CyClone

Detalii

CategoriiCultura
Taguri
Ultima actualizareMarti 5 august 2014
Vizualizari16102

Voteaza & Distribuie

Descriere

E nouă seara, la un colţ de stradă. Geamuri, neoanele, lumini diluate la marginea vederii, oraşul dincolo de mine, in rest ? muzică de fond pentru ganduri. Azi totul a fost ca un vis ieftin. Priviri vechi, inăuntru, sunt urmele de cauciucuri de pe o autostradă cu oricate benzi şi un singur sens: in jos. Azi totul a fost ca un vis in monocrom. Ca interfaţa mea, care de la o vreme nu mai afişează culorile. E veche, a dracu de veche. Totuşi mă simt de parcă cineva ar testa-o pe mine, de parcă ar fi făcută să mi se adapteze. Să fie ca mine, daltonistul plătit ca să rămană aşa. Uită tot, uită alternativele, uită ce ai fi putut să faci, uită căile de mijloc. Da, mă simt ca un daltonist informaţional. Văd numai pe cine termin şi pentru cine termin. Lumea se imparte mereu in ?ai mei? şi ?ai lor?, oricare ar fi unii sau alţii. Nu sunt niciodată aceiaşi. Am ajuns la performanţa de a imi opri singur, natural, orice intrebare neformulată, orice gand de indoială, orice nedumerire care ar putea să-mi ia din plata mereu mai mare. Pentru că mereu lucrez pentru angajatori mari, pană cand vine randul altora mai mari să mă angajeze impotriva lor. Ecologie suburbană. Eu sunt bacteria, simbiotul inobservabil, dispreţuit şi temut fără să i se ştie numele. Eu sunt ultima cifră din coada profiturilor uriaşe ale corporaţiilor concurente, cifra la care nu se uită nimeni. La care nu se uită decat softurile, AI-urile vechi. La mine se uită AI-urile, parcă le văd, cu ochi speriaţi, fiecare căzand in sine insuşi pentru a face loc altora. Cui, nu e treaba mea. Azi am dat gata o copie CyClone a unuia. Nu ştiu pentru cine, şi nici nu mă interesează. Le-am inregistrat datele, ca să-i găsesc uşor, să fiu sigur că nu mă trag in ţeapă. Mi-am pus protecţii peste protecţii, ca să nu afle. Cică n-am voie să iau date de la angajatori. Cică dacă iau ceva, m-am dat dracu. Aşa zic toţi. Dacă nu-ţi dau banii, n-ai decat să-i injuri şi să cauţi unii care să aibă ceva de impărţit cu ei. Numai că s-ar putea să păţeşti la fel şi cu ăia. Deh, pentru unul ca mine e greu să nu pice de fraier. Acum ii aştept. E nouă seara, la un colţ de stradă, şi ii aştept cu banii. Nici măcar nu mă mai uit la fereastra de trafic intern in timp ce derulez inapoi. E noapte. Iar noapte, ca intotdeauna. Cam toate lucrurile care iţi schimbă viaţa se intamplă noaptea. Şi in noaptea asta, la care am ajuns acum, nu e decat un hover-truck parcat şi doi sau trei inşi care incarcă nişte cutii. Restul e aproximativ, sau nu e deloc, lua-o-ar dracu de interfaţă, lua-o-ar la reparat s-o ia, că imi reproiectez toată treaba direct in minte ca să văd culorile, ba nu, ca să le ştiu, ca să fie acolo, de parc-ar fi. A fost cea mai de căcăt treabă pe care ar fi trebuit să iau bani. Să ascunzi un transport clandestin de ochii tuturor AI-urilor de supraveghere, de pe scaunul din dreapta al unui hover-truck setat pe pilot automat, langă un şofer de rezervă care, cat timp nu e şofer, iţi ţine un pistol incărcat la tamplă şi se simte dator să te mai stimuleze cu cate-o injurătură. Şi să n-ai habar pentru cine o faci. Oamenii vroiau să fie siguri că-mi fac treaba bine. Sau că, dacă ceva nu iese, nu mai află nimeni de legătura lor cu transportul ăla şi cu mine. Asta e, meseria mea nu figurează oficial decat la infracţiuni. Şi increderea ar fi fost ultimul lucru pe care aş fi putut să-l cer. N-am aflat nici pană azi cine m-a angajat atunci. Ştiu doar că pe cutii scria mare EMP. Trafic de arme, deci; măcar atata lucru m-au lăsat să văd. Trec pe vizual, aşa, degeaba, şi străzile oraşului sunt, prin parbrizul hover-truck-ului, desene in cărbune pe care două maini invizibile mi le intind spre coada ochilor. Dincolo de vechi ferestre, care acum nu se mai văd. Incă n-am văzut banii pentru treaba de atunci. Şi nici măcar n-am apucat să inregistrez ceva, să le iau urma.

Ăştia m-au pus să-i aştept exact langă clădirea CyClone. Clădirea la picioarele căreia se lăfăie tot cartierul ăsta in care m-au trimis. Oamenii urcă şi coboară din HVuri la fel ca oriunde, vitrinele magazinelor arată aceleaşi reflexii ale propriilor firme holo, ca şi bălţile de apă de pe asfalt. Nu mă mai uit decat in sus. Şi sus nu e cerul de acasă, din celălalt capăt al oraşului, de la marginea unde mă trezesc dimineaţa intr-un bloc de căcat, mă intorc pe partea cealaltă şi văd geamul, deschid mai larg ochii şi cerul se lărgeşte şi el, gol, din linia verticală dintre pleoape, intr-o pată de culoare. Aici clădirea CyClone e pata de culoare. De ce dracu m-au pus să aştept exact langă clădirea ălora? Peste drum e un soi de bar. Mai simplu, un local. Genul de local fără o destinaţie clară, combinaţia de succes garantat intre un bar şi un mic hotel, afacerea perfectă pentru oricine vrea să ii atragă pe toţi cei care n-au ce face şi pe toţi cei care trăiesc de pe urma lor. HV-urile trec in viteză, nu văd ce scrie, in culori exagerate, pe firma 2d a localului. Paul e un om atent. Atent intr-un mod bolnav, ca un spion ratat pe care nu-l angajează nimeni fiindcă sunt mereu alţii mai buni ca el, fiindcă ii lipseşte ceva, o calitate esenţială pe care nu o numeşte nimeni, care nu apare pe nici o listă, pe care insă o bănuiesc toţi in afara lui. Ce ii lipseşte lui Paul e o oarecare doză de fineţe, cumulul ăla nedefinit dintre stil, eficienţă şi capacitatea de a le avea fără să le arăţi. Aşa că rămane un simplu observator, mic cameleon suburban, zilier pe la unii sau alţii, hacker de ocazie, pe bani sau din curiozitate, dealer, detectiv, orice ii aduce un caştig. Cunoaşte mecanismele, asta e treaba lui, meseria nedeclarată. Niciodată nu nimereşte greşit. Mă enervează gandul ăsta, fiindcă tocmai il văd venind in viteză, printre oamenii de pe trotuarul celălalt, printre HVuri, vizibil din cand in cand in lumina străzilor ca o hologramă defectă. Vine spre mine, de parcă ar vrea să-mi zică ceva. Mă enervează fiindcă lipsa lui de fineţe i-a adus diferite reputaţii in diferite cercuri, majoritatea reputaţii proaste. E greu să nu fii văzut cand unul ca Paul fuge disperat spre colţul de stradă unde aştepţi in semiintuneric. Şi eu incerc să fiu cat mai puţin văzut. Acum e inevitabil, faţa lui se suprapune ca din senin peste corpul făcut pe comandă al uneia din fetele care imi făcea cu ochiul din faţa localului fantomă de pe trotuarul vecin, probabil aşteptand clienţi, şi imi aduc aminte brusc şi inutil că incă n-au venit cu banii. Felul in care se opreşte Paul, dandu-şi parcă seama de ceva, şi mă strigă şoptit pe nume, ca şi cum dintr-o dată ar vrea să nu imi deconspire poziţia, mă amuză şi mă enervează in acelaşi timp. Pentru el, doar una din două. Am de ales. -Pst! Eu sunt. Ii răspund cu voce tare, aproape răstită. Am ales. -Puteai la fel de bine să trimiţi un mesaj in tot cartierul, pe direct, ca să anunţi că sunt la colţul ăsta de stradă. Sau mai bine deschideai un NeuSim prin interfaţa ălora CyClone, că tot e free şi au clădirea aici. -Stai, stai uşor. Să auzi ce am să-ţi zic. -O să aud imediat. Dacă mă lămureşti mai intai de ce dracu ai venit personal pană aici. -Păi nu mi-ai tu zis ieri că o să ai treabă prin zona asta? La dracu, am inceput iar să mă uit in jur, să văd dacă vin ăia cu banii. Sau dacă nu vin ăia cu banii, mai exact. Cu Paul aici şi cu inţelegerea mea cu ei pe vreun server ecranat, chiar vreau să fiu sigur că nu-i văd venind incoace. -Bine, şi nu s-a inventat reţeaua? -N-am incredere. Ai uitat de Osiris? -Şi pe direct ce-avea? Da acuma hai, zi ce ai de zis, că dacă te văd ăia aici am incurcat-o amandoi. Tu, mai rău decat mine, dacă scăpăm vii. -Bă, vrei să auzi ce am de zis sau ai chef de scandal? -Dacă aveam chef de scandal făceam cam ce-ai făcut tu, in loc să mă ascund in căcatul ăsta de loc şi să-i aştept pe ăia. Zici? -Zic, că n-am venit degeaba pan-aici. M-au plătit să-ţi zic treaba asta, aşa că ne certăm şi ne batem cand vrei, da nu acuma. Deci fii atent: mai ştii tu? -Stai aşa. Cine zici că te-a plătit? -De parcă tu ştii cine te plăteşte? ce dracu pui intrebări d-astea? De data asta are dreptate. -Aşa, zi, ce să mai ştiu? -Mai ştii tu transportul ăla pe care incă n-ai luat plata? -Da, il ştiu, normal că-l ştiu. Şi n-o să te intreb de unde il ştii tu. Incepe să răspundă, şi eu spun o dată cu el, luandu-i-o inainte şi acoperindu-i vocea: -Am sursele mele. Ranjeşte penibil, descoperit. -Ştiu, şi nu e treaba mea, ştiu şi asta. -Bun, lasă sursele mele, de transportul ăla era vorba. Ai idee ce ai transportat? -Ceva muniţie, arme, dracu ştie, echipament militar. EMP, asta scria pe lăzi. -EMP. Ce-i EMP? -Electro Magnetic Pulse, din cate ştiu. Se găsesc pe piaţa neagră echipamente EMP cate vrei. Nu-mi spune că nu ştii piaţa neagră. -Ştiu piaţa neagră, şi ştiu totul la zi, mult mai la zi decat tine. De cand n-ai mai dat prin cluburile undergorund? Alea ilegale adică. -Nu mai ştiu. Ce treabă are cu piaţa neagră? Vorbim de piaţa de armament sau de? -Cam de cand, totuşi? -De mult. -Cat de mult? Mă calcă pe nervi. -Bă, dacă te-au plătit să faci mişto de mine, zi-le să-şi bage creditele-n cur, că dacă nu, li le bag eu. -E mai mult de o lună? -Nu ştiu, o fi, da care-i treaba, de ce o lună? -E cam o lună de cand, pe piaţa neagră, traficanţii de arme nu mai folosesc numele de EMP. -De ce? -Fiindcă il folosesc alţii. Pentru altceva. Nu vin ăia cu banii. E bine. -Pentru ce? Hai, nu mai fă pe actorul că n-ai talent, zi direct şi simplu ce-ai de zis. -EMP e o ştanţă, o prescurtare. Nu sunt iniţiale. Empathy. -Empathy? -Un drog vechi, de care incă se mai auzea acum vreo treizeci-patruzeci de ani, poate mai mult. Ii ziceau intr-o droaie de feluri. Ăştia, acuma, ii zic Empathy. Pilule. Drog adevărat, nu impulsuri distilate. E marfa originală, exact ce se caută. Aş putea spune că in sfarşit am rămas cu gura căscată, dar dacă aş spune-o, nu ar mai fi adevărat. -Asta ai cărat tu in lăzile alea. -Stai un pic. Pentru cine? -Nu ştiu. -Cum dracu nu ştii? -Nu ştiu şi gata. Pe stradă se apropie, incet, de ceva vreme, vreo zece inşi in haine negre de piele. La inceput crezusem că sunt nişte punkişti. -Taci. Uite-i. -Cine? -Ăia cu banii. -Unde? -Vin din stanga. Fugi. -Gata. -Stai! Incearcă şi tu, măcar o dată, să nu mai atragi atenţia. Paul a plecat brusc şi observ că tipa de peste drum e tot acolo, e o proiecţie, şi face probabil cu ochiul tuturor trecătorilor in acelaşi timp. Reclama localului, sau a vreunui peşte din zonă. Nu arată chiar cum mi-ar plăcea mie. Probabil că e o proiecţie ieftină, sau li s-a stricat ălora softul pentru adaptivitate. Nu mă uit in spate, să văd dacă Paul mai e sau nu in zonă. Nici in stanga, decat cu coada ochiului. Asta de cand mi-a sărit in ochi geanta veche din mana unuia din ăia trei. Aşa au zis, aşa fac toţi. Imi dau bani vechi, casete no name. Nimic inregistrat. Nimic prin reţea. Se apropie.

-Imi zici altă dată. Zi cine mama dracu erau ăia. -Clara şi futangiii ei, intr-o zi proastă. Mă simt oarecum in siguranţă aici. Pe ăia i-am pierdut pe traseu. La intrare m-am scanat, şi cred, vreau să cred că nu mă monitorizează in nici un fel. Ce dracu, e o garsonieră de tot căcatul, nici nu ştiu dacă Paul a plătit chirie pentru locul ăsta, dacă mă monitorizau nu i-ar fi impiedicat nimeni să intre pană acum. Ar fi intrat, şi şi-ar fi făcut treaba. Clara şi futangiii ei. -Clara? -Tipa cu vreo zece găuri şi despicături adăugate chirurgical pe mai tot corpul. -Pe tot corpul? Mă pufneşte rasul. -Ce dracu e, curva cartierului? Pun pariu că o ştiu bine de tot chirurgii ăia la care şi-a făcut operaţiile? -Cred că dacă te auzea, acum aveai deja cam la fel de multe tăieturi ca ea, numai că fără anestezie. Pe chirurgi i-a plătit cu bani de pe urma altora. -Furaţi? -Nu. De pe urma unora care oricum n-ar mai avea ce face cu ei, dacă mă-nţelegi. -Asasină, deci. Şi ăia nu-s doar futangiii ei. -Ăia sunt angajaţi, cică. Iţi dai seama că nu-i plăteşte numai in bani. Ai avut noroc, nu mai ştiu pe nimeni care să fi scăpat de Clara şi de ai ei. -Heh, eu crezusem că ăia vin să-mi dea plata. Te-o fi văzut pe tine. Cine dracu te-a pus să? -N-aveau cum. Am plecat in linişte. -Tipa aia, Clara. -Ce-i cu ea? -A fost peste drum, tot timpul. Credeam că-i o proiecţie, se mişca foarte puţin. A stat acolo pană s-au apropiat ăia. Paul tace, şi se uită fără speranţă la imaginea uşor defectă de pe fereastra necurăţată de multă vreme. Pare chiar mai lipsit de speranţă decat ar trebui să fiu eu, aşa că renunţ să mai dau vina pe el. -Şi pentru cine zici că lucrează ăştia? -Oficial, pentru nimeni. Neoficial, au creierele pline de protocoale de monitorizare şi condiţionare de la CyClone. -CyClone? Căcat. -Ce-i? -N-ar trebui să zic, da oricum nu cred că mai am mult de trăit. Ultimul job, ăla pentru care aşteptam banii, a fost să ard un AI ţinut de ăia de la CyClone. Paul tace din nou, exact la fel ca mai inainte. Aproape că mă calcă pe nervi. -Şi ce zici că ar fi de făcut? -Nu ştiu. Dacă vrei, poţi să mai stai aici pană plec eu. -Pană pleci tu? De ce, n-ai incredere? -N-am cheie. Am una singură. Stau la etajul şase, cu o uşă metalică veche şi o singură cheie. -Şi ce-i cu asta? -Ce dracu nu-nţelegi? Clara şi cu ăia s-ar putea să mă caute şi pe mine. Dacă plec şi te incui aici, sunt şanse să rămai incuiat. Acum eu privesc fereastra, refugiindu-mă in a-i număra petele de uzură şi imperfecţiunile proiecţiei. -Bine, şi trebuie neapărat să pleci azi? -Da. Să-mi iau restul de bani de la ăia, fiindcă ţi-am transmis mesajul. Şi, să văd, poate ii mai trag de limbă un pic. Imi place să aflu pentru cine lucrez. -Şi mie, Paul. Proiecţia de pe fereastră se rearanjează supărător de vizibil, palpaind pe alocuri. -Şi mie. Cred că incep să regret viaţa dinainte. Ce chestie, vorbesc de parcă cine ştie cat ar fi trecut. Aşa e cu schimbările bruşte. Nici nu simţi că s-au petrecut, nu apuci. Da, incep să regret plictisul de acum cateva zile. Treaba asta, amintirea plictisului, imi face somn. Sau cel puţin aşa imi zic eu, ca să uit de oboseala drumului făcut in fugă de la Paul pană aici, la mine acasă, mereu cu un ochi in spate. Şi nici să mă culc nu pot. N-am cum, ar fi prea uşor. Stau la parter, n-am decat să mă ascund după fereastra acum transparentă doar din partea asta, să fac un tic din a mă uita in lungul intunericului, sperand să nu-i văd venind. Deja mă uit de parcă aş aştepta. Măcar dacă ar veni, totul s-ar termina simplu şi repede. Imi blestem instinctul de conservare şi, periculos de obişnuit cu ideea că n-o să văd pe nimeni pe stradă in afara temerilor sau speranţelor mele, deschid un mesaj text care tocmai mi-a venit de la Paul. Interfaţa tot monocromă e. Ideea că cineva s-ar juca in felul ăsta cu mine a rămas acum o scuză penibilă. Am altele pe cap. Involuntar, natural, imi amintesc darele de cărbune care erau strada din faţa mea, incă proaspete. Imi amintesc cum imi aminteam. Şi iar regret. Mai bine citesc mesajul, pe fond transparent. Monocrom.

Empathy, copia AI anonimă căzand, Clara? CyClone. Peste tot, CyClone. Paul zisese in mesaj că ăia l-au plătit şi că l-au pus să-mi zică cine sunt şi ce-au vrut de la mine. Am fost, am vorbit cu el. CyClone. Ăia care l-au angajat pe Paul sunt tot CyClone. Cică pentru ei a fost jobul ăla cu lăzile. La dracu, de unde să ştiu că-i trădez? Se joacă, asta fac, se joacă cu mine. Nici astă noapte, nici peste zi n-am reuşit să adorm deloc. Am stat la pandă. Mă simt de parcă aş fi băut cateva kile de DoIt in cel mai prost bar posibil şi acum m-aş impletici spre casă. Numai că tocmai de acasă am plecat, şi de băut n-am băut nimic. Interfaţa monocromă imi face in ciudă. Azi văd că a inceput să meargă prost transparenţa. Nu ştiu unde mă duc, văd doar clădirea, clădirea uriaşă de la kilometri depărtare. Merg pe jos, şi mişc mereu capul ca ameţit fiindcă nenorocita aia de bară gri de la fereastra de răsfoire a memoriei stă exact peste proiecţia din varful clădirii. E CyClone, dracu ştie de ce merg intr-acolo. Răsfoiesc memoria, şi mă gandesc că de obicei sunt şanse să-mi primesc banii pe un job in altă zi decat trebuia, la aceeaşi oră, in acelaşi loc. Cand nu sunt acoperite de bara gri de pe retină, la care nu vreau să renunţ, literele care levitează deasupra clădirii din zare luminează cerul gri, inserarea monocromă. Parcă ar fi o amintire derulată vizual. O amintire in monocrom, aşa e totul. Şi la cat de puţin a ajuns să-mi pese, aş zice că e una destul de veche. Oricum, e aproape noapte, şi m-am hotărat. O să merg pe jos pană acolo unde am aşteptat ieri. E jocul meu. Ori vin ăia cu banii, ori vin ăilalţi să mă taie. Am vrut să scap de monotonie. Am scăpat, şi a fost prea mult. Acum mă doare-n cur. Fie ce-o fi. Dacă mă bag in alt job, cu alţii, risc să dea iar ăştia de mine, ăştia de la CyClone. Aşa că n-am ce pierde. Pe trotuarul aproape gol din cartierul meu de căcat vajaie aerul impins de HV-urile care trec pe stradă, in viteză, fără ca vreunul să oprească. Mai palpaie doar cate o vitrină ieftină, şi mai incearcă să intre in vorbă cu mine cate un cunoscut pe langă care trec, absent. Mai e ceva. Jobul ăsta, ultimul, ăsta cu care i-am supărat. Nu ştiu pentru cine a fost jobul ăsta. Stau aici, de cateva minute, mă sprijin de zid. Am chiar in faţă clădirea CyClone. Mi-am upgradat HV-ul cu ultimele chestii scoase in reţea, neoficial. Cursa asta e aşa, de probă. Nici nu ştiu cine-s ăia cu care mă intrec. E in monocrom, ecran incomplet, transparenţă parţială. Parapeţii fug pe langă mine, nu mă agit, n-am de ce. Cine-s ăia? Pe un trotuar, undeva in dreapta, parţial acoperiţi de fereastra cu jocul, un tip cu valiză şi incă doi la costum tocmai coboară dintr-un HV de protocol. Inchid jocul, şi nu ştiu de ce sunt absolut sigur că sunt ăia cu banii. Totuşi, să mă uit la HV-ul ăla. CyClone. Pe maşină scrie CyClone. Aia trei păşesc prin mulţime ca un varf de lance, mulţimea curge din faţa lor, de parcă i-ar cunoaşte şi s-ar teme. Sus, inspre cer, clădirea CyClone. Sunt de la CyClone, vin spre mine. Să fug, primul gand. Valiză cu bani, costume fine. Să ii aştept, al doilea gand. Un tip cu faţă de negociator, ziarist, comis-voiajor, agent de asigurări, orice, şi două gorile de două ori cat el, cu mainile sub haină. Carla nicăieri, al treilea gand. S-au mai apropiat, şi mă folosesc de chestia asta ca să exclud fuga, să-mi zic că n-ar mai avea rost oricum, mă mint singur. Nu-mi place s-o fac, dar asta e. Monocrom, alb şi negru, alb sau negru, una din două. Răman. Au ajuns langă mine, s-au oprit, şi felul in care mă inconjoară mi se pare suspect pentru nişte simpli curieri, chiar şi de la CyClone ? cu banii pentru primul job, da, asta e, asta trebuie să fie. Tipii ăia mari, gorilele. Sunt ciudaţi rău tipii ăia, mai mult laţi decat inalţi. Palpaie. A dracu interfaţă, am uitat s-o dezactivez, şi acum văd că a inceput să palpaie şi pe vedere naturală. Ăştia tac. Mai bine tac şi eu cat tac ei, nu de alta dar felul in care arată ăia doi malaci şi felul in care işi ţin mainile sub haine, vizibil incleştate pe ceva, mă fac să fiu foarte precaut. Ce chestie, mi-a revenit instinctul de conservare. Brusc, tipul din faţa mea, ăla cu valiza, spune ceva. De parcă pană acum ar fi tot vorbit, de parcă ar fi ajuns la ce vroia de fapt să spună. -Vrem să te răsplătim. Palpaie. Are o voce ciudată, ireală. -Pentru ce? -Pentru transportul pe care l-ai făcut mai demult fără să ştii ce riscuri iţi asumi, şi pentru că n-ai incercat să afli nimic inainte să iţi transmitem. E prea de tot. Are voce de femeie. -Ştiam că o să fii aici. Sper că nu te superi dacă afli că pentru asta a fost nevoie să te urmărim incă de dimineaţă. Palpaie toţi. Nu e interfaţa. Nu palpaie decat ei, ca nişte proiecţii defecte. Din ce in ce mai des, palpaie, se sting. Gorilele se apropie de mine, merg de parcă ar fi rupţi in două la jumătate, de parcă picioarele ar păşi independent, greoi. Palpaie, şi mă tem că inţeleg. -O să-ţi primeşti răsplata cuvenită pentru ceea ce ai făcut. Undeva in apropiere lucesc cateva uniforme. Poliţie. Un echipaj de poliţie stă şi se uită. In rest, străzile sunt goale. Toţi au fugit, ca programaţi. Inchid ochii strans, şi in spatele lor ii văd iar pe cei trei venind spre mine, acum cateva minute, amintirea recentă, perfect păstrată, fără monocromul interfeţei, cei trei venind prin mulţime, mulţimea dandu-se in lături, teatral, ca o profeţie apocaliptică pusă in scenă de un artist kitsch. Probabil că proiecţia e doar pentru mine. Sau poate că au injectat panica pură, script CyNeu, in creierele tuturor de pe stradă in afara mea. Nu ştiu, dar deschid ochii. Proiecţiile nu mai sunt acolo, costumele. E Clara, fără valiză, şi şase din oamenii ei, cate doi pentru fiecare gorilă. Şi iar primul gand, fuga. Mă sprijin de zid, al doilea gand. Incă mă mai sprijin de zid, la dracu, am zidul in spate, unde mama dracu să fug? Inchid ochii. Imi spun că s-a terminat, că de aici incolo nu mai e nimic. -N-o să doară. Vocea Clarei e ultimul lucru pe care il aud. Ultimul lucru pe care il aud inainte să doară. Şi doare, doare atat de rău că gandul imi fuge speriat in alte părţi, ca să reziste, doare atat de rău că o iau razna şi nu mai contează nimic. Zidul e rece in spate, il ştiu, nu-l mai simt, şi mai ştiu doar că nu pot să fug. Apoi se termină. Se termină brusc, cum a inceput. Vreau să deschid ochii dar nu pot, nu mai sunt acolo, imi dau seama că nu mai am cum.

Acum sunt liber. Acum pot să fug cat vreau. Am ajuns să văd altfel lucrurile, de la o vreme. După ceva timp, te obişnuieşti. Sau te consolezi, te minţi. Oricum, a inceput să-mi placă aici. Şi nu sunt singur, cum mă temusem. Domeniul CyClone e larg, cu un spaţiu NeuSim propriu şi cu legături cu exteriorul la discreţie. Partea bună e că nici măcar nu-mi mai trebuie bani. E şi Clara aici, i-au făcut felul intre timp. Niciodată nu a zis cine, cum sau de ce. Poate şi fiindcă aici nimeni nu prea stă de vorbă cu ea. S-a copiat intr-un plug-in porno scris de ea pentru NeuSim-ul companiei, şi acum chiar nu imi mai lipseşte nimic. Nu m-aş fi gandit că tipa programează NeuSim-uri. De fapt NeuSim-ul de aici e lucrat mai mult dinăuntru. Ăia de la CyClone nu se bagă, şi e bine aşa. E bine aici. Imi plăcea să cred că pentru cei ca mine nu există un scop măreţ, un final, o implinire. Imi plăcea gandul că cei ca mine trec neobservaţi. Acum e altfel. Sunt altfel. Şi cei ca mine au rămas singurii de care mă mai tem. Să nu se găsească vreunul să mă şteargă pe bani graşi, cum aş fi făcut eu nu demult. E singura chestie rea care mi se mai poate intampla aici, prima şi ultima. Cand m-am trezit in reţea şi am văzut că nu pot să mă deconectez, că interfaţa nu mai e deloc, că reţeaua e totul, că in afara ei eu nu sunt decat un brainmap undeva in clădirea lor imensă, cand am inţeles ce au vrut de fapt de la mine, cand am găsit in mine informaţiile pe care mi le lăsaseră ca să mă lămurească, nu m-am putut gandi decat la un singur lucru: dacă A.I.-ul pe care l-am distrus ca să ajung aici chiar ii deranjase cu ceva sau dacă l-au ales la intamplare, ca un test. Incă n-am aflat, şi ăsta e, uneori, al doilea lucru de care mă tem, sau doar un motiv pentru primul. Să nu vină vreodată timpul să aleagă iar pe cineva, la intamplare. Să nu fiu eu ăla. Măcar s-a terminat cu monocromul, şi asta mă bucură. Aici străzile nu mai sunt urme de cărbune. Pentru că aici străzile nu mai sunt deloc. Nu mai e nevoie de ele. Şi acolo ? acolo, jos, cum imi place mie să zic - ploile incă mai spală sangele de pe trotuar, curăţat neglijent de oamenii lor deghizaţi in poliţişti. Pentru mine acolo, jos, e şi acum nouă seara, la un colţ de stradă.