De ce ne place muzica?

De ce ne place muzica?

Detalii

CategoriiCultura
TaguriMuzica
Ultima actualizareMarti 5 august 2014
Vizualizari2414

Voteaza & Distribuie

Descriere



muzica


muzica



Muzica clasica este considerata, in general, mai agreabila decat multe din hiturile muzicii pop, avand o structura armonica si incarcatura emotionala perene, imune la convulsiile preferintelor momentului. Studii recente sugereaza ca muzica, atunci cand pare complexa la auditie, dar poate fi usor descifrata de creier – si este cazul compozitiilor clasice – este mai placuta, este preferata in locul altor bucati muzicale.



Studiul realizat de Nicholas Hudson, un biolog australian, publicat in revista BMC Research Notes, sugereaza ca majoritatea oamenilor apreciaza acele piese muzicale care contin anumite tipare sonore specifice, acelea care par sa fie complexe la primul contact cu aparatul auditiv. De fapt, aceste piese „grele" sunt o binecuvantare pentru creier, care le decodifica, le simplifica si le stocheaza, pentru a le recunoaste oricand are din nou contact cu ele prin intermediul nervilor auditivi.


Acest gen de „comprimare a informatiei" este similar cu ceea ce fac programele de calculator specializate cand comprima fisierele audio, reducandu-le marimea, prin identificarea anumitor tag-uri si jaloane si eliminand informatiile nenecesare sau care constituie un balast. Gurile rele vor spune ca tocmai anumite frecvente inlaturate la comprimarea fisierelor audio dau culoare si greutate muzicii. Este adevarat, „vinilurile", cu toate frecventele la locul lor in santurile sapate pe discul negru in procesul de imprimare, suna, intotdeauna, mult mai bine decat orice mp3.


Hudson a folosit aceste programe de comprimare a fisierelor audio pentru a imita procesul prin care creierul concentreaza informatia auditiva, pentru a analiza o esantionare a unor piese muzicale folosite de o alta echipa de studiu, masurand felul in care 26 de subiecti au apreciat diverse genuri muzicale, intre care jazz, pop, folk, electronica, rock, punk si, evident, clasica.


Comprimarile operate de Hudson au dus la concluzia ca piesa I Should Be So Lucky, de Kylie Minogue, nu putea fi comprimata decat la un procent de 69,5% din dimensiunea originala, piesa tehno, Theme from Bubbleman, de Andy Van, la 68,5%, White Wedding, a lui Billy Idol, la 57,5% iar Simfonia a 3-a de Beethoven, ajungea la numai 40,6% din dimensiunea sa originala. Dupa ce a comparat rata de compresie cu preferintele exprimate de grupul de subiecti voluntari, Hudson a ajuns la concluzia ca acele piese cu rata mare de compresie erau si cele mai apreciate (indiferent de statutul lor prin clasamente).


Biologul australian considera ca acest lucru se intampla deoarece o rata mare a compresiei provoaca placere ascultatorului deoarece muzica sofisticata contine anumite tipare care nu sunt asa de usor percepute de ureche, cum se intampla cu piesele pop-rock, iar creierul trebuie sa lucreze mai mult pentru a le decodifica. Totusi, chiar faptul ca creierul „munceste" mai mult pentru a intelege o structura sonora si comprima informatia, face ca acea bucata muzicala sa provoace mai multa placere, din cauza felului in care se depune efort acel „muschi mental". Hudson explica procesul, afirmand ca



„datorita implacabilei legi a naturii, cantitatea de satisfactie dobandita prin obtinerea unui lucru depinde de cat de greu a fost, pentru ca lucrurile usoare reusesc sa starneasca doar un gen de placeri superficiale."



El arata ca o structura melodica simpla, cum ar fi gama, place in prima instanta, dar devine iritanta la repetarea ei. Do, re, mi, fa, sol, la, si, nu va deveni niciodata hitul verii la posturile de radio. Aceste sunete, precum si asa numitul „white noise" – sunetul alb, zgomot de fond, pot fi comprimate la 86% si pentru creier ele devin de neinteles. Cand un astfel de exercitiu apare „prea dificil" pentru creier, deci rata de compresie este mult prea mare, „muzica" provoaca plictiseala si iritare.


Cu alte cuvinte, cand muzica este prea simpla, ori mult prea complexa pentru a fi interpretata de creier, adevaratul meloman in actiune, nu ne starneste cine stie ce placere. Ceea ce face ca anumite piese (intre care si Simfonia a 3-a a lui Beethoven) sa fie „nemuritoare", apreciate universal, nu este doar frumusetea lor perceputa ci si rata lor de compresie. De asta ne place muzica, anumite expresii ale ei.