lixit2010 0 Raportează post Postat Aprilie 21, 2010 Hello! Uite ma confrunt cu o mare problema: am o fetita care in 3 luni o sa implineasca 16 ani, adolescenta deci si de la care am auzit niste replici la care am ramas masca! De o virulenta verbala iesita din comun! Trebuie sa spun ca eu locuiesc in Bucuresti, sunt recasatorit, iar R este fetita mea din prima casatorie. Locuieste in provincie cu mama ei. Zic eu ca am avut o relatie buna spre f. buna cu ea pana acum, dar de la o vreme nu reusesc sa ma mai inteleg cu ea! Nici eu, dar mai grav si mai acut, nici mama ei, nu reusim sa o domolim. Concret, isi iese f. repede din fire, dar rau de tot, una doua ridica vocea si are o tonalitate in voce de-ti ingheata sangele in vene. Pe maica-sa a facut-o intr-o zi "odioasa", ii spune frecvent ca e rea (si nu cred acest lucru, maica-sa este profesor, are rabdare cu copii in general), tranteste lucrurile prin casa...ce mai, agresivitate in toata regula. Mie mi-a zis la telefon, "sa nu ma mai suni niciodata, nu mai vreau sa vorbesc cu tine!" Voi ce spuneti, cum sa abordez aceasta problema? Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
Birdiewatcher 2143 Raportează post Postat Aprilie 21, 2010 Fetita la 16 ani? Uita-te sa vezi ce anturaj are. Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
Amarena 13833 Raportează post Postat Aprilie 21, 2010 Sa stai de vorba cu ea fara sa o acuzi de ceva, sa intelegi de unde i se trage atitudinea asta si ce are impotriva voastra, asa, din senin (?). A aparut cineva nou, se confrunta cu o problema noua.. ceva este. Cat despre evaluarea relatiei dintre voi de pana acum, parerea ei o cunosti? Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
Pierre D. Vara 5581 Raportează post Postat Aprilie 21, 2010 Hello! In mod cert a intrat intr-un anturaj nepotrivit sau o supara ceva si este furioasa pentru ca nu poate vorbi cu nimeni sau nu are incredere in cineva. Este o varsta problematica, intr-adevar, este varsta teribilismului si a tentatiilor(fumat si alte lucruri mai grave), ceea ce face problema una delicata si cauzele aproape imposibil de depistat. De obicei, la aceasta varsta, adolescentii se victimizeaza mult si sentimentul de multumire vine greu. Pentru inceput, incepi sa petreci mai mult timp impreuna cu ea. Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
Pierre D. Vara 5581 Raportează post Postat Aprilie 21, 2010 Este foarte simplu sa stam pe margine si sa le stim pe toate. Evident faptul ca nu ai copii. Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
Arcangelo 1797 Raportează post Postat Aprilie 21, 2010 Singurul motiv pentru care imi permit sa dau sfaturi,este pentru ca le-ai solicitat.Daca deranjez,am sa ma abtin pe viitor. Copii nu trebuie "stapaniti".Telul educatiei este sa-i ajute sa creasca spre independenta,nu sa le blocheze cresterea asta. Multi parinti in Romania,cred ca educatia inseamna conformarea copiilor fata de dorintele si asteptarile parintilor.Sa asculte adica de parinti. Dar asta nu este educatie.Daca doriti sa comunicati cu un adult,trebuie sa o tratati ca pe un adult.Altfel nu merge. Revolta adolescentilor e in primul rand o revolta fata de normele pe care parintii le impun,fata de felul in care parintii nu accepta,nu admit independenta copiilor. In loc sa explice si sa convinga,parintii cred ca e cazul sa moralizeze,sa culpabilizeze si sa faca reprosuri.Sa dea ordine si sa pretinda ascultare deplina. E foarte tarziu sa va schimbati felul in care intelegeti educatia...e poate prea tarziu.Nu puteti sa o "schimbati" potrivit dorintelor voastre.Nu ar trebui sa incercati macar. Nu doar parintii isi pedepsesc copii,si copii invata de la parinti cum sa-i pedepseasca...voi sunteti pedepsiti -dar nu vreti sa va asumati raspunderea...abordarea voastra este gresita. Adolescentii nu au rabdare ca parintii sa evolueze -si adolescentii au asteptarile lor fata de parinti -si voi nu va ridicati la inaltimea acelor asteptari. Trebuie sa invatati sa comunicati -sa ascultati in primul rand. Uneori,increderea ajunge sa fie pierduta definitiv de ambele parti... Nu puteti sa conditionati iubirea fata de copii,si sa le cereti iubire neconditionata.Meritele voastre ca parinti,se dovedesc neimportante in cazul asta -nu puteti spune copiilor ca ii iubiti,dar ca vreti ca ei sa se schimbe dupa placul vostru.Nu puteti sa le spuneti ca ii intelegeti,dar sa le spuneti ca stiti mai bine decat ei prin ce trec si ce ar trebui sa faca. Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
_Undying_ 1242 Raportează post Postat Aprilie 21, 2010 (editat) Voi ce spuneti, cum sa abordez aceasta problema? Ca sa intelegi ce face fiica ta, vezi mai intai ce faci tu si sotia. De aici pornesti. De la autocunoastere. "Ce am facut in relatia cu fiica mea de se comporta asa?"Daca nu poti singur sa te autocunosti, apeleaza la un psiholog, in Bucuresti exista oameni calificati. Apoi, dupa ce depistezi erorile de comunicare, plus problemele emotionale, sentimentale, poti sa te apropii de fiica ta. Valabil si pentru sotie. Altfel, e un razboi pierdut, puteti ajunge la dezagregare familiala, va puteti pierde fiica pentru totdeauna. p.s. subscriu la ceea ce a spus si Arcangelo mai sus. In mod cert a intrat intr-un anturaj nepotrivit sau o supara ceva si este furioasa pentru ca nu poate vorbi cu nimeni sau nu are incredere in cineva. Evident, acel anturaj a fost initial format din parintii ei. In emisiunea Most Evil de pe Discovery se arata ca toti marii criminali ai istoriei au avut parinti restrictivi, abuzatori sau care au dorit sa traiasca prin copiii lor, parazitandu-le viata, desfiintandu-le identitatea. Editat Aprilie 21, 2010 de Oneiros Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
Abbie M. 6295 Raportează post Postat Aprilie 22, 2010 (editat) Trebuie sa invatati sa comunicati -sa ascultati in primul rand.Uneori,increderea ajunge sa fie pierduta definitiv de ambele parti... Nu puteti sa conditionati iubirea fata de copii,si sa le cereti iubire neconditionata.Meritele voastre ca parinti,se dovedesc neimportante in cazul asta -nu puteti spune copiilor ca ii iubiti,dar ca vreti ca ei sa se schimbe dupa placul vostru. Nu puteti sa le spuneti ca ii intelegeti,dar sa le spuneti ca stiti mai bine decat ei prin ce trec si ce ar trebui sa faca. Esti printre putinii oameni pe care i-am "auzit" exprimand atat de limpede adevarul despre aceasta lipsa de comunicare. Comunicarea de obicei se limiteaza la lucrurile "esentiale" - prioritatile stabilite de parinti. Datorita faptului ca aceste aspecte ii preocupa cu adevarat, deseori poarta discutii ample cu copiii pe marginea lor, crezand astfel ca au o relatie excelenta (nu ma refer la cazul in discutie, nefiind in cunostinta de cauza; aceste lucruri sunt insa intalnite extrem de des), ceea ce e adevarat dar se intampla numai la un anumit nivel, deoarece parintii nu sunt interesati de alte aspecte ale vietii copilului, decat daca apare vreo problema. Copilul, iarasi, cand are o tentativa de a discuta despre un subiect mai delicat, primeste raspunsuri standard (clisee), pentru ca orice ar spune va fi imediat procesat prin sistemul de clisee al parintelui, care aproape mereu pierde subtilitatile si are acelasi raspuns pentru orice aspect din sfera respectiva - cel descris in fraza subliniata. Parintele nu intelege pentru ca nici macar nu se straduieste; "stie raspunsul" inainte sa auda problema. Alt lucru pe care parintii il pierd din vedere in mod trist - greseala de a ignora starile sufletesti intense ale copilului, pierzandu-i increderea; minimalizarea suferintei, zeflemeaua, rasul batjocoritor etc. E suficient sa se intample odata, dupa care, uneori, copilul se lecuieste. Parintele nici nu crede ca a gresit - "De ce sa se supere? Am spus adevarul; o sa vada el mai tarziu." Mai tarziu e mai tarziu, si pana atunci legatura sa va fi rupt de o mie de ori. Dupa care apar asemenea comportamente de revolta, si cand parintele intreaba ce se intampla in viata copilului, raspunsul firesc (si justificat) e "Ce-ti pasa; pana acum unde ai fost?"... Iar reactia parintelui e una de uimire; de unde vine asta, asa, brusc, cand noi ne intelegeam perfect, erai cuminte etc etc etc...? Pana atunci nici nu-i trecuse prin cap sa-l intrebe de evenimentele, bucuriile si tristetile din viata lui, atata timp cat copilul "se purta normal", pentru ca socotea orice trairi ale copilului niste fleacuri trecatoare. E de neconceput pentru unii parinti ca un copil pur si simplu se inchide in el si comunica numai pe marginea anumitor teme (in general scoala, pentru ca dpodv al multor parinti altceva nici nu mai conteaza). Deci brusc il apuca grija pentru ce simte si ce gandeste copilul - de multe ori e prea tarziu pentru a reinnoda legatura pentru ca apropierea deja a disparut. Parintele e socat - "Dar de ce acum, pana mai ieri era un copil linistit, se purta conform varstei, ia note bune, e cuminte la scoala, deci de ce sa se schimbe brusc...?" Presupunand ca ceea ce nu stie sau nu vede el nu poate exista, si ca viata copilului se reduce la prioritatile pe care i le-a stabilit el, ori ca "a apucat-o pe cai gresite", asta incluzand orice nu are legatura cu acele prioritati. A treia greseala - parintele crede ca poate oricand sa is bruscheze, sa isi repeada copilul, sa il ironizeze, sa il ia peste picior etc. Daca are un limbaj prea dur si ridica tonul, scuza lui este ca "Eram nervos, eram stresat, am multe pe cap." Chiar daca se intampla zilnic. Deci procese de constiinta nu exista des. Copilul nu poate folosi acea scuza; "Adica ce griji are el; nu e respectul fata de parinti cel mai important lucru din viata lui? Cum isi permite; e inacceptabil." Iar cand i se raspunde ca el (parintele) face asta extrem de des, raspunsul standard: "Eu am griji, te intretin, fac atatea pentru tine; tu pentru mine ce faci? Imi datorezi respect oricum as vorbi eu cu tine!"... Concluzia - uneori, parintele, desi isi iubeste copilul, tinde sa nu il considere un om, cu stari schimbatoare, cu bucurii si tristeti, temeri, complexe, aspiratii, principii, idealuri; il trateaza ca pe un fel de planta de ghiveci careia ii supraveghezi cresterea, in rest o ignori, si daca totul pare in regula, inseamna ca e. Pentru el a fi parinte e o datorie, pe care sa si-o faca dupa anumite reguli stricte. Uita ca e si o bucurie si ca acel copil merita si cunoscut, nu numai corectat. Editat Aprilie 22, 2010 de Finnian Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
flori de camp 33 Raportează post Postat Aprilie 22, 2010 Si de cele mai multe ori, in rolul de parinte fiind, uitam cum eram ca adolescenti. Voit sau nu. :lol: Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
Abbie M. 6295 Raportează post Postat Aprilie 22, 2010 In mod cert a intrat intr-un anturaj nepotrivit sau o supara ceva si este furioasa pentru ca nu poate vorbi cu nimeni sau nu are incredere in cineva. Este o varsta problematica, intr-adevar, este varsta teribilismului si a tentatiilor(fumat si alte lucruri mai grave), ceea ce face problema una delicata si cauzele aproape imposibil de depistat. De obicei, la aceasta varsta, adolescentii se victimizeaza mult si sentimentul de multumire vine greu. Pentru inceput, incepi sa petreci mai mult timp impreuna cu ea. Am sa te rog sa ma ierti, desi nu se va intampla, si ai tot dreptul sa te superi, dar trebuie sa fiu transanta - ceea ce ai scris mai sus suna a clisee luate din reviste pentru femei, care intre o reteta si o reclama la produse cosmetice "te invata" sa fii parinte, in articole de o jumatate de pagina. In mod cert a intrat intr-un anturaj nepotrivit...? Anturaj care ce sa-i faca, sa o invete sa se revolte? Instinctul asta e in oricine, desi uneori e reprimat si izbucneste mai tarziu in toata splendoare lui. Cauze aproape imposibil de depistat - asta mi-a placut intr-adevar; exact ce spuneam mai sus despre lipsa de apropiere si parintele care habar nu are ce ar putea sa fie in neregula (nu spun ca e valabil in cazul de fata, dar asta se intelege din postarea ta). Am uitat o greseala si cea mai mare... GENERALIZAREA. Tot ce fac adolescentii de inedit e din teribilism, daca sunt recalcitranti e de vina anturajul, daca au reprosuri de adus se victimizeaza. Deci, clar, vina e a lor, problema e cu ei si firea lor dificila. Corect. Cand apare o problema, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, cauzele sunt cautate in afara casei. "Te-ai luat de fumat? Cu cine umbli? Cine te influenteaza? Cine ti-a bagat ideile astea in cap; le-ai luat din reviste, din carti, din filme...?" 1. Nici eu, dar mai grav si mai acut, nici mama ei, nu reusim sa o domolim.2. Pe maica-sa a facut-o intr-o zi "odioasa", ii spune frecvent ca e rea (si nu cred acest lucru, maica-sa este profesor, are rabdare cu copii in general). 3. Mie mi-a zis la telefon, "sa nu ma mai suni niciodata, nu mai vreau sa vorbesc cu tine!" 1. Deduc ca scopul dv e sa o domoliti, deci "sa o readuceti la normal", pentru a elimina problema comportamentului antisocial. As relua ideile postate mai sus. 2. Iarasi, daca puneti pe acelasi palier rabdarea aratata copiilor la clasa si relatia cu propriul copil... 3. Evident, copilul dv sufera. Dv ii observati comportamentul, din afara, si va mirati de el. Atat. Daca v-ar marturisi ce i se intampla, cu cata deschidere ati asculta-o..? Sper din suflet sa ma insel. Nu mi-o luati in nume de rau; e modelul de a fi parinte pe care societatea il tot transmite mai departe. Partajează acest post Link spre post Distribuie pe alte site-uri
