agresivitate adolescenti

[another_kind 7]

Sau poate sa ramana :lol:

 

O sa te socheze probabil ce spun, dar la varsta asta comportamentul parintilor putina importanta are :bye: E varsta divortului de parinti. Ii redescoperim si invatam sa i iubim din nou peste mai multi ani.

Un parinte poate avea un compoartament model, nu prea conteaza. E o varsta la care nu ai cum castiga nici un conflict cu ei. Nici cu binisorul nici cu bataia. Au mult mai multa energie decat noi, si nu sunt absolut deloc rezonabili. E normal sa fie asa. Ceea ce uitam e sa ii sprijinim. Ne pierdem in lupta cu ei, pentru ca asa ni se pare, ca avem un cuvant de spus, si ca daca facem ceea ce trebuie o sa fie bine, sau, in cazurile cele mai rele, nu suntem pregatiti sa renuntam la dominanta pe care o avem asupra lor, si uitam ce e cel mai important: au nevoie de sprijin mai mult decat vor avea vreoadata.

[LikeThisPoppy 1630]

O sa te socheze probabil ce spun, dar la varsta asta comportamentul parintilor putina importanta are :lol: E varsta divortului de parinti. Ii redescoperim si invatam sa i iubim din nou peste mai multi ani.

Un parinte poate avea un compoartament model, nu prea conteaza. E o varsta la care nu ai cum castiga nici un conflict cu ei. Nici cu binisorul nici cu bataia. Au mult mai multa energie decat noi, si nu sunt absolut deloc rezonabili. E normal sa fie asa. Ceea ce uitam e sa ii sprijinim. Ne pierdem in lupta cu ei, pentru ca asa ni se pare, ca avem un cuvant de spus, si ca daca facem ceea ce trebuie o sa fie bine, sau, in cazurile cele mai rele, nu suntem pregatiti sa renuntam la dominanta pe care o avem asupra lor, si uitam ce e cel mai important: au nevoie de sprijin mai mult decat vor avea vreoadata.

Poate ca asa este. Desi am trecut demult de adolescenta nu voi fi niciodata complet rezonabila. Dar un lucru stiu sigur: le multumesc in gandul meu, parintilor, ca nu m-au lasat sa fac tampenii atunci cand as fi fost gata sa le fac. Totusi, un adolescent irezonabil nu este egal cu un adult irezonabil.

[*fulgdenea* 54]

Dar va spun (poate ca aveti sau nu copii adolescenti), iti pierzi cumpatul atunci cand propriul tau copil, ridica tonul la tine, nu are nici un fel de respect, te jigneste si pur si simplu sterge cu tine pe jos. Ai impresia ca propriul tau copil nu mai nutreste nici un fele de sentiment de dragoste pentru tine!?

Da...nu vreau sa pierd legatura cu copilul meu, vreau sa-l inteleg si sa-l sprijin in ceea ce vrea sa faca. Vreau sa creasca stiind ca are un sprijin si un umar pe care intotdeauna se poate baza!

cred ca exagerezi sau analizezi si interpretezi prea mult o vorba, un gest, o intamplare

pt un adolescent manifestarile impulsive, rebele, contradictorii sunt la ordinea zilei

probabil ca abia acum va invata ce inseamna responsabilitatea si o incearca diverse temeri

teama de esec, lipsa de incredere in fortele proprii, de a dezamagi pe cei dragi, nu va mai locui cu mama ei banuiesc ci cu voi...sunt totusi niste schimbari majore

la varsta asta totul poate fi o tragedie

 

poate n-ar fi rau sa discuti cu ea pe un teren neutru, de la egal la egal, sa te asiguri ca in afara de problemele pe care le intuiti nu exista si altele

 

si inca ceva:adolescentii au dreptul sa aiba secretele lor.

[Abbie M. 6295]

Cum faci un copil sa ia decizia buna, sa nu-si distruga viata, fara sa fie constrans, santajat in vreun fel? Oare nu oferindu-i muuulta rabdare?

 

Prin a nu-l face sa-si doreasca sa isi distruga viata de la bun inceput. Prin a-i raspunde la orice intrebare, a-l asculta si a nu-l indeparta. Nu ma adresez numai dv ci si userului de mai sus. Da, rabdare - dar nu in sensul de a-l ignora si a-i pune apa la 2 zile, ca plantei ge ghiveci, pentru ca nu-i asa, orice gandeste si simte "trece", deci de ce sa ne mai batem capul cu asta, cand putem astepta in liniste sa treaca. :lol: Deci nu in sensul de "ai rabdare pana creste, ca deocamdata nu ai ce discuta cu el". E usor sa ii inchizi usa cu scuza ca nu te va asculta oricum. Cand vrei sa iti dovedesti tie insuti acest lucru (pentru a-ti putea tine copilul la distanta cu inima impacata), e foarte usor sa iti impui punctul de vedere cu o atitudine nepotrivita, asigurandu-te ca nu te va asculta. Apoi dormi linistit, pentru ca n-ai ce vorbi cu el; oricum, "face numai ce-l taie capul". Mai trebuie avuta in vedere si relatia cu acel adolescent la varsta copilariei - nu poti avea pretentia sa te asculte sau sa-ti fie apropiat daca, de exemplu, ai abuzat de autoritatea ta cand era mic sau nu te-a interesat niciodata pana acum sa comunici cu el. Cati dintre ei s-ar mai sinucide daca ar avea minima intelegere acasa atunci cand au nevoie de ea? Cum se face ca parintii lor nu aud niciodata un strigat nerostit de ajutor, fiind prea ocupati cu altele? Am citit acum cativa ani, intr-un articol de ziar, niste cuvinte care mi-au placut si mi-au ramas in cap : "Maybe we're just a nation that loves to hate its young".

 

Oricum... am deviat. Ma ia groaza cand vad cat de putini oameni inteleg cum stau lucrurile de fapt. Iubirea in sine nu e suficienta; cine nu o arata are multe de pierdut. Da, vor intelege peste ani si ani ca le-ati vrut binele, va vor respecta, va vor aprecia... Dar asta nu va aduce inapoi anii pierduti intre voi si nu va sterge cuvintele dure si amintirile urate, care puteau fi evitate. Asta-i viata...

Editat Aprilie 22, 2010 de Finnian

[*fulgdenea* 54]

Asta ii place si asta vrea sa faca!

e de admirat receptivitatea la dorintele fetei

[another_kind 7]

Poate ca asa este. Desi am trecut demult de adolescenta nu voi fi niciodata complet rezonabila. Dar un lucru stiu sigur: le multumesc in gandul meu, parintilor, ca nu m-au lasat sa fac tampenii atunci cand as fi fost gata sa le fac. Totusi, un adolescent irezonabil nu este egal cu un adult irezonabil.

 

Eu le multumesc ca m au lasat sa fac tampenii :lol:

 

e de admirat receptivitatea la dorintele fetei

 

Amandoi sunt guvernati de bune intentii, se vede asta de la o posta. Par a fi parinti buni.

Ce nu inteleg eu e de ce sunt atat de ingrijorati.

Mama e profesoara, deci ar trebui sa fie obisnuita cu multe. Iar tatal pare bine intentionat, dar chair el a mentionat varsta, - pai numai asta si explica 80% din probleme - faptul ca e confruntata cu o mare schimbare....relatia...pai asta le explica chiar pe toate.

Nu ve speriati oameni buni. E normal comportamentul ei.

[lixit2010 0]

Am 41 de ani, sunt barbat in toata firea, am trait multe experiente personale si profesionale, am cunoscut sute de oameni prin natura meseriei, am negociat de sute de ori, poate mii de ori...vreau sa spun ca nu ma pierd usor cu firea, desi am un temperament coleric.

Dar, va spun cu mana pe inima, toata experienta anterioara de viata nu foloseste la nimic (aproape) cand vine vorba de copilul tau. E altceva!

Adolescentii de acum sunt cu totul altfel decat cei din vremurile noastre. Clar ca nu le poti servi exemplul tau din tinerete! Ce e prost, este ca nu ai de la cine sa inveti, nu ai cu cine sta de vorba, un specialist etc.

Dar, m-am convins inca o data de un lucru si de aceea m-am reintors pe acest forum: sunt oameni de mare calitate aici. Citind ce ati scris mai sus, sincer va spun, parca mi s-a ridicat un val de ceata de pe minte si am privit-o altfel pe fetita mea.

Ba chiar mai mult, astazi dimineata, desi cu vreo doua zile in urma imi jurasem in barba ca nu o voi face pana nu-si va cere scuze prima (uite mentalitate), am vorbit cu fetita mea si am recunoscut ca am gresit (am ridicat si eu tonul la ea la ultima ei iesire nervoasa), ca nu inteleg de multe ori prin ce trece, ca nu am suficienta rabdare uneori sa o ascult...Am lasat orgoliul deoparte si am facut eu primul pas! Vorbind cu ea, mi-am dat seama ca si ei ii pare foarte rau de cearta si de faptul ca este agresiva. Fara sa-i spun eu nimic, mi-a spus singura ca isi da seama ca greseste de multe ori!

Si iar aveti dreptate, este un artist, este o fire foarte sensibila si cum spunea cineva mai sus (copii trebuie incurajati, nu criticati), fooooaaaaarte greu accepta critica, de fapt nu accepta deloc! Nu toate lucrarile sunt extraordinare si mi-am asumat eu riscul de a-i spune ca aia nu e ok, ca acolo ai gresit, ca dincol nu stiu ce...Si aici am gresit, nu de critica are nevoie ci de mult mai multa incurajare. Nu stiu daca e bine, dar am sa postez cateva fotografii cu lucrarile ei, sa va dati cu parerea!

Oricum, multumesc mult de tot de sfaturi si de sprijn.

[LikeThisPoppy 1630]

Prin a nu-l face sa-si doreasca sa isi distruga viata de la bun inceput. Prin a-i raspunde la orice intrebare, a-l asculta si a nu-l indeparta. Nu ma adresez numai dv ci si userului de mai sus. Da, rabdare - dar nu in sensul de a-l ignora si a-i pune apa la 2 zile, ca plantei ge ghiveci, pentru ca nu-i asa, orice gandeste si simte "trece", deci de ce sa ne mai batem capul cu asta, cand putem astepta in liniste sa treaca. :lol: E usor sa ii inchizi usa cu scuza ca nu te va asculta oricum. Cand vrei sa iti dovedesti tie insuti acest lucru (pentru a-ti putea tine copilul la distanta cu inima impacata), e foarte usor sa iti impui punctul de vedere cu o atitudine nepotrivita, asigurandu-te ca nu te va asculta. Apoi dormi linistit, pentru ca n-ai ce vorbi cu el; oricum, "face numai ce-l taie capul". Mai trebuie avuta in vedere si relatia cu acel adolescent la varsta copilariei - nu poti avea pretentia sa te asculte sau sa-ti fie apropiat daca, de exemplu, ai abuzat de autoritatea ta cand era mic sau nu te-a interesat niciodata pana acum sa comunici cu el.

Eh, daca am pune cu totii in aplicare cele 10 porunci, si tot ce am citit in cartile de pedagogie si psihologie ar fi floare la ureche, deja am trai intr-o luume ideala. Dar nimeni nu e o masinarie care face numai ce trebuie, atunci cand trebuie. Stresul, presiunea grijile atator lucruri apasa umerii acestor parinti incat devine o munca titanica pentru o la fel de titanica rabdare, atentie si grija pentru toate aspectele si toate dimensiunile trairilor copiilor lor.

Agresivitatea se invata. Si fetita asta a invatat-o si ea de undeva si acum poate gasi orice scuza in imperfectiunea parintelui ei, care sa-i motiveze revarsarea de "hormonii". Peste tot, e atat de mult evidentiata aceasta unicitate, aceasta libertate de exprimare, drepturi fara indatoriri, pe care oamenii si mai ales copiii le percep ca "fii tu insuti, indiferent cum ai fi pentru ca ai tot dreptul!". Oare traim in jungla sau intr-o societate in care tre sa avem un pic de grija si fata de cei din jur. Uitam ca libertatea si drepturile noastre se opresc acolo unde le incalcam pe ale celorlalti.

E atat de usor sa dam sfaturi, sa emitem idei care mai de care mai inteligente, dar culmea e ca la practica picam multi.

 

 

Nu ve speriati oameni buni. E normal comportamentul ei.

E normal atata timp cat si-l poate controla. Daca-i scapa de sub control, nu mai e.

[another_kind 7]

Nu ma adresez numai dv ci si userului de mai sus. Da, rabdare - dar nu in sensul de a-l ignora si a-i pune apa la 2 zile, ca plantei ge ghiveci, pentru ca nu-i asa, orice gandeste si simte "trece", deci de ce sa ne mai batem capul cu asta, cand putem astepta in liniste sa treaca. :lol:

 

Ooo, in nici un caz nu la asta ma refeream. Nu e nici o secunda inutil sa fii rezonabil. Nu conteaza azi neparat ce ii spui, s ar putea sa nici nu te asculte, dar candva, cand va trebui, cand se aduna tot ce e bun in el/ea pentru batalia accea importanta, fiecare cuvant va conta. Trebuie sa i iubim, sa i intelegem, si sa credem in ei, sa i ascultam, chiar daca ne ingrozesc uneori. Dar nici sa ne speriem aiurea nu cred ca e bine. In primul rand, pentru ca daca vedem o problema unde nu e, s ar putea ca deciziile nostre si comportamentul fata de ei sa fie gresite.

Asta e, la 16 ani un copil iti mai zice un cuvant greu. Nu trebuie sa ti modifici comportamentul fata de el pentru asta. Nu trebuie sa te "innaspresti". Dimpotriva. El e ca un pacient acuma.

[Abbie M. 6295]

@lixit2010

Ma bucur mult ca ati deschis caile de comunicare. Uneori ni se pare ca oamenii vor lumea si pamantul de la noi, cand de fapt vor doar un pic de afectiune si apreciere.

 

@ mica curioasa

Traim in jungla, asta e clar. Homo homini lupus est.

Cine are nevoie de carti de pedagogie pentru a intelege un suflet omenesc....mai ziceam. Dar nu mai zic.

Agresivitatea nu se invata; e innascuta. O au si animalele, o avem si noi. De multe ori ne vine sa-i rupem capul cuiva dar ne abtinem. Unii lovesc fara sa fie agresivi, dar nu isi dau seama de asta, si uneori tensiunea acumulata da pe dinafara. Nu e ceva pentru care se poate lua o pastila, in ciuda a ceea ce cred unii.

Asa e. Sa spui "te iubesc" e o munca titanica. Sa ii oferi o imbrtatisare cand sufera, in loc de un "sa-ti fie invatare de minte", iarasi e greu. Sa-ti ceri iertare cand gresesti e alta munca titanica si iti reteaza din nas. Sa acorzi prezumtia de nevinovatie, in loc sa-ti acuzi din prima copilul de toate relele, iarasi e o munca titanica. Nici nu e de mirare ca in cele din urma ajunge sa se ridice la inaltimea asteptarilor. :lol:

Editat Aprilie 22, 2010 de Finnian