna este foarte intinsa, fiind o multime de practici colective care stau sub protectia opiniei publice. In schimb, unde dreptul restitutiv este foarte dezvoltat, exista pentru fiecare profesie o morala profesionala. Indatoririle permanente ale indivizilor deriva din natura scopului ales; ei indeplinesc functii familiale sau sociale si astfel au o serie de obligatii de la care nu se pot abate. Chiar daca Spencer nu a inteles natura solidaritatii sociale si nici functiile diviziunii muncii sociale, Durkheim sustine ca indiferent de avantajele sale economice, functia diviziunii muncii este in primul rand morala. Altruismul este - contrar opiniei lui Spencer care il vede ca un ?ornament agreabil al vietii noastre sociale? - principalul fundament al vietii sociale. In cea de-a doua parte a lucrarii, Durkheim explica cauzele diviziunii muncii sociale. Diviziunea muncii sociale este direct proportionala cu densitatea morala a societatii, iar aceasta din urma creste o data cu cresterea densitatii fizice. Cresterea densitatii sociale poate aparea in trei moduri: - marirea concentratiei spatiale a oamenilor; - formarea si dezvoltarea oraselor; - cresterea numarului si eficientei modalitatilor de comunicare. Chiar daca societatile pot creste in volum (marime absoluta), ele nu cresc neaparat in densitate. O societate care se mareste, dar numarul contactelelor sociale nu creste, poate ramane segmentara, si nu evolueaza intr-o diviziune a muncii. Oamenii isi diferentiaza specialitatile in scopul de a diminua competitia si pentru a coexista. Diviziunea muncii sociale diferentiaza pentru a uni si pentru a aduce oamenii mai aproape. In societatile simple, arhaice, oamenii se pot inlocui usor unii pe altii in munca lor. Comte si Spencer sunt de parere ca in societatile dezvoltate este tot mai greu pentru membrii acestora sa se substituie unii pe altii in sarcini. Durkheim are o opinie contrara acestora, spunand ca fenomenul substituirii este observabil chiar si la cele mai inalte nivele ale unei societati dezvoltate. Orice membru al societatii trebuie sa fie pregatit oricand sa faca altceva decat a facut pana la un moment dat. Civilizatia, ca intensificare a vietii sociale este doar un efect si nu o cauza a diviziunii muncii.

In partea a treia a Diviziunii muncii sociale, Durkheim pune baza formelor anormale ale diviziunii muncii: A. Diviziunea muncii anomice B. Diviziunea muncii prin constrangere C. Alta forma anormala A. Diviziunea muncii anomice. Diviziunea muncii este in mod obisnuit un fenomen normal, dar din cand in cand, intra intr-o stare patologica. Daca este impinsa prea departe, diviziunea muncii poate deveni o sursa de dezintegrare. Individul poate sa se izoleze in activitatea lui specifica, sa uite de colegii de munca si sa nu mai aiba nici o idee despre ceea ce este de fapt sarcina colectiva. Daca solidaritatea nu reiese din diviziunea muncii este pentru ca relatiile dintre organele sistemului nu sunt bine reglate ele aflandu-se intr-o stare de anomie, dezechilibru. B. Diviziunea muncii prin constrangere. Pentru a crea solidaritate sociala nu este suficient ca fiecare individ sa aiba o sarcina, ci aceasta trebuie sa-i fie pe plac. Daca diviziunea muncii produce insatisfactie, este pentru ca functiile sociale nu corespund distributiei abilitatilor personale. In mod normal munca este impartita in functie de distributia aptitudinilor in societate si cu cat societatea este mai avansata, cu atat este mai greu ca meseriile sa corespunda abilitatilor personale ale fiecarui individ. Contractele regularizeaza viata sociala, pentru ca in caz contrar oamenii ar profita unii de altii. Libertatea si egalitatea sunt produsele regularizarii. C. O a treia forma anormala a diviziunii muncii apare cand ?organele? sistemului nu functioneaza intr-un mod eficient impreuna in scopul de a realiza o solidaritate sociala benefica. Pe masura ce actiunile sunt mai puternic legate una de alta, ele devin mai dependente. Cu cat sunt mai multi indivizi care lucreaza intr-o societate, cu atat ei vor fi mai specializati. Lucrarea intitulata de Emile Durkheim Diviziunii muncii sociale, ne indruma sa ?ne limitam orizontul, sa ne alegem o sarcina precisa si sa ne angajam in ea cu totul, in loc sa facem din fiinta noastra un soi de opera de arta completa, perfecta, care isi trage valoarea din ea insasi si nu din serviciile pe care le aduce.? Sinuciderea este a treia lucrare importanta a lui Durkheim, in care acesta abordeaza stiintific un fapt social contemporan - cresterea frecventei sinuciderilor catre sfarsitul secolului XIX. Unul dintre principalele merite ale acestei lucrari este de a fi deschis perspectiva analizei sociologice, punand in evidenta conditionarea sociala a judecatilor morale. Durkheim defineste sinuciderea ca fiind ?orice caz de moarte care rezulta direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ savarsit de victima insasi si despre care aceasta stie ce rezultat va produce?. Sinuciderea este actul de disperare al unui om care nu mai doreste sa traiasca. In prima parte a lucrarii, autorul descrie factorii extra-sociali. In primul rand se discuta influenta pe care o pot avea cauzele extra-sociale (dispozitia organo-fizica si natura mediului fizic) asupra sinuciderilor. Exista mai multe conceptii, conform carora ?sinuciderea constituie prin ea insasi o nebunie speciala? sau ca ?sinuciderea ar fi un episod al uneia sau mai multor forme de nebunie, neintalnindu-se la subiectii cu spiritul sanatos?. Exista patru tipuri de sinucidere care reprezinta speciile cele mai importante (Jousset si Moreau de Tours): a) Sinuciderea maniaca - se datoreaza halucinatiilor sau conceptiilor delirante. Halucinatia apare brusc, si la fel si tentativa de sinucidere. b) Sinuciderea melancolica - este legata de o stare generala exagerata de depresie si tristete, care-l determina pe bolnav sa nu mai aprecieze relatiile sale cu oamenii si lucrurile din jur. c) Sinuciderea obsesiva - nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzata doar de ideea fixa de a muri. d) Sinuciderea impulsiva sau automata - este la fel de nemotivata ca si cea obsesiva, dar ea apare brusc, si bolnavul nu-i poate rezista. Sinuciderea nu este nici pe departe o prelungire a starilor psihopatice si aceasta se poate deduce si din faptul ca tarile cu cei mai putini nebuni au numarul cel mai ridicat de sinucideri. In conditii identice, degeneratul ajunge mai usor la sinucidere decat omul sanatos, dar acest lucru nu se datoreaza in exclusivitate starii sale.

Intr-o etapa urmatoare, se discuta in ce masura rasa ar influenta in vreun fel rata sinuciderilor. Rasa este un grup de indivizi cu trasaturi comune, ereditare, care au o origine comuna. Teoria conform careia rasa ar fi un factor important al inclinatiei catre sinucidere presupune implicit ca sinuciderea este ereditara, caci in caz contrar nu ar putea avea un caracter etnic. Faptele arata ca daca numarul sinuciderilor in cadrul unui popor sunt mai mari decat in altul, asta nu se datoreaza rasei, ci civilizatiei poporului respectiv. Durkheim evidentiaza doi factori cosmici care ar putea influenta sinuciderea: clima si temperatura sezoniera. S-a dedus ca adevarata cauza a diferentelor ce apar intre popoare, din punct de vedere al sinuciderilor, trebuie gasita in felul in care civilizatia este distribuita in tarile respective si nu in caracteristicile climei. Actiunea directa a factorilor cosmici nu poate explica variatiile lunare sau sezoniere ale sinuciderilor. Sinuciderile se inmultesc din ianuarie pana in iulie, nu pentru ca soarele exercita o influenta perturbatoare asupra organismului, ci pentru ca viata sociala este mai intensa. Deci, rata sinuciderilor va creste sau va scadea dupa cum viata sociala va fi mai mult sau mai putin activa. In partea a doua a Sinuciderii, autorul descrie pe rand urmatoarele tipuri de sinucidere: A. sinuciderea egoista B. sinuciderea altruista C. sinuciderea anomica A. Dorind sa explice sinuciderea egoista, Durkheim arata in ce fel actioneaza religia, familia si societatea politica asupra sinuciderii. Faptele arata ca protestantii furnizeaza mult mai multe sinucideri decat oricare alt cult. Se poate spune ca inclinatia spre sinucidere a protestantismului depinde de spiritul reflexiei libere care il caracterizeaza, biserica protestanta neputand actiona moderator impotriva sinuciderii tocmai pentru ca nu are aceeasi consistenta ca alte religii. Omul ajunge la sinucidere pentru ca societatea religioasa din care face parte si-a pierdut coeziunea. Femeile se sinucid mai putin decat barbatii pentru ca sensibilitatea lor e mai degraba rudimentara. Traind mai mult decat barbatul in afara vietii comune, femeia este mai putin influentata de aceasta, deci societatea ii este mai putin necesara pentru ca este mai putin inzestrata cu sociabilitate. Familia este un mediu puternic protector impotriva sinuciderii, ea protejand cu atat mai bine cu cat este mai puternic inchegata. Se poate concluziona ca sinuciderea variaza invers proportional cu gradul de integrare al gruparilor sociale din care face parte individul. Omul este dublu, caci omului fizic i se adauga omul social si acesta din urma are nevoie de o societate pe care s-o exprime si pe care s-o serveasca. Stim ca sinuciderea este intamplatoare la copii si se diminueaza la cei in varsta. Explicatia acestui fapt este ca si copilul si batranul reprezinta aproape in intregime omul fizic si nu omul social iar societatea lipseste inca din constiinta primului si incepe sa dispara din constiinta celuilalt. B. Sinuciderea altruista este un tip de sinucidere contrastant cu precedentul si provine din faptul ca societatea tine omul prea dependent de ea. Termenul ?altruism?, exprima starea in care eul nu-si apartine deloc sie insusi, in care se confunda cu altceva din exteriorul sau. Sinuciderea altruista imbraca trei forme: - sinuciderea altruista obligatorie - sinuciderea altruista facultativa - sinuciderea altruista acuta C. Sinuciderea anomica Daca sinuciderile sunt sporite de crizele industriale sau financiare, fenomenul nu se datoreaza saracirii, de vreme ce si valurile de prosperitate au aceleasi efecte. Orice zdruncinare a echilibrului favorizeaza sinuciderea si omul isi ia viata cu mai multa usurinta cand structura sociala sufera modificari importante. Orice fel de anomie atat economica, familiala, in cadrul industriei sau comertului, favorizeaza cresterea ratei sinuciderilor. In a treia parte a acestei lucrari autorul prezinta cateva consideratii generale despre sinucidere. Sinuciderea pare intr-un fel sau altul o supapa de siguranta ce poate fi utila. Ea are marele avantaj de a debarasa societatea fara nici un fel de interventie si cat mai simplu posibil de un anumit numar de subiecti inutili si daunatori. In raport cu sinuciderea, omuciderea se manifesta in situatii diferite: acolo unde omuciderea este foarte raspandita, ea ofera imunitate contra sinuciderii; daca razboaiele determina o scadere a numarului sinuciderilor, numarul omuciderilor creste si la fel se intampla si cu furturile si escrocheriile; sinuciderea este un fenomen mai degraba urban decat rural, dar situatia omuciderii este inversa; daca sinuciderile sunt mai frecvente in randul protestantilor, omorurile sunt mai des intalnite la catolici; viata de familie are o actiune moderatoare asupra sinuciderii, dar stimuleaza mai degraba omorul. Sinuciderea este de fapt o adevarata sinteza a multor studii ce au contribuit la realizarea ei.

Formele elementare ale vietii religioase este ultima lucrare a lui Durkheim si este considerata ca fiind cea mai matura dintre toate. Aceasta lucrare se bazeaza pe studiul despre aborigenii australieni. Durkheim a ales aceasta comunitate pentru ca o considera cea mai elementara forma de religie fara cultura. In prima parte a Formelor elementare ale vietii religioase, pentru a descrie si explica cea mai primitiva religie cunoscuta de om, Durkheim a considerat ca trebuie mai intai sa defineasca insusi termenul de religie. Durkheim defineste religia in doua etape: in primul rand trebuie sa ne eliberam mintea de toate ideile preconcepute despre religie si in al doilea rand trebuie sa examinam diferitele sisteme de forme religioase pe care le stim in realitatea lor concreta. Este gresita definitia conform careia ?religia este o speculatie despre tot ceea ce nu poate fi explicat stiintific?. Un sistem religios este cel mai primitiv cand este gasit intr-o societate cu cea mai simpla forma de organizare si cand este posibil sa se explice acel sistem religios fara a imprumuta nici un element dint-o religie anterioara. Studiul religiilor simple ne arata un aspect esential si permanent al umanitatii si in acelasi timp ne ajuta sa intelegem natura religioasa a omului. La baza tuturor sistemelor de credinte se afla un numar de reprezentari fundamentale, concepte si ritualuri care in afara de diversitatea formelor au aceeasi semnificatie si indeplinesc aceleasi functii peste tot. Civilizatiile primitive ofera cazuri privilegiate pentru studiul religiei, acele societati fiind caracterizate prin simplitatea si conformismul gandirii si conduitei. Religia pe care Durkheim o va analiza in aceasta carte este straina oricarei idei de Dumnezeu sau divinitate. Fortele la care se adreseaza sunt foarte diferite de acelea din religiile moderne dar cu toate acestea ne ajuta sa le intelegem. Religia este in primul rand sociala pentru ca reprezentarile religioase exprima realitati colective. Fenomenul religios poate fi clasificat in doua categorii fundamentale: credinte si reguli. Toate credintele religioase clasifica lucrurile fie ca fiind sacre, fie profane. Lucrurile sacre sunt considerate superioare in demnitate si putere fata de lucrurile profane (oamenii). Oamenii se considera inferiori fata de orice sacru; totusi daca omul depinde de dumnezei, aceasta dependenta este reciproca. Fara darurile si sacrificiile oamenilor Dumnezeii ar muri. In ciuda eterogenitatii lucrurilor sacre si profane, este posibil, pentru cele profane sa intre in lumea celor sacre. De exemplu, acest lucru se intampla cand oamenii sunt initiati in viata religioasa prin diferite ceremonii. Ritualurile reprezinta regulile de conduita care arata cum sa se comporte un om in prezenta lucrurilor sacre. Religia reprezinta totalitatea credintelor organizate intr-un anumit fel astfel incat sa formeze un sistem unitar si o independenta stricta fata de alte sisteme. Durkheim face distinctia intre magie si religie. Magia, ca si religia este compusa din credinte si ritualuri, ea are propriile dogme, dar ele sunt mai putin speculative pentru ca au o finalitate concreta si utila. Totusi, in timp ce religia are o biserica si o comunitate de lucratori cu credinte comune, magia nu are. Magicianul are o anumita clientela si este foarte posibil ca ei sa nu se cunoasca. Magiei ii lipseste comunitatea morala formata de toti cei care au o singura credinta. Religia este colectiva pentru ca ea nu se poate separa de biserica. Ritualul este mai mult o actiune morala decat una fizica. Cand participantii parasesc ceremonia, ei pleaca cu un sentiment moral de bine. Ceremoniile se ataseaza de totemuri, care sunt incapabile de efecte fizice. Acestea nu pot exista decat in reprezentatii a caror obiect este comemorarea trecutului. Ritualurile redau moralitatea grupului, acesta fiind principalul scop al lor. Ritualurile mai permit oamenilor sa traca din lumea reala in lumea imaginara. Durkheim pune in ecuatie religia si societatea, rezultand o predominare a activitatii sociale asupra vietii religioase.

Categoriile fundamentale ale religiei si stiintei au origini religioase. De fapt toate marile institutii sociale, regulile morale si legale au o baza in religie. Religia este o reflectie concentrata a vietii colective si principalul ei scop este influentarea vietii morale. Viata colectiva redesteapta gandul religios pentru a aduce o stare de efervescenta care schimba conditia activitatii psihice. Omul pune o alta lume (sacra, ideala) deasupra vietii lui profane de zi cu zi. In crearea unor noi idealuri, societatea se schimba singura. O reprezentare globala garanteaza obiectivitate pentru ca este obiectiva. Ea a fost in stare sa se mentina si sa se generalizeze pentru ca are suficienta ratiune: oamenii care au acceptat-o, au verificat-o prin propria lor experienta. Durkheim formuleaza axioma conform careia ?credintele religioase contin un adevar care trebuie descoperit?. Nu este o diferenta atat de mare intre stiinta si religie, ambele sisteme de gandire fiind directionate inspre univers si sustinand ca individul se poate ridica deasupra propriei perspective si poate trai o viata impersonala. Gandirea impersonala este sinonima cu gandirea colectiva. In a doua parte a lucrarii, Durkheim explica cum omul si-a construit propriile credinte in totemuri. Totemul simbolizeaza Dumnezeul, dar in acelasi timp si societatea care l-a facut (clanul). Dumnezeul clanului nu este altceva decat insusi clanul personificat in forma vizibila a totemului (animal sau planta). Eficacitatea lui vine din puterea lui fizica asupra celor care l-au infiintat si in acelasi timp datorita autoritatii lui morale asupra societatii. Societatea creaza in mod constant lucruri sacre din cele obisnuite, pentru ca oamenii dau calitati sacre obiectelor. Individul nu poate sa penetreze sacrul fara sa intre in relatie cu puteri extraordinare care il emotioneaza pana la stadul de nebunie. In a treia parte a cartii, Durkheim arata ca fiecare cult are un aspect dublu: negativ si pozitiv. Acestui dublu aspect ii sunt asociate doua tipuri de ritualuri. Scopul ritualului negativ consta in separarea formelor sacre si profane. Aceste ritualuri interzic anumite actiuni intr-o forma sau alta. De exemplu oamenii, profanii nu pot consuma anumite carnuri (de animale sacre). Daca anumite mancaruri sunt interzise profanului pentru ca sunt sacre, altele sunt interzise persoanelor sacre pentru ca sunt profane. In ambele cazuri, contactul intre cele doua este interzis. Cultul negativ pare sa fie numai un sistem de abstinente, dar totusi el are un efect pozitiv asupra naturii morale si religioase a individului. Individul nu poate avea o viata religioasa decat daca incepe sa se abtina de la lucruri din viata temporala. In acest fel, cultul negativ este o conditie de acces in cultul pozitiv. De exemplu rezultatul numeroaselor interdictii ale cultului negativ are ca scop sa aduca o schimbare radicala initiatului intr-o religie data, dupa ce ia parte la un ritual negativ, el obtine un caracter sacru si este considerat renascut de restul grupului. Formele elementare ale vietii religioase este o lucrare de baza in antropologia religioasa. Durkheim analizeaza formele de religiozitate asa cum sunt ele exprimate de rituri si de credintele religioase si demonstreaza ca formele religioase au o solida baza sociala, prin analiza unor notiuni cum sunt cele de spirit, zeu, totem, sacrificiu, cult pozitiv sau cult negativ. Intreaga opera a lui Durkheim reprezinta o importanta deosebita atat pentru sociologie cat si pentru pedagogie, conceptia sa pedagogica fiind o consecinta logica a conceptiei sale sociologice. Bibliografie 1. Durkheim, Emile (2001). Diviziunea muncii sociale, Bucuresti, Editura Albatros 2. Durkheim, Emile (1993). Despre sinucidere, Iasi, Institutul European 3. Durkheim, Emile (1995). Formele elementare ale vietii religioase, Iasi, Editura Polirom 4. Durkheim, Emile (1980). Educatie si sociologie, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica 5. Stoica, Stelian (1969). Etica durkheimista, Bucuresti, Editura Stiintifica.