Programarea parentala

[elandi 4]

"Parintii sunt oamenii pe care ii cunosti cel mai putin." - Carl Gustav Jung

[Cleric Prest 41]

Alt exemplu de părinte grijuliu negativ

 

O familie, (mama, tata) au doi copii, unul cu handicap locomotor, altul sanatos.

Primul

Editat Octombrie 23, 2007 de iosafat

[Stu' 13013]

Programarea asta nu este decat instinctul, instinctul de a-ti urma creatorii, de a face ca ei, pentru ca ceea ce fac ei este bine, tu esti mic si neputincios, un invatacel ... si tocmai de asta este cea mai perfida, pentru ca o realizezi abia dupa multa multa vreme :clap:

mai mult decat instinct, daca e sa ne luam dupa ce zice Freud, victima va ajunge sa agreseze la randul lui tocmai pentru a ajunge la acelasi nivel cu agresorul, fiind astfel capabi sa se simta puternic, sa nu ii mai fie teama de cel din urma.

daca parntele avea medalia de argint, copilul o va vrea pe cea de aur..atunci nu va mai fii nimeni mai sus decat el, nu va mai putea nimeni sa il agreseze..

[Cleric Prest 41]

Privirea de penitenţă

 

Este privirea care spune "te voi face să suferi

Editat Octombrie 23, 2007 de iosafat

[o sole mio 0]

Imi aduc aminte de un prieten din copilarie al carui tata il tot freca la cap sa invete, sa asculte, sa etc. si copilullui ii intra pe o ureche si ii iesea pe alta. Ii durea exact in freza. Prietenul a ajuns un fenomen (adica bine de tot, ceva mai special).

[Cleric Prest 41]

Imi aduc aminte de un prieten din copilarie al carui tata il tot freca la cap sa invete, sa asculte, sa etc. si copilullui ii intra pe o ureche si ii iesea pe alta. Ii durea exact in freza. Prietenul a ajuns un fenomen (adica bine de tot, ceva mai special).

 

 

Sunt si din astia care nu le pasa (dar si ei raman cu sechele), insa cei care se plang aici pe forum de anxietate, depresie au preluat popa prostu totul de la parinti. Au invatat sa se indurereze, sa se intristeze, sa dispere, sa se simta inadecvati exact asa cum au vazut ca fac parintii lor cand dau de greu. Mai ales ca parintii i-au incurajat sa se indurereze si mai tare cand au ajuns sa dea de greu pe cont propriu. Acum, dupa multi ani de dresaj nu-si mai dau seama de ce se simt invinsi.

Editat Octombrie 24, 2007 de iosafat

[Cleric Prest 41]

Nu folosi (prea des sau prea mult) că se strică!

E jocul preferat al anxioşilor.

E un

Editat Octombrie 26, 2007 de iosafat

[atlass 0]

Foarte bine zis Iosafat!

Toata stima mea! :bye:

[Taina 0]

Sunt noua pe forum si am ramas impresionata de adevarurile citite in acest post. Din pacate, putini sunt parintii care asteapta cu nerabdare sa-si cunoasca copilul, de obicei multi isi doresc ca progenitura lor sa le semene sau sa devina ceea ce ei nu au reusit. Sau, cum excelent a spus Iosafat, sa fie la fel de nefericiti ca ei, sa nu traiasca. Ba chiar sa le fure viata si experientele posibile, nu cumva sa o duca vreodata mai bine decat ei.

Nu stiu daca ati observat, insa deseori ceea ce aude un copil nu se potriveste cu ceea ce simte. "Unde da mama creste" sau "Te iubesc, de aia te bat, o sa-ti foloseasca mai tarziu", de exemplu, il indeamna pe copil sa se simta vinovat pentru sentimentele lui justificate de indignare, furie sau suferinta atunci cand e batut. Parintele ii sugereaza atunci ca ar trebui sa se simta incantat, ceea ce la unii copii se si intampla pana la urma... iata radacinile masochismului de mai tarziu.

Copilul se formeaza astfel: peste caracteristicile lui innascute, se suprapun cele dobandite din mediu in relatiile cu mama, tata, toti cei din jur. Fiecare relatie mama-copil, tata-copil etc e diferita. E greu sa existe doua relatii la fel. Rolul unui parinte (in mod ideal) este de suport (foarte important cel afectiv, adica grija pentru sufletul lui), dar si de incurajare spre autonomie. Iarasi, rar se intampla asa ceva. Cele doua extreme ar fi neglijarea si cocolosirea. Prea multa autonomie si prea putin suport, respectiv prea mult suport si prea putina autonomie. O mama care nu-si incurajeaza copilul sa se imbrace singur, de pilda, daca acel copil e inclinat din fire catre pasivitate, poate ajunge sa fie imbracat ca un bebelus si la noua ani. Sau sunt mame care simt o anxietate foarte mare cand copilul "vrea sa-si ia zborul", adica isi fac prieteni sau isi admira profesorii (gelozie, teama de abandon).

In extrema cealalta, exista parinti care nu pot suporta supararea copilului lor. Sau criticile. Sunt nesiguri pe ei, au nevoie continua de aprobare neconditionata si reactioneaza violent cand copilul vrea sa schimbe ceva in relatia cu ei. In mintea lor, copilul trebuie sa-i considere perfecti. Ba mai mult, exista cazul nenorocit cand ii atribuie copilului rolul de a fi recipientul afectelor lor insuportabile si nu rareori vedem cum un parinte care s-a certat cu seful vine acasa si isi bate copilul. Pozita copilului este ideala pentru un comportament de acest gen, caci copilul nu are unde sa fuga (decat poate in lumea lui interioara - si cum se apara depinde foarte mult de firea lui), copilul este fortat de dependenta lui sa ramana in relatie cu parintele, oricum ar fi acesta. Si auzeam pe cineva spunand ca acest ultim caz este foarte des intalnit la cei care mai tarziu isi vor alege profesia de psihoterapeut. Intrucat toata copilaria au "dus in spate" cel putin o persoana.

As mai adauga doar ca, in ciuda dorintelor noastre, interiorizam si multe parti negative ale parintilor nostri. Si este ingrozitor de greu sa acceptam lucrul asta. Pur si simplu preferam sa-i idealizam si sa fugim de adevar, pentru ca asa e mult mai usor. Din toate punctele de vedere. E mai usor, de exemplu, sa-ti expulsezi furia sau angoasa intr-un un copil mult mai mic decat tine, spunandu-ti in sinea ta ca parintii tai au fost minunati cand te-au batut (deci ca si tu esti), decat sa te abtii si sa-ti bati mintea sa-l intelegi.

[Roxana@ Elena 66]

Alt exemplu de părinte grijuliu negativ

 

O familie, (mama, tata) au doi copii, unul cu handicap locomotor, altul sanatos.

Primul