Desprinderea de gandirea celorlati

Este un proces lung, dureros, costisitor pe plan emotional si consumator de resurse psihice.

Am putea spune ca adolescenta e perioada propice pentru conturarea unei personalitati independente, prin rebeliunea si teribilismul care duc la o delimitare de parinti. Dar adolescenta e si perioada exceselor, a fanatismului, a modelor superficiale adoptate fara filtrare.

A adopta inversul gandirii parentale sau a celor din mediu nu e o dovada de gandire independenta, ci de servitute mascata.

Unii insa nu strabat niciodata pana la capat acest proces, raman sa gandeasca prin "gandirea parintilor" sau cea a celor din jur. E mai comod? E mai putin mancator de RAM?

Voi v-ati constientizat subrutinele primite "de-a gata" de la persoanele formatoare in copilarie si pubertate?

Ganditi autonom, v-ati identificat cliseele de gandire, cognitiile, convingerile rationale sau irationale, valorile, scalele de evaluare a noilor informatii?

Eu nu imi pot identifica nimic primit de-a gata. Inainte de a ma gandi mai serios la mine, faceam doar dupa capul meu. Apoi, cand mi-am dat seama ca ceva nu e bine si nu merge, am inceput sa ascult mai mult, sa primesc sugestii, chiar si in lucruri apartent nesemnificative. Ca sa dau un exemplu, tata a observat ca intind rufele pe sarma pe dos, mereu pe dos :). Si mi-a spus, ia uite cum esti tu pe dos.. desi nu e psiholog nici pe departe. In mod normal ii intorceam spatele si ma enervam. Dar ciudat, i-am dat dreptate, era o observatie buna. Si am inceput sa imi intind rufele pe fata :). M-am simtit mai bine, normal. Poate si el. A fost un pas important, pentru ca si acum mi-l amintesc.

Athmy a scris:

Eu nu imi pot identifica nimic primit de-a gata. Inainte de a ma gandi mai serios la mine, faceam doar dupa capul meu. Apoi, cand mi-am dat seama ca ceva nu e bine si nu merge, am inceput sa ascult mai mult, sa primesc sugestii, chiar si in lucruri apartent nesemnificative. Ca sa dau un exemplu, tata a observat ca intind rufele pe sarma pe dos, mereu pe dos :). Si mi-a spus, ia uite cum esti tu pe dos.. desi nu e psiholog nici pe departe. In mod normal ii intorceam spatele si ma enervam. Dar ciudat, i-am dat dreptate, era o observatie buna. Si am inceput sa imi intind rufele pe fata . M-am simtit mai bine, normal. Poate si el. A fost un pas important, pentru ca si acum mi-l amintesc.

Si de ce nu intindea el(sau si el!) rufele?:)

Ba tocmai, ca avea experienta.. altfel nu observa

Athmy a scris:

Eu nu imi pot identifica nimic primit de-a gata. Inainte de a ma gandi mai serios la mine, faceam doar dupa capul meu. Apoi, cand mi-am dat seama ca ceva nu e bine si nu merge, am inceput sa ascult mai mult, sa primesc sugestii, chiar si in lucruri apartent nesemnificative. Ca sa dau un exemplu, tata a observat ca intind rufele pe sarma pe dos, mereu pe dos :). Si mi-a spus, ia uite cum esti tu pe dos.. desi nu e psiholog nici pe departe. In mod normal ii intorceam spatele si ma enervam. Dar ciudat, i-am dat dreptate, era o observatie buna. Si am inceput sa imi intind rufele pe fata :). M-am simtit mai bine, normal. Poate si el. A fost un pas important, pentru ca si acum mi-l amintesc.

Nu stiu de ce , dar mie imi face impresia ca tatal era de fapt mama care a observat chestia asta .

Eu traiesc pe banii mei de la 18 ani , 9 luni si ceva zile , si pentru ca am cunoscut si cunosc persoane din medii diferite , mi-am dezvoltat propria personalitate , absolut necesara ca sa nu ma fure viata .

Ba era tata. Barbatii au spirit de observatie ascutit :)

Intotdeuna i-am ascultat atent pe toti, am gindit la tot ce spuneau si am facut ca mine.

Inveti sa asculti si cu inima, asa inveti cel mai mult. Bineiteles ca faci ca tine, doar ca evoluezi.

Atunci cind esti tinar esti mai rebel si tinzi sa-ti gasesti propriul drum.

Nu toti isi pun problema asta serios, dar personalitatea fiecaruia isi spune cuvintul.

Chiar daca ti se spun/impun multe conceptii, alegi ceea ce ti se potriveste si dai la o parte ce nu corespunde firii tale si modului tau de a vedea viata.

Datul asta la o parte are si el un risc, pt ca ramine un gol pe care s-ar putea sa nu stii sa-l umpli .

Si atunci tot la experientele altora si ale tale te raportezi.

Nu cred ca e gresit sa invatam si din ce vedem in jur, nu doar din propriile experiente/greseli, pt ca nu avem timp in viata sa le facem pe toate. Am gresi prea mult, unele sunt iremediabile.

Totuși există și un fenomen invers... anume din dorința de a fi independent, "tu