Arcangelo a scris:Trebuie sa invatati sa comunicati -sa ascultati in primul rand.
Uneori,increderea ajunge sa fie pierduta definitiv de ambele parti...
Nu puteti sa conditionati iubirea fata de copii,si sa le cereti iubire neconditionata.Meritele voastre ca parinti,se dovedesc neimportante in cazul asta -nu puteti spune copiilor ca ii iubiti,dar ca vreti ca ei sa se schimbe dupa placul vostru. Nu puteti sa le spuneti ca ii intelegeti,dar sa le spuneti ca stiti mai bine decat ei prin ce trec si ce ar trebui sa faca.
Esti printre putinii oameni pe care i-am "auzit" exprimand atat de limpede adevarul despre aceasta lipsa de comunicare.
Comunicarea de obicei se limiteaza la lucrurile "esentiale" - prioritatile stabilite de parinti. Datorita faptului ca aceste aspecte ii preocupa cu adevarat, deseori poarta discutii ample cu copiii pe marginea lor, crezand astfel ca au o relatie excelenta (nu ma refer la cazul in discutie, nefiind in cunostinta de cauza; aceste lucruri sunt insa intalnite extrem de des), ceea ce e adevarat dar se intampla numai la un anumit nivel, deoarece parintii nu sunt interesati de alte aspecte ale vietii copilului, decat daca apare vreo problema. Copilul, iarasi, cand are o tentativa de a discuta despre un subiect mai delicat, primeste raspunsuri standard (clisee), pentru ca orice ar spune va fi imediat procesat prin sistemul de clisee al parintelui, care aproape mereu pierde subtilitatile si are acelasi raspuns pentru orice aspect din sfera respectiva - cel descris in fraza subliniata. Parintele nu intelege pentru ca nici macar nu se straduieste; "stie raspunsul" inainte sa auda problema.
Alt lucru pe care parintii il pierd din vedere in mod trist - greseala de a ignora starile sufletesti intense ale copilului, pierzandu-i increderea; minimalizarea suferintei, zeflemeaua, rasul batjocoritor etc. E suficient sa se intample odata, dupa care, uneori, copilul se lecuieste. Parintele nici nu crede ca a gresit - "De ce sa se supere? Am spus adevarul; o sa vada el mai tarziu." Mai tarziu e mai tarziu, si pana atunci legatura sa va fi rupt de o mie de ori. Dupa care apar asemenea comportamente de revolta, si cand parintele intreaba ce se intampla in viata copilului, raspunsul firesc (si justificat) e "Ce-ti pasa; pana acum unde ai fost?"... Iar reactia parintelui e una de uimire; de unde vine asta, asa, brusc, cand noi ne intelegeam perfect, erai cuminte etc etc etc...? Pana atunci nici nu-i trecuse prin cap sa-l intrebe de evenimentele, bucuriile si tristetile din viata lui, atata timp cat copilul "se purta normal", pentru ca socotea orice trairi ale copilului niste fleacuri trecatoare. E de neconceput pentru unii parinti ca un copil pur si simplu se inchide in el si comunica numai pe marginea anumitor teme (in general scoala, pentru ca dpodv al multor parinti altceva nici nu mai conteaza). Deci brusc il apuca grija pentru ce simte si ce gandeste copilul - de multe ori e prea tarziu pentru a reinnoda legatura pentru ca apropierea deja a disparut. Parintele e socat - "Dar de ce acum, pana mai ieri era un copil linistit, se purta conform varstei, ia note bune, e cuminte la scoala, deci de ce sa se schimbe brusc...?" Presupunand ca ceea ce nu stie sau nu vede el nu poate exista, si ca viata copilului se reduce la prioritatile pe care i le-a stabilit el, ori ca "a apucat-o pe cai gresite", asta incluzand orice nu are legatura cu acele prioritati.
A treia greseala - parintele crede ca poate oricand sa is bruscheze, sa isi repeada copilul, sa il ironizeze, sa il ia peste picior etc. Daca are un limbaj prea dur si ridica tonul, scuza lui este ca "Eram nervos, eram stresat, am multe pe cap." Chiar daca se intampla zilnic. Deci procese de constiinta nu exista des. Copilul nu poate folosi acea scuza; "Adica ce griji are el; nu e respectul fata de parinti cel mai important lucru din viata lui? Cum isi permite; e inacceptabil." Iar cand i se raspunde ca el (parintele) face asta extrem de des, raspunsul standard: "Eu am griji, te intretin, fac atatea pentru tine; tu pentru mine ce faci? Imi datorezi respect oricum as vorbi eu cu tine!"...
Concluzia - uneori, parintele, desi isi iubeste copilul, tinde sa nu il considere un om, cu stari schimbatoare, cu bucurii si tristeti, temeri, complexe, aspiratii, principii, idealuri; il trateaza ca pe un fel de planta de ghiveci careia ii supraveghezi cresterea, in rest o ignori, si daca totul pare in regula, inseamna ca e. Pentru el a fi parinte e o datorie, pe care sa si-o faca dupa anumite reguli stricte. Uita ca e si o bucurie si ca acel copil merita si cunoscut, nu numai corectat.
