Subscriu la ideea ca totul este subiectiv deoarece obiectivitatea nu exista.
Pentru a intelege daca subiectivitatea merita sau nu analizata ca ceva diferit de conditia naturala a omului (daca luam in considerare ipoteza ca omul poate fi subiectiv sau obiectiv), analizam mai intai obiectivitatea.
Termenul e folosit foarte des in discutii, fara a fi analizat.
OBIECTIVITÁTE s. f. 1. Însușirea a ceea ce este obiectiv (I 1). 2. Nepărtinire, imparțialitate. – Din fr. objectivité (după obiectiv). (DEX)
IMPARȚIÁL, -Ă, imparțiali, -e, adj. Capabil să facă o apreciere justă, obiectivă; nepărtinitor, obiectiv, drept. [Pr.: -ți-al] – Din fr. impartial.
Hai sa analizam conceptul de ''apreciere justa''.
Omul poate fi considerat obiectiv sau subiectiv de catre cei din jurul lui in conformitate cu sistemele de referinta la care se raporteaza ei, nu el.
Sistemele de referinta difera mult de la un grup la altul, deci si ''legile universale'' a caror respectare l-ar face pe om obiectiv.
De pilda, un om poate fi intrebat cum apreciaza o anumita realitate, ca fiind pozitiva sau negativa.
In multe situatii asta e un raspuns complex.
Va enumera cateva motive pentru care e pozitiva si alte cateva pentru care e negativa.
Va sa zica va fi considerat obiectiv, pentru ca analizeaza ambele fatete ale problemei.
Dar criteriile dupa care analizeaza sunt tot subiective, se bazeaza pe cunostintele si principiile lui sau ale unui grup din care face parte.
In concluzie obiectivitatea fiecaruia depinde de limitele lui la un moment dat (dpdv al cunostintelor) si de principii, care sunt subiective si variaza in functie de factori cum ar fi varsta, religia, perioada istorica, zona in care traieste etc.
Si omul e intotdeauna limitat; prin urmare nu poate fi complet obiectiv. Daca nu e obiectiv, e in mod clar subiectiv.
