Placi tectonice

Detalii

CategoriiStiinta
Taguri
Ultima actualizareMarti 5 august 2014
Vizualizari44009

Voteaza & Distribuie

Descriere

Placi tectonice care aluneca Cea mai mare descoperire stiintifica din istoria seismologiei ?stiinta care studiaza cutremurele ? a fost facuta la mijlocul secolului XX, o data cu dezvoltarea teoriei placilor tectonice. Oamenii de stiinta au propus idea placilor tectonice pentru a explica mai multe fenomene ciudate ce se produc pe pamant, ca de exemplu aparenta miscare a continentelor de-a lungul timpului, concentrarea activitatii vulcanice in anumite zone si prezenta unor cute imense pe fundul oceanului. In esenta, teoria consta in aceea ca stratul superior al pamantului ? litosfera ? este compusa din numeroase placi care aluneca de-a lungul unui strat lubrifiant ? astenosfera. Intre aceste placi imense de pamant si roca, se pot produce trei fenomene diferite: 1. Placile se pot indeparta una de alta ? Daca doua placi se indeparteaza una de alta, roca incandescenta si topita izbucneste din straturile mantalei aflate sub litosfera. Aceasta magma iese la suprafata (mai ales pe fundul oceanului), din acest moment fiind numita lava. Pe masura ce lava se raceste, aceasta se si intareste, integrandu-se in litosfera si umpland golurile. Acestea se numesc limite de divergenta a placilor. 2. Placile se pot apropia una de alta ? In cazul in care cele doua placi se misca una spre alta, una dintre placi de obicei patrunde sub cealalta. Aceasta placa de subductie se scufunda in straturile inferioare ale mantalei, unde se topeste. In anumite locuri in care se intalnesc cele doua placi, niciuna dintre placi nu poate sa patrunda sub cealalta, astfel ca se imping una pe alta, dand nastere la munti. Locurile in care placile se apropie una de alta sunt denumite limite de convergenta a placilor. 3. Placile aluneca una pe langa cealalta ? In alte locuri, placile tectonice pur si simplu aluneca una pe langa cealalta ? una se misca spre nord si una spre sud, spre exemplu. Desi placile nu se deplaseaza direct una spre cealalta, la aceste limite de transformare, sunt impinse una in alta. Astfel, se creeaza o mare tensiune in zona de contact. In locul in care aceste placi tectonice se intalnesc, pot fi gasite falii ? fisuri in scoarta pamantului acolo unde blocurile de roca de pe fiecare parte se misca in directii diferite. Cutremurele apar mult mai frecvent de-a lungul faliilor, decat in alte locuri de pe planeta.

Faliile Oamenii de stiinta disting patru tipuri de falii, caracterizate de pozitia in care se gaseste suprafata cu falii, fisura din roca si miscarea celor doua blocuri de roca. Intr-o falie normala, suprafata cu falii are o pozitie aproape verticala. Peretele suspendat, blocul de roca pozitionat deasupra suprafetei cu falii, este impins in jos de-a lungul peretelui inferior, care este blocul de roca aflat sub suprafata cu falii. La randul lui, peretele inferior este impins inspre peretele suspendat. Faliile apar in momentul in care scoarta este despartita, fiind trasa de limitele de divergenta a placilor. Suprafata cu falii intr-o falie inversa este de asemenea aproape verticala, insa peretele suspendat este impins in sus iar peretele inferior este impins in jos. Acest fel de falie se produce in locul in care o placa tectonica este comprimata. O falie comprimata se produce in acelasi fel ca o imperfectiune inversa, insa suprafata cu falii este aproape orizontala. In ceea ce priveste aceste falii, cauzate de comprimare, roca din peretele suspendat este impinsa pana in varful peretelui inferior. Aceasta imperfectiune are loc in cadrul limitelor de convergenta a placilor tectonice. Intr-o falie "lovire-alunecare?, blocurile de roca se misca pe orizontala in directii opuse. Aceste falii apar atunci cand bucatile de scoarta aluneca una inspre cealalta, ca si in cazul limitelor de transformare. In toate aceste tipuri de falii, blocurile de roca sunt impinse foarte mult una in alta, creand o frictiune puternica in timp ce se misca. Daca nivelul de frictiune este suficient de ridicat, cele doua blocuri sunt inlantuite ? frictiunea le impiedica alunecarea una pe langa cealalta. Atunci cand acest lucru se intampla, fortele din placi continua sa impinga roca, marind presiunea aplicata suprafetei cu falii. In cazul in care presiunea atinge un nivel suficient de ridicat, aceasta va invinge forta de frecare, iar blocurile vor tasni brusc inainte. Cu alte cuvinte, pe masura ce fortele tectonice imping blocurile inlantuite, se creeaza energie potentiala. Cand placile se misca in sfarsit, aceasta energie creata devine energie cinetica. Anumite deplasari ale suprafetelor cu falii creeaza schimbari vizibile la suprafata pamantului, insa alte deplasari se produc in roca la adancimi foarte mari, astfel incat nu se produc rupturi la suprafata. Fisura initiala care creaza falia, impreuna cu aceste deplasari bruste ale suprafetelor cu falii deja formate reprezinta principala sursa a cutremurelor. Majoritatea cutremurelor se produc in zonele ce delimiteaza placile tectonice, deoarece acestea sunt locurile in care forta declansata prin miscarile placilor este resimtita cel mai intens, dand nastere la zone cu falii, grupuri de falii, aflate in interconexiune. Intr-o zona cu falii, eliberarea de energie cinetica la nivelul unei falii poate augmenta energia potentiala intr-o falie apropiata, conducand la aparitia altor cutremure. Acesta este unul dintre motivele pentru care se pot produce mai multe cutremure in acelasi loc intr-o scurta perioada de timp. Din cand in cand, au loc cutremure si la mijlocul placilor tectonice. Chiar una dintre cele mai puternice serii de cutremure inregistrata vreodata in Statele Unite a avut loc in mijlocul placii continentale nord-americane. Aceste cutremure, care au zguduit cateva state in 1811 si 1812, a avut epicentrul in Missouri. In anii 1970, oamenii de stiinta au descoperit sursa posibila a acestui cutremur: o falie veche de 600 de milioane de ani, ingropata sub multe straturi de roca.