[Deirdre Orca]

Pana nu demult spuneam ca pe Skinny Puppy, Nine Inch Nails si Front Line Assembly este imposibil sa-i detronezi din panteonul genului electro-industrial. Totusi, in decurs de cateva minute, insa de la prima piesa a albumului “Volk”, Laibach au aratat ca nici vorba sa fie chiar asa. Mesajul? In materie de creativitate si cu atat mai mult cea muzicala, nu s-au imaginat inca limitele. Nu pot decat sa simt ca am pierdut ceva in anul si jumatate de la realizarea albumului si pana in acest tarziu moment in care l-am ascultat.

14 piese si fiecare incrusteaza un sentiment diferit in cordul celui ce asculta, fiecare piesa denumind… cate o tara. Cu castile pe urechi, treci razant printr-o intreaga paleta de vibratii si nu poti sa nu fii atent cu fiecare fibra din corp. Nici un sunet nu este in plus sau fara sa fie gandit profund acolo. Nu reusesc sa-mi dau seama cum au reusit sa adune atatia muzicieni pe acest album, caci pentru fiecare piesa au cate un guest artist care canta in limba tarii sale. Pe alocuri am detectat violoncele reale, pian real etc, nu stiu daca chiar au avut orchestra la dispozitie sau doar sampler-uri de foarte buna calitate. Oricum au facut uz intr-un mod cel putin ingenios de sunete organice si electronice, iar ceea ce a rezultat este un moment colosal in istoria genului.

Productia este de asemeni impecabila. Inginerul de sunet si-a dat dovada geniului printr-o productie bogata, plina, foarte sugestiva si carnoasa… asa, ca un mar zemos cu trupul tare din care iti vine sa musti voluptos. Rareori intalnesti un produs atat de rotund in perfectiune.

Incerc sa trec de subiectivismul faptului ca piesa “Germania” este una din cele mai bune pe care le-am auzit vreodata si sa judec albumul ca pe un complex, o totalitate (din pacate sunetul pe Youtube este departe de ceea ce este pe cd). Totusi “Germania” este primul touch pe care-l ai cu albumul si, daca esti permeabil la un acel tip de sentiment, esti iremediabil afectat. Te loveste direct in stomac si iti aprinde intreaga fiinta. Vocalizele sunt extrem de curajoase si surprinzatoare la inceputul piesei (initial ridici din spranceana, usor neconvins), sfarsesc prin a te face curios… insa nimic nu te pregateste pentru ceea ce urmeaza din momentul in care incep sa intre violoncelele. Un tipat ultim. O explozie de sentiment. Deplinatate. Spatiu. Emotii in stare pura. Curge si loveste in acelasi timp si n-ai cum te opune. Pentru Laibach, “Germania” este un manifest de credinta muzicala precum sunt probabil “Worlock” pentru Skinny Puppy, “Dissident” pentru Front Line Assembly sau “The Great Below” pentru NIN (sau cel putin eu vad acestea ca pe momentele lor de geniu).

Nu cred ca sintetizatorul/keyboard-ul a fost folosit vreodata cu mai mult sentiment si mai putina “cofetarie” decat in genul electro. Laibach dovedeste inca o data asta cu fiecare minut de pe album.

“Volk” spune lucruri cu nonsalanta. Dar o face atat de charismatic, incat devii sclavul sau. Eu ma declar inlantuita.