[alex_cadu]

Este o problema foarte veche pe care tot nu reusesc sa-i pun capat. Am mai postat o data povestea insa am incadrat-o gresit (acum cateva luni).
Se intampla o data, de doua ori pe an cand visez...visez pe cineva..din copilarie. Tineam mult la persoana respectiva atunci, cu trecerea anilor am avut drumuri si destine diverse. Acum ca si in anii trecuti am aceiasi problema: visez persoana respectiva iar dimineata ma trezesc plin de fericire cu o euforie de nedescris si asa o tin o saptamana doua. Visele nu au aspect erotic sau alte aluzii sexuale, pur si simplu lucruri de genul:suntem undeva intr-un cerc de prieteni sau lucruri simple.
Problema este urmatoarea:in periada de euforie cand mintea zboara hai hui, apar goluri imense in stomac, si incerc intr-un fel sau altul sa iau legatura cu persoana respectiva, restul in jurul meu nu mai conteaza...devin un cosmar vazut din afara. As da orice sa fiu cu persoana respectiva, doar sa stam la un pahar de vorba sau o plimbare nimic mai mult...sau cel putin sa-i aduc vocea. Persoana respectiva are un viitor, are drumul sau, un iubit poate, indragostita, eu am drumul, viitorul, amiicii, prieteni mei.Am avut si iubite, relatii care toate s-au sfarsit in acelasi mod:persoana din vis.
In momentele de euforie (fiind implicat intr-o relatie) totul in jurul meu nu mai avea sens, ma ganeam cum si in ce fel sa intru in contact cu fata din vis, indiferent de locul sau timpul cand incepea cosmarul. Cei de langa mine au suferit din cauza asta mult, mai ales cand iti pui increderea si baza in cineva care da totul la orice ora oricand..mai putin atunci cand ma trezesc din vis si totul in jur nu mai conteaza.
Acum nu mai am curajul de a incepe alta relatie, alt inceput pentru ca imi este frica de acelasi sfarsit mai ales acum can iar abia ma pot abtine sa nu sun, sa nu intru in contact cu fata din vis.
Deja sunt ani in care realizez tot mai mult acest defect, aceasta iluzie pe care o am in subconstient cu toate ca prietenii mi-au fost aproape, familia, iubita pe care abia am pierdut-o si am plans-o atata timp dupa despartirea care a avut acelasi sfarsit ca si in relatiile precedente...nu mai pot asa.
Singurul lucru pe care il doream era ca fata din vis sa imi spuna ceva oribil ceva aiurea iesit din comun pentru a ma potoli cu prostiile astea, insa singurul lucru pe care l-am primit a fost ingnoranta si tacere. M-am bucurat la inceput insa tot nu are efect. Aceleasi fioruri, aceleasi goluri in stomac, aceleasi idei pe care abia ma abtin sa nu le pun in practica ( sa plec sa o vad, sa intervin in viata ei, etc).
Aveti o idee despre ce poate fi vorba? Imi este frica sa nu fac iar vreo prostie de care sigur imi va parea rau.

Aceasta postare a fost editata de Acamandur: 14 November 2006 - 10:09 PM

[harald]

Acamandur, la Nov 14 2006, 10:05 PM, a spus:

Aceleasi fioruri, aceleasi goluri in stomac, aceleasi idei pe care abia ma abtin sa nu le pun in practica ( sa plec sa o vad, sa intervin in viata ei, etc).

Eşti convins că în viaţa pe care o are ea acum este fericită? Dacă da, poţi s-o cauţi, nu i se va întâmpla nimic rău, va spune "nu" şi gata, te întorci la preocupările tale cotidiene.

Dar dacă nu e fericită, iar tu ai putea schimba asta, nu e păcat să nu o cauţi?

[qusay]

Eu cred ca esti inca indragostit de dragoste. Eu am trait aceasta iubire. In primul an de liceu m-am inamorat de un coleg - eram prieteni. Dar genul ala ultra platonic. Nici o aluzie intre noi - doar destainuri de carti, impartasiri de tristeti, el alergand dupa fete printr-a 11-a si a 12- a, eu neelucidandu-mi sentimentele sau incuindu-le. De cand l-am vazut asta a durat 8 ani si apoi inca.. dar mai estompat. Poate tu ti-ai consumat iubirea. La mine nici pomeneala (nici dupa 20 de ani nu m-a intrebat ce-i cu mine - eram colegii/prieteni si eu crescusem cu asta, era normal). Dar, ca si la tine, cand il visam - fluturi in stomac, emotii, saptamani de extaz. Fara dorinta sexuala. Si povestea asta a durat.. subtil, fara sa-mi dau seama. La intalnirea de 20 de ani de la liceu - aceleasi simptome. Nu mai eram nici unul la fel. Dar nici foarte departe. Si eu am inteles atunci (este intelesul meu dar poate al tau e altul) ca am fost indragostita de iubire. Asa am descoperit-o eu , prin el. Apoi am fost indragostita de prietenie. Tot prin el am descoperit-o. Acum imi vine usor sa iubesc pe cineva acceptand diferentele de opinii, gesturile, alegerile acelei persoane. Unii pot spune ca am invatat dragostea din start inhibata si complexata si handicapata. Poate ca da. Dar am ajuns sa ma simt bine asa. Mai bine decat daca as schimba ceva si as deveni mai straina pentru mine, cea care ma stiu acum. Cred ca noi suntem indragsotiti de iubire. Si poate asta ne opreste sa ne maturizam emotional sau sa imbatranim...
Poate si acum avem in inima arhetipul ....

[alex_cadu]

am fost respins in ultima instanta prin ignoranta si tacere ceea ce am zis eu la inceput ca va fi bine asa. Ca prieteni am fost mereu, nimic mai mult, fara a consuma probabil iubirea sau ce o fi pana la urma. Sunt 10 ani de cand au inceput toate, la inceput fiind insesizabil, dar cu timpul s-a transformat totul intr-un cosmar care se tot repeta iar efectele au crescut si ele.

[alex_cadu]

harald, la Nov 14 2006, 11:57 PM, a spus:

E?ti convins c? în via?a pe care o are ea acum este fericit??

cel putin asta mi-a marturisit, iubeste, este iubita, si ma bucur pentru ca este prima oara cand mi-a spus: iubesc.
Iar despre partea respingerii unui barbat atunci cand, si cum trebuie, sti bine care este situatia generala in privinta asta...

[estella]

am trait si eu ceva relativ asemanator, pana acum cateva luni...
tot luam legatura cu persoana respectiva, din cand in cand - la interval de cateva luni, asa, s-o mai intreb de sanatate... pana cand intr-o zi, mi-am dat seama cat de mult i se rupe de mine... si miracol! m-am vindecat.
si m-am vindecat atat de bine ca acum mie mi se rupe... de toti , nu ca m-ar deranja
doar timpul, le rezolva...

[Anna84]

Stiu ca topicul e de acum o mie de ani, insa m-am identificat atat de mult!

Am avut o obsesie pentru o persoana vreme de cativa ani, timp in care nu am vorbit sau comunicat deloc. Insa in mintea mea era prezent in fiecare zi! La un moment dat nu am mai suportat tensiunea si l-am contactat, i s-a parut interesant faptul de a relua legatura cu cineva dupa atat de mult timp insa fara sa-mi dea importanta intr-adevar. Mi-a mai luat ceva timp sa ma prind ca i se rupe, insa cand intr-un final s-a intamplat, nu m-a mai interesat nici pe mine.

[no-mind no-thought]

Sunteti indragostiti de mami sau tati care v-au sedus si apoi respins in copilarie si pe care ii priectati in "persoana din vis". Pe persoana respectiva ati ales-o inconstient drept obiect al obsesiei voastre tocmai fiindca are fata de voi o atitudine asemanatoare cu cea a parintelui/ingrijitorului care v-a respins in copilarie. Cu alte cuvint ati ales "persoana din vis" tocmai fiindca nu ii place de voi, nu va accepta, va respinge in insasi fiinta voastra si felul vostru de a fi.

[Ninja2]

Am mai citit ideea asta in cateva locuri.

Personal, n-am simtit ce descriti in topicul asta.

[Anna84]

omul liber, la 08 September 2011 - 03:50 PM, a spus:

Sunteti indragostiti de mami sau tati care v-au sedus si apoi respins in copilarie si pe care ii priectati in "persoana din vis". Pe persoana respectiva ati ales-o inconstient drept obiect al obsesiei voastre tocmai fiindca are fata de voi o atitudine asemanatoare cu cea a parintelui/ingrijitorului care v-a respins in copilarie.

Asa este, chiar m-am intrebat de mai multe ori daca nu cumva tocmai de asta simteam atat de intens, datorita respingerii. E ciudat, cumva gaseam o bucurie imensa in drama mea, paradoxal si dureroasa. Pe de o parte mi se rupea sufletul in doua ca iubesc pe cineva caruia nu-i pasa, pe de alta parte parca era fatidic, asa trebuia sa fie, etc. There was some great confort in my pain. Acum cred ca sentimentul de satisfactie venea din faptul ca asta ii bucura pe parintii mentali

Aceasta postare a fost editata de Anna84: 09 September 2011 - 04:20 PM