Jurnal

[omulfarachip 21]

E toamna in Bucuresti si tot ce aud sunt tramvaiele trecand prin fata blocului meu, pe Camil Ressu. Evit sa stau cu usa de la balcon deschisa in timpul noptii, deoarece zgomotul strazii imi rapeste somnul. Imi dau seama ca au trecut ani buni de cand n-am mai gustat firescul dragostei. M-am hotarat sa schimb acest aspect chiar acum, in prag de razboi. Discutam cu un om pe banca despre o posibila tradare a Romaniei de catre Vest, la fel ca la Ialta. Eu am spus ca Rusia se va opri la Prut. Am adus ca argument faptul ca apartinem de NATO si ca deja componentele scutului antiracheta au fost amplasate in Polonia si in Romania. Apoi, discutia a degenerat in pronosticuri despre meciul de diseara, cu Grecia. Mi-am reafirmat intentia de a nu vota cu PSD. Ma voi duce la vot ca orice om normal, dar nu voi vota cu PSD. Dar intreaga noastra politica e o mocirla. Avem nevoie de oameni de stat si nu avem decat politruci, oportunisti. Suntem o tara prost guvernata. Generatiile de tineri nu fac decat sa copieze ce vad la cei deja aflati in sistem. Totul incepe de pe bancile facultatii, parazitata de profesori universitari sau asa-zisi specialisti care lucreaza deja prin ministere sau care candideaza in diferite functii electorale. A-ti face lucrarea de licenta sau de dizertatie cu un anumit profesor coordonator deja implica adeziunea la o serie de principii mai mult sau mai putin politice pe care profesorul le poseda. Studentii buni nu gasesc alta cale de a intra in sistem decat beneficiind de protectia unor oameni sus-pusi care sa-i ajute in cariera, si exemplele pot continua. Este trist ca o tara nu poate sa ridice capul in lume decat invocand o pretinsa alianta strategica cu numarul unu mondial, SUA. Din acest punct de vedere, n-am facut decat sa inlocuim o dominatie fatisa (cea a Uniunii Sovietice in trecut) cu una mai subtila (manifestata mai ales din punct de vedere al mass-media aservita spre a sustine cauza democratiei "impotriva terorismului" sau a interventionismului politic oriunde in lume). Deja soldatii nostri mor prin diferite teatre de operatiuni pentru o cauza pe care nu o cunosc sau pe care nu o pot controla. Cel putin, inainte de 1989, armata romana nu a luat parte la invazia altor tari de catre URSS. Acum, pentru a beneficia de protectia americana, am fi capabili de orice. Nu mai avem politica externa proprie, ne-am decimat armata cand am intrat in NATO, la fel cum am decimat producatorii autohtoni inca imediat dupa 1989 si am sarit in sus de bucurie ca am intrat in Uniunea Europeana, de parca ei ar fi trebuit sa ne dea si hrana, si locuri de munca, si sanatate, si educatie. Altfel, ma gandesc tot mai intens la o Ea. Unde am ratacit atata timp cu mintea incat sa nu vad sau sa nu ating ceea ce era chiar in fata ochilor mei? De cand n-am mai citit o carte buna, de cand n-am mai iubit cu pasiune... Poate ca am fost inhatat si eu de "teroarea istoriei" de care vorbea Eliade. Cand tancurile demoleaza case, parca nu mai e loc de iubire...

[Aseneth 15]

Cronofaga chestie

[omulfarachip 21]

Seara. Imi este din ce in ce mai greu sa ma adaptez. Disting intre doua: universul si societatea oamenilor. Universul e armonios, si doar datorita acestei senzatii reusesc sa privesc cu ingaduinta oamenii. Doar constiinta ca si ei apartin lumii si au un Creator ma face sa-i suport. Altfel, suntem straini. Doua tipuri de iubire: o iubire magica, goetheana, si o iubire freudiana. Incerc sa ma asez in prima interpretare a iubirii. Este de la sine inteles ca sunt mort pentru tiparul casatorie-familie-copii, inclusiv cumpararea de casa, masina, vacante etc. Un grup de scandalagii pensionari scandau impotriva lui Iohannis, la Piata Universitatii, chiar langa cortul candidatului. Ridicoli. Nu am incredere ca schimbarea va veni prin politicieni. De multe ori, nu schimbarea e solutia. Poate ca ar trebui sa lasam lucrurile asa cum sunt si sa asteptam... Am inceput sa citesc Imagini si simboluri de Eliade. Incompatibilitatea dintre mine si colegii mei de serviciu, prieteni, familie, sefi, oameni in general... se mareste de la o zi la alta. Poate ca trebuie sa merg catre mine insumi, poate ca voi gasi, in mine, un mister...

[Amuneth 399]

Frumos :p

[omulfarachip 21]

Am reinceput lupta. Ce foc arde in mine! M-am trezit din moarte, am renascut. In lupta este esenta vietii. Pentru un barbat, mai ales. M-am maturizat, in sfarsit, oare? Am priceput ca lupta este totul, ca munca neobosita este sensul vietii? O munca inspirata, plina de curiozitate, de cercetare, de daruire. Am priceput oare, in sfarsit, ca si dragostea este o lupta? Ca nimic din ceea ce este extraordinar nu vine pur si simplu? Da, am reinceput sa lupt, am reinceput sa fiu eu. Ce foc arde in mine! Sunt oare asemenea unui zeu? Nu, mai degraba sunt atras de pamant, simt cu picioarele pamantul pe care calc. Tot ce era inainte pura inaltare superficiala, meditativa, s-a spulberat. Un fel de revolta pagana s-a aprins in mine. O nemultumire crescanda a izbucnit si simt ca nu mai am rabdare, vreau sa recuperez timpul pierdut. Am ajuns "pe culmile disperarii" si n-am ramas acolo decat o clipa: clipa cea intensa in care am decis sa lupt in loc sa mor.

[omulfarachip 21]

Ma preocupa tot mai mult o idee: anume aceea ca viata noastra poate fi definita printr-o serie de evenimente exceptionale. Am gasit si un nume acestei idei, ce nu se regaseste in dictionar: evenimentialitate. Aceasta abordare vrea sa spuna ca, mai degraba decat sa creem noi propria viata, aceasta ni se intampla, la anumite momente si punctand, prin evenimente de importanta covarsitoare, durata noastra limitata. Un razboi, cum a fost Al Doilea Razboi Mondial, a avut o asemenea amploare pentru toti combatantii care, ne-pregatindu-se pentru el, ci doar fiind siliti de imprejurari sa se incorporeze si sa lupte, au suferit din plin socul acestui eveniment. De aici si titulaturile pe care ei sau societatea le acorda: "veterani", sau "eroi", sau "victime ale razboiului". Aceste titulaturi dau seama de faptul ca un eveniment li s-a intamplat acelora, in urma caruia statutul lor, destinul lor s-a schimbat, mai ales pentru ei, dar si pentru rudele, familia, cunoscutii si contemporanii lor.

 

Ma intereseaza, mai departe, sa fac distinctia intre evenimente la scara mare, care tind sa afecteze grupuri mari de indivizi, si acele drame personale, care, adeseori, tind sa afecteze persoane particulare la un nivel asemanator, daca nu la un nivel mai inalt, decat evenimentele globale. O despartire dureroasa, o tragedie familiala, pierderea credintei, sunt toate evenimente personale care se desfasoara intr-un anumit cadru si caruia ii sunt anexate anumite personaje si contexte. De exemplu: "atunci cand era toamna si ma plimbam cu ea in parc, langa copacul cutare mi-a spus ca ne despartim". Sau "cand eram in vizita la X, pe la orele 9-10 dimineata, am aflat de la Y ca fratele meu a murit". Astfel, evenimentele personale sunt colorate cu personaje, simboluri (un anume loc, o anumita ora, cand faceam cutare lucru), care dobandesc forta si se fixeaza in amintire. Noi doar eram acolo, faceam cutare lucru, cand ceva ni s-a intamplat. Fara indoiala, ceea ce eu numesc evenimentialitate (cu un termen foarte aproximativ) reprezinta o conceptie fatalista a existentei.

 

Una din "solutiile" (si o pun intre ghilimele deoarece nu o consider o solutie viabila) gasite de persoanele coplesite de impactul unui anumit eveniment personal sau global este aceea de a considera tot ce urmeaza dupa acel eveniment drept ceva nesemnificativ, gol, identic. Practic, pentru a se proteja de un viitor eveniment similar, sau de continuarea dramei traite pe mai departe, persoana in cauza tinde sa perceapa totul ca fiind golit de semnificatie, ca si cum viata ar trece in mod monoton pe langa el/ea, ca si cum nimic n-ar mai avea o reala importanta.

 

O alta "solutie" (iarasi, ghilimele) este legarea de evenimentul trecut, trairea lui permanenta, revolta impotriva a ce mi s-a intamplat, paralizarea actiunii si a vietii de catre permanenta, in mintea individului, a evenimentului dureros. Nu mai exista viata dupa... spune el/ea. Trecutul e atat de intens trait, clipa de clipa, incat nu lasa loc prezentului, astfel incat prezentul nu poate fi trait si nu se poate actiona in prezent pentru a construi viitorul. Individul simte doua perioade distincte ale vietii: inainte de ... si dupa... De obicei, acest inainte de este legat de o perioada frumoasa, pozitiva, care nu putea sa prevesteasca tragedia, razboiul, moartea. Acest inainte de este aureolat ca fiind o perioada de aur, un fel de paradis la care nu te mai poti intoarce.

 

O a treia "solutie" (o alta eroare, deci) este de a nega ce s-a intamplat, de a incerca sa te porti ca si cum evenimentul respectiv nu s-a intamplat. Oare chiar mi s-a intamplat asta? Oare e adevarat? Asa incepe omul sa introduca, prin vointa, o negare a evenimentului in mintea sa. Nu doar ca se mira, dar transforma mirarea in uitare, in negatie, fapt care il separa in doua: o parte care sufera, si care e impinsa in adanc, in anonimat, ca si cum nu ar fi al lui / ei, si o parte care zambeste, care vrea sa traiasca mai departe. De fapt, forta omului de a trai se dobandeste prin trairea integrala a vietii, de catre intreaga personalitate a omului. Acea jumatate care sufera si e trimisa in uitare blocheaza trairea celeilalte jumatati si personalitatea omului se scindeaza. Incercarea de a uita este o cale spre nevroza, deoarece fara indoiala ca la un moment dat se va produce o criza, in care jumatatea uitata va izbucni in prezent si-si va cere socoteala din partea omului care a negat-o.

 

Singura strategie viabila, atat in ceea ce priveste tragediile personale, cat si cele globale, este intelegerea lor. Aici, de mare ajutor este constientizarea faptului ca nimeni nu se naste cu garantia ca va avea, tot timpul, o viata fericita. Daca fericirea ar fi sensul vietii, atunci el/ea ar trebui sa inteleaga ca fericirea nu este ceva gratuit, si ca, de fapt, viata este o lupta. Chiar daca, ramanand in interpretarea propusa, aceea de evenimentialitate, s-ar considera ca exista evenimente cruciale care definesc viata unui om, solutia viabila este de a interpreta aceste evenimente drept consecinte ale unor acumulari treptate, perfect rationale si inteligibile. Este vorba, practic, de a intelege ce a condus la un cutare eveniment, de ce s-a intamplat el tinand cont de evolutia sa treptata.

 

Fatalismul este in perfecta legatura cu credinta in supranatural. In schimb, judecarea logica a faptelor releva dependenta de ratiune, de cunoastere si intelegere, care doar ele singure pot salva omul. De pilda, credinta ca un om, dupa ce a facut rau toata viata, a ajuns ca inainte de moarte sa "il accepte pe Dumnezeu" si sa se "mantuiasca", este contrar definitiei rationale a fericirii si a implinirii unei vieti, care sustine ca o viata se construieste, se traieste prin incercari si erori, se perfectioneaza prin vointa si caracter, etc. Substituirea luptei pentru existenta (pentru o existenta demna) cu credinta ca, in cele din urma, omul va fi salvat (mantuit), face ca acel om sa traiasca rupt de realitatea propriei sale vieti, situandu-l doar in asteptarea vietii de dupa, unde omul, din punct de vedere rational, nu are nicio garantie ca va mai exista sau ca va mai fi cel de dinainte de moarte. Cauzele pentru care s-a produs, de secole (si se produce si astazi), deturnarea atentiei individului de la a-si construi o viata demna aici catre iluzia fericita a vietii de dincolo sunt multiple si nu le voi dezbate aici. Cert este ca fatalismul abordarii prin evenimente majore, al evenimentialitatii, poate fi contrat prin folosirea ratiunii si a capacitatilor de cunoastere in scopul intelegerii cauzelor fenomenelor.

 

Andrei.

[omulfarachip 21]

Este una din acele seri definitorii pentru existenta mea. O seara cand decizii importante se iau. Ca orice decizie, ea poate fi anulata de hotarari si reveniri ulterioare. De exemplu, decizi sa te lasi de fumat, dar in dimineata urmatoare nu poti incepe ziua daca nu fumezi o tigara. Cu siguranta, in seara aceasta s-a intamplat ceva mai mult decat o simpla decizie. S-a intamplat o constientizare, o identificare. Am redevenit mistic.

 

S-a intamplat cam la a treia tigara fumata alaturi de berea Silva pe care am comandat-o in barul No.12 de pe Camil Ressu, in zona Dristor. S-a intamplat chiar cand, la televizorul din bar, se difuza un campionat de atletism. S-a intamplat chiar cand, in stanga mea, era un cuplu care comandase o pizza cu masline (ea era frumoasa, cu buzele rosii, conturate, si el cam vagabond). S-a intamplat la ceva timp de la intrarea mea in pizzerie, evident dupa ce am salutat barmanita si am intrebat-o daca era catel sau catelusa acel animalut cu care se plimba, cateva ceasuri in urma, pe una de aleile din fata blocului meu. Locuieste si ea in zona. Mi-a spus ca e o catelusa si ca a adoptat-o de pe strada. Deci, s-a intamplat dupa acest schimb de replici.

 

A fost momentul cand mi-am constientizat natura profunda, mistica, intima. A fost momentul cand m-am vazut, prima oara, pe mine.

 

Si totul a pornit de la o amintire, de fapt, de la izbucnirea in constient a unei expresii, sau chiar a unei mantre rituale, pe care o invocam adeseori cu ani in urma si mai ales in copilarie, de fiecare data cand eram trist sau aveam probleme. Si mantra este: "Mosul merge pe carare". Mi-am dat seama ca nu o mai invocasem de ani de zile. Acum era momentul. Acum aveam cea mai mare nevoie.

 

Cand eram mic, spuneam "Mosul merge pe carare", puneam capul pe perna si ma linisteam. Niciodata nu cred ca m-am adaptat lumii empirice, cotidiene. Mama imi spunea, adeseori, ca lumea e rea. Am stat agatat de inima ei pana cand a murit. Aveam 13 ani atunci. Tatal meu a cautat sa imi ofere hrana si adapost, avand in minte doar speranta ca voi pleca, la un moment dat, si ca imi voi face viata mea. N-a stiut sa ma sfatuiasca ce si cum. A crezut ca un om creste de la sine, ca lucrurile vor decurge de la sine. Mi-a spus multe: sa fiu cinstit, sa nu mint, sa ma tin de treaba, sa fac ordine, sa nu exagerez in nimic si nici sa ma laud cu ceva. Si-a spus predica, si o spunea in fiecare zi. Asta a fost.

 

Dar aceasta mantra nu are legatura nici cu mama, nici cu tata. Are legatura doar cu mine. Eu am inventat-o. Eu am adus-o la viata. Eu mi-am facut sufletul sa se manifeste sub forma aceasta. Niciodata nu m-am intrebat ce poate sa insemne. Niciodata n-am cautat sa o disec, rationalizand-o, analizand-o meticulos, ca si cum ar fi fost un fel de deviere, sau de iluzie. Credeam orbeste in ea si o invocam, asa cum fac si acum. Dar am crescut, m-am maturizat, si pot sa constientizez, spre folosul meu, ce inseamna.

 

Este vorba de o viziune cu un om garbovit, dar nu bolnav. Este batran, dar mai degraba intelept. Il vad in spate, cum sta garbovit. Nu i-am vazut niciodata fata. E garbovit si merge pe o carare, intr-o padure. Este seara tarzie. O seara, aproape noapte. Pare ca duce ceva in spate, sau in mana, nu stiu. Poate, o legatura de lemne. Padurea, ca simbol, este un hatis, sunt tenebrele, demonii interiori. In "Divina comedie" de Dante, personajul principal ratacea printr-o padure inainte de a iesi la lumina. Destinul meu este sa raman in acea padure. Stapanind-o. Mi-am dat seama astazi, am constientizat faptul ca acest batran, acest mos, este de fapt foarte calm. Si-a gasit deplina liniste sufleteasca. Este el insusi in padurea lui. Este stapan peste demonii sai. Este un fel de imblanzitor de lei, un fel de vrajitor poate. Fortele intunecate si tenebroase sunt in mana lui si el le supune. Acest mos sunt eu. Sunt eu intr-o forma ideala a existentei, ca si cum as fi fost asa intr-o alta viata, intr-o alta dimensiune, dar ramanand totusi eu insumi. Mosul este o ipostaza a mea, mosul sunt eu. Eu, Andrei, imi gasesc sensul vietii in faptul de a-mi stapani demonii, de a-mi imblanzi fortele inconstiente, de a fi stapan peste propria mea persoana. Padurea este subconstientul meu, in el se afla pericole, dar si lucruri minunate. Este si pericol, dar si frumos, magic, supranatural. Padurea are ceva din Goethe, din duhurile vietii si ale mortii.

 

"Mosul merge pe carare"... nu vad o continuare. Nu vad unde merge, si ce trebuie sa faca. Stiu ca aceasta carare e intr-o padure, si ca el e garbovit. Fara indoiala, lupta cu demonii l-a garbovit, dar el a ramas senin si calm. Este ranit in lupta, dar traieste si e puternic. I-au ramas cicatrici, dar el, in sine, e un stapan. Batranetea lui o asociez cu intelepciunea, cu harul lui, cu capacitatile lui magice. Acesta sunt eu.

 

Exista doua lumi. Exista lumea cotidiana, empirica. Si exista lumea inteligibila, cea care poate fi inteleasa doar prin intelect. Aceea este lumea magica, este lumea demonilor si a virtutilor. Virtutea este omul. Demonul este o parte a omului, este instinctualitatea sa, barbarismul, animalitatea sa. Impreuna cu virtutea, demonul - daca e tinut sub control si stapanit, formeaza un om complet, un om magic, deplin. Este pastorul muntilor, este Fat-Frumos al padurii, care invinge Muma-padurii si cucereste dragostea adevarata a Ilenei Cosanzeana.

 

Dar eu nu voi cuceri dragostea adevarata. Eu sunt "mosul", deci sunt batran. Rostul meu in viata este sa pretuiesc intelepciunea si sa infrunt propriii mei demoni. Destinul meu este, mai degraba, personal. Insa mai exista si o anexa a acestei interpretari.

 

Legatura cu lemne este o sarcina pe care o am. Aceasta este datoria mea. Trebuie sa duc ceva, intr-un loc anume, pentru cineva, sau poate doar pentru mine. Inteleg ca tot ce fac in viata asta este pentru a ma implini. Unii l-ar numi egoism. De fapt, totul e egoism. Doar ca un anume fel de egoism implica faptul de a te implini pe tine ajutandu-i pe altii. Este egoismul bazat pe altruism.

 

Stau si ma intreb, acum, ce simbolizeaza legatura cu lemne. Stiu doar ca, atunci cand imi repet mantra in minte "Mosul merge pe carare", ajung la un acord cu mine insumi. Sa luam verbul "a merge". Merg, nu ma opresc. A merge continuu este deci in natura mea. Nu pot fi oprit, nu ma pot opri. Cautarea mea va fi continua. Niciodata nu voi spune ca am ajuns la capat. Sa luam cuvantul "carare". Cararea este un drum dinainte batatorit, nu inseamna a calca peste buruieni pur si simplu. O carare inseamna ca cineva a mai trecut pe acolo, inseamna o poteca, un drum familiar. Inseamna ca cineva a mai facut aceasta calatorie inaintea mea.

 

Atunci cand eram copil, identificarea cu mosul nu era integrala. Pe de o parte, il simteam ca fiind eu insumi. Pe de alta parte, il simteam ca fiind ceva mai presus de mine, care ma protejeaza. Mosul insa nu era cineva din familie. Eram tot eu, dar acel eu care putea avea grija de sine. Un fel de inger pazitor nascut din mine insumi. Nu pot sa descriu. E ca si cum eu mi-as crea din mine o prelungire, o umbrela, care sa ma protejeze atunci cand ploua. Cred ca de aceea reuseam sa ma linistesc cand eram agitat sau trist.

 

Nu mai pot adauga nimic deocamdata.

[Aseneth 15]

"O seara cand decizii importante se iau."

 

 

De ce depersonalizezi? Am inteles ca esti evenimentialist, dar sunt totusi evenimente pe care le poti controla sau modifica prin deciziile tale.

[omulfarachip 21]

Eu nu sunt in niciun fel. Sunt roman si punctum.

[Salvie 11567]

imi zicea cineva, candva ca prea mult gandit distruge prea multa viata...se referea la clipe....mai tarziu am inteles ca echilibrul intre cele doua ma va invata sa traiesc clipe.....fara referire la nimic.....scriam amintiri...