Experienta copilariei si exprimarea potentialului genetic

[5 o'clock 4406]

Nu suntem in negura totala. Unele lucruri chiar stim de ce apar. Altele nu.

Insa oamenii sunt "echipati" si dornici mereu sa afle. Curiozitatea este "combustibilul" dezvoltarii psihice ( despre acest aspect o sa postez altadata).

Editat Octombrie 16, 2012 de 5 o'clock

[5 o'clock 4406]

Creierul uman este un organ extrem de complex, ce contine peste 100 mlds de neuroni si cam de 10 ori mai multe celule gliale, toate aceste componente organizate in sisteme destinate pentru : a simti, procesa, stoca, percepe/distinge si actiona la informatiile primite din mediul extern ( vizual, tactil, olfactiv, auditiv) sau intern ( de ex semnale hormonale). Toate aceste sisteme si actiunile lor, "colaboreaza" pentru atingerea unui scop unic - supravietuire - . Unitatile functionale sunt neuronii, acestia se interconecteaza in retele, retelele alcatuiesc sisteme, iar sistemele interactioneaza pentru a media diversele functii ale organismului.

Diferitele sisteme din creier mediaza diferite functii. Astfel , sistemele cortexului frontal mediaza gandirea abstracta ( se ocupa cu prelucrarea/ traducerea informatiilor abstracte), cele din tr. cerebral sunt responsabile pentru reglarea functiei cardiace, respiratiei, presiune sangvina si stare de vigilenta. Cele din aria limbica sunt responsabil pentru atasament, reglare afectiva, aspectul emotiilor, iar cele din cortex parietal pentru cunoasterea abstracta, limbajul complex, etc.

Pentru ca, toate aceste structuri se organizeaza ca atare si capata functii specifice, numai cand primesc stimulii adecvati din mediul inconjurator, pentru ca, creierul uman aplica in structurarea sa principiul "use it or lose it', este simplu de inteles de ce stimulii din copilarie, ne influenteaza in mod decisiv viitoarea viata de adult - nu numai legat de perceptie, ci si de capacitate de gandire abstracta, formarea emotiilor ( sentimente), iar in final ne influenteaza actiunile.

Toate experientele pe care le traim sunt filtrate de simturile noastre. Toate semnalele senzoriale ( sunete, atingeri, mirosuri, imagini) declanseaza in creier o cascada de procese la nivel celular si molecular, care modifica neurochimia neuronala, citoarhitectura si, in ultima etapa structura si functiile creierului.

De aceea este extrem de important ca, in fereastra optima de vulnerabilitate neuronala ( in special primii 3 ani dupa nastere, cand se structureaza aprox 90% din viitorul creier final de adult) , fiinta umana sa primeasca stimulii de mediu optimi, pentru a se putea organiza o structura corticala optima.

Daca se "pierde" aceasta fereastra de oportunitate, urmatoarea fereastra este reprezentata de urmatorii 4 ani de viata ( insa cu o capacitate de modelare mai redusa), urmati apoi de inca 3 ani ( cand scade tot mai mult plasticitatea) Undeva, la varsta de 10 ani, capacitatea de plasticitate a creierului uman scade considerabil in comparatie cu cea din perioadele amintite.

 

In acest fel se explica de ce psihologii au remarcat, si pe buna dreptate, ca "noi suntem ceea ce am trait". In acest sens, potentialul genetic are si el un rol, insa pare mic prin comparatie cu conditia de mediu. Totusi, daca unii se bucura ca un EQ mare poate compensa lipsa unui IQ, vestile sunt triste. Indiferent de dimensiunea EQ-ului ( adica capacitatea de a trai si forma emotiile), un IQ mic nu ajuta la stocarea, transmiterea si procesarea optima a informatiilor de mediu deci nici la elaborarea unui raspuns optim. Factorii genetici isi spun aici cuvantul. de ex, persoanele cu sdr. Down, sunt extrem de afectuoase si pline de emotii, insa nu pot functiona autonom foarte bine in societate.

Secretia substantelor chimice care vor determina anume modificari perceptibile somatic ( gen rata cardiaca frecventa respiratorie, flux sangvin, etc), si care, la nivel subiectiv, sunt percepute si numite emotii/sentimente, depinde aproape exclusiv de maniera in care s-au organizat sistemele corticale sub influenta stimulilor din mediul primilor 10 ani de viata ( si in proportie de 90% primii 3 ani).

In AT sunt listate 4 sentimente primare pe care le poate trai de la nastere o fiinta umana : bucurie, frica, furie, tristete. restul sentimentelor fiind considerate a apare ca urmare a unui mix in proportii variate din acestea 4.

In realitate, deoarece la nastere, creierul uman nu este nici pe departe organizat structural pentru a-si indeplini optim toate functiile corticale, singurele emotii care sunt resimtite sunt FRICA si PLACEREA. Creierul uman are un singur driver, si o singura comanda inscrisa in genom : supravietuirea. Ca atare, la nastere, frica/placerea sunt unicele emotii care stimuleaza creierul sa se adapteze pentru a supravietui la conditiile de mediu. Placerea apare atunci cand nevoile primare sunt satisfacute.

Ele apar prin activarea ( sub influenta oricarui stimul din mediu ) unor zone specifice corticale.

Editat Octombrie 16, 2012 de 5 o'clock

[ieri 1199]

Cunosc oameni modesti cu o bunatate sufleteasca iesita din comun. La fel cunosc oameni cu o capacitate mentala geniala, dar de o rautate incomensurabila. Nu cred ca totul tine de potentialul genetic. Nu trebuie sa catalogam oamenii doar pe baza capacitatii mentale. Exista ceva mai subtil...

Editat Octombrie 16, 2012 de Andrei Vlinder

[5 o'clock 4406]

Bine.

Stai jos !

[5 o'clock 4406]

Traumele copilariei, neurobiologia adaptarii, dezvoltarea de tip "use-dependent" a creierului, deci cum "trairile" devin trasaturi ( ale personalitatii )

Traumele copilariei au un profund impact asupra functionarii emotionale, comportamentale, cognitive, sociale si fizice. Experientele traite pe parcursul dezvoltarii SN determina statusul structural si functional al viitorului creier de adult. Impactul experientelor traumatice asupra dezvoltarii structurale si functionale a creierului uman, trebuie apreciate mereu in contextul principiilor fundamentale ale neurodezvoltarii.

Exista variate raspunsuri mentale si fizice de adaptare la trauma, care includ hiperexcitabilitatea fiziologica si disocierea.

Deoarece creierul uman aflat in dezvoltare organizeaza si internalizeaza noile informatii intr-o maniera "use-dependent", cu cat un copil sta mai mult intr-o stare de hiperexcitabilitate sau disociere, cu atat mai probabil va dezvolta mai tarziu tulburari neuropsihice asociate cu simptomatologie neuropsihiatrica, ca rezultat al traumei percepute. La ora actuala insa, exista diverse dispute stiintifice asupra implicatiilor clinice, privite prin prisma conceptului de "noua neurodezvoltare' sub influenta traumelor copilariei.

Insa, statusul adaptativ de moment, daca persista un timp suficient de lung , se va transforma intr-un comportament maladaptativ.

Deci, mecanismele defensive adoptate in copilarie, ca raspuns la mediul traumatic, se vor repeta ciclic, de fiecare data cand reapare stimulul traumatic, sau doar la perceptia ( reala sau nu ) a prezentei acelui stimul. Sa zicem ca Berne avea dreptate...noi chiar "ne scriem scriptul" in copilarie, adica "decidem" ce sa facem si ce nu, ca raspuns de aparare la mediul ce nu vine in intampinarea nevoilor noastre fiziologice. Insa decizia asta, total inconstienta, este doar un raspunsul adaptativ al structurilor noastre corticale la informatiile din mediul in care traim.

 

Copilul "nu gandeste", este una dintre observatiile psihologice. Este absolut adevarat. Completa organizare structurala si functionala a creierului uman, si implicit a zonelor responsabile cu prelucrarea informatiilor abstracte, devine (potential) deplin functionala incepand abia cu varsta de 10 ani. Daca pana la acea varsta s-au pierdut ferestrele de oportunitate ( 3,7, 10 ani), sansa de a se mai dezvolta un creier optim functional se pierde definitiv. Vestea cea buna este ca, s-a constatat ca, in cursul vietii, poate sa apara retranscriptia genetica ( ceea ce permite o reorganizare structural functionala a zonelor corticale), proces ce are loc in cam 2-3 ani. Vestea rea este ca aceasta retranscriptie are sanse aproape spre zero sa mai apara la un creier adult. Retranscriptia genetica apare tot sub influenta factorilor de mediu.

 

Adultii, in majoritatea cazurilor, interpreteaza actiunile , cuvintele si exprimarile copiilor, prin filtrul distorsionat al propriilor perceptii ( la urma urmei, prelucrarea corticala a acestor informatii venite de la copii si elaborarea unui raspuns, ei o fac cu niste structuri "adaptate' mediului pe care ei l-au experimentat candva).

Aici mi se pare foarte interesanta ideea utilizat de Berne pentru a descrie aceasta situatie : "copiii folosesc pentru comunicare un limbaj martian". Evident ca asa este, un creier "setat' pentru a raspunde intr-un anume fel la un stimul, tinde sa raspunda automat, aproape mereu, cu un pattern implementat structural si functional in perioada neurodezvoltarii sale ( deci copilarie ).

In cele mai multe cazuri , aceste interpretari eronate pot fi distructive, iar cele mai dramatice exemplificari apar atunci cand efectul evenimentelor traumatice asupra creierul ( de copil ) aflat in curs de dezvoltare si structurare, sunt minimalizate. Ca o ironie a soartei, in perioada in care creierul uman este cel mai vulnerabil la evenimentele traumatice, adultii presupun ca este de fapt, cel mai rezistent.

Milioane de copii din intreaga lume sunt expusi experientelor traumatice, acestea pot si pervazive sau cronice ( cum ar fi maltratamente familiale, perioade de razboi, etc), sau limitate in timp ( dezastru natural, anume accidente).

Trauma este o experienta. Aceasta experienta poate transforma lumea unui copil intr-un camp de teroare, care in mod atat de dramatic va altera traiectoria in viata de adult a acestui copil. In final este vorba de creierul uman care poate procesa si internaliza experientele traumatice si/sau cele terapeutice.

Sistemele corticale de care am discutat in postarea anterioara, functioneaza in mod similar, atat la macro cat si micro nivel ( molecular).

Toate se supun acelorasi reguli moleculare care mediaza neurodezvoltarea, se schimba ca raspuns la semnalele chimice si stocheaza informatia.

Caracteristica cea mai importanta si semnificativa a tesutului nervos - a neuronilor - este aceea ca ei sunt proiectati sa se schimbe ca raspuns la actiunea stimulilor externi. Aceste schimbari permit stocarea informatiei rin intermediul neuronilor si sistemelor neurale, iar aceasta capacitate permite creierului sa raspunda adaptativ la mediu (extern sau intern) cu scopul supravietuirii organismului.

Atasez o schema a modelului de raspuns adaptativ al creierul uman la "amenintare".

 

 

Dupa cum se remarca, cel mai frecvent , creierul unui baiat va functiona inconstient dupa pattern-ul "fight or flight", ceea ce duce la aparitia agresivitatii, in timp ce creierul fetelor adopta modelul disociativ, cu aparita unei mini psihoze. acest lucuru, explica si de ce barbatii sunt mult mai agresivi, in timp ce femeile dezvolta mai degraba o stare de psihoza.

 

Alegerea unui anume pattern este absolut aleatorie, existand persoane ( indiferent de sex) ale caror creier, raspunde adaptativ la variatele situatii, adoptand alternativ una din cele 2 scheme. Acest lucru este un factor "protector" la efectul de mai tarziu al traumei. ei sunt cei care e nasc mai rezistenti, mai vitali ( cum este listat in psihologie), cei care sunt mai adaptati supravietuirii si contracararii efectelor traumatice traite. Iar adoptarea unui mecanism sau al altuia tine strict numai de predispozitia genetica.

[5 o'clock 4406]

Schema a modelului de raspuns adaptativ al creierul uman la "amenintare".

 

Editat Octombrie 17, 2012 de 5 o'clock

[Aseneth 15]

Avem destule arii si topice pe care sa ne desfasuram ironiile. Mergeti acolo si aratati ce puteti. Aici va rog sa respectati subiectul.

[soogee 2866]

“de ce parintii/mediul initial, cumulat cu potentialul nostru genetic, sunt chiar responsabili de maniera in care vom reactiona/trai emotiile la viata adulta, adica tipologia noastra comportamentala.”

 

Fals.

Nu ei sunt responsabili pentru felul in care omul reactioneaza ca adult.

Daca este adult, atunci el singur este responsabil pentru felul in care se comporta.

Daca insa este un fals adult, un imatur, un infantil, atunci va pasa responsabilitatea pe parintii sai, si se va scuza cu tot felul de pretexte de genul “parintii sunt responsabili pentru felul in care eu ma comport azi”, numai ca sa evite sa isi asume responsabilitatea.

 

E drept ca parintii actioneaza profund gresit in unele cazuri, si abuzeaza de puterea lor, si traumatizeaza copilul, sau il formeaza eronat, il deformeaza.

Insa ca adult, el are mereu libertate de optiune. El se re-formeaza, daca doreste, daca vrea, daca se automotiveaza, daca lupta ca sa se schimbe, din ceea ce au facut parintii din el, in ceea ce doreste el sa fie, independent de dorintele parintilor proiectate pe el.

Este un effort de autoconstruire, de autoformare, de recizelare, in care vointa coroborata cu efortul constient si practica zilnica duc la o adevarata autoeducatie. Acesta este procesul numit reparenting, in care rezilienta joaca un rol important.

 

 

“Am postat o imagine CT , care arata cam ce probleme de dezvoltare a cortexului ( atrofii severe) apar in creierul unui copil de 3 ani, care a avut parte de neglijare emotionala profunda.

Sentimentele se vor forma diferit la aceste persoane ajunse la viata adulta, iar procesul va fi ireversibil. Ei vor dezvolta anume emotii si, ca atare, isi vor lua deciziile, in maniera complet diferita de cei care au avut parte de afectiune si ingrijire corespunzatoare in perioada critica a micii copilarii.”

 

Lasi impresia aici ca procesul este ireversibil. Este doar parerea ta, dar o prezinti ca si cum ar fi litera de lege in stiinta moderna.

Adevarul este altul. Creierul este plastic, este remodelabil. Cocktailul de neurotransmitatori poate fi influentat si prin vointa, prin adoptarea constienta a unor patternuri de comportament, si renuntarea la patternurile disfunctionale.

De aceea meditatia budista poate intr-adevar duce la schimbarea in bine a infractorilor care o practica, si multe inchisori scandinave au avut rezultate excelente de reintegrare sociala a unor criminali (care actionasera pe baza unor impulsuri agresive negestionate bine, din cauza formarii gresite intr-un mediu toxic, din care au preluat mimetic modele de comportament disfunctionale).

Terapia rational emotiva, terapia prin prezenta, terapia prin acceptare si angajament, terapiile cognitiv-comportamentale, pedagogia alba a lui Alice Miller, si inca foarte multe tipuri de terapii arata ca omul se poate schimba in bine, cu conditia sa doreasca asta, sa lucreze la sine, sa identifice patternurile disfunctionale si sa le substituie cu altele mai adaptative, sa isi vindece ranile si traumele emotionale, sa devina tot mai matur, mai responsabil, sa invete sa relationeze corect dpdv emotional cu altii, sa se respecte pe sine si pe altii, sa gestioneze stresul prin mecanisme de coping, nu prin agresivitate si ura, etc.

 

Mai pe scurt, nu putem da vina pe trecut sau parinti pentru felul in care luam deciziile azi, asa cum insinuezi tu mai sus.” isi vor lua deciziile, in maniera complet diferita de cei care au avut parte de afectiune si ingrijire”

Da, e drept ca unii parinti gresesc, fie voit, fie nu, foarte multi sunt orbi ei insisi la ceea ce fac. E drept ca astazi unii iau decizii eronate din cauza ca au avut parte de traume in copilarie, adica lipsa de ingrijire. Insa asta nu inseamna ca sunt scuzati. In intregime este responsabilitatea lor. Ei prefera sa ia decizia incorecta iar si iar, in loc sa se opreasca si sa spuna: “stop! Am suferit in copilarie pentru ca am avut parte de ghinionul de a nu fi ingrijit, dar eu nu voi perpetua aceste modele rele la infinit pe altii”.

Daca acest om nu se opreste din perpetuarea modelelor gresite, e numai responsabilitatea sa. Daca da vina pe parinti, inseamna ca fuge inca de responsabilitatea asumata, de procesul dificil si dureros de constientizare, in care si-ar lua destinul in maini si s-ar fauri singur, prin efortul perseverent de a schimba zilnic cate un obicei prost si de a achizitiona deprinderi noi si utile.

 

 

“primii 3 ani de viata ( cand "plasticitatea" creierului este maxima”

E drept ca este mare plasticitatea cand suntem mici, dar creierul ramane plastic si la varsta adulta. Tu vezi creierul ca fiind gata format pe la 10 ani, si dupa aceea nu se mai poate face nimic. Profund gresit. Creierul poate fi modelat toata viata. Citeste “Formula fericirii” de Stefan Klein, si vei intelege. Daca doresti, iti pot da 100 de carti in engleza de neuropsihologie, in care se arata cum poate fi lucrat creierul toata viata, chiar si la batranete. Numai sa vrei.

 

“de ce unii oameni pot iubi iar altii nu”

Exista foarte putini oameni care nu pot iubi. Acestia sunt poate 0,1% din populatie (unii zic maxim 3%), si sunt psihopatii (manipulatorii, escrocii). Creierul lor nu are activate ariile corticale care sunt responsabile de sentimente profunde la restul oamenilor. Ei sunt ca niste handicapati, ca niste amputati. Emotiile profunde umane le raman ca o limba straina. Dar si aici exista o dezbatere inca in curs, daca nu cumva aceste arii corticale au ramas nedezvoltate la ei din cauza unor lovituri la cap (teoria psiholoagei criminaliste Dorothy Lewis) sau a faptului ca ariile acestea erau destul de slabe si nu au fost activate din cauza ca mediul lor era toxic (familii fara iubire, plus societate bolnava valoric, care proslaveste comportamentul egoist rapace prin mass media – teoria lui Alice Miller).

 

Restul oamenilor pot iubi. Insa unii aleg constient sa nu iubeasca, sa se comporte fara respect la adresa celorlalti, pentru ca le convine mai mult sa isi satisfaca nevoile pe termen scurt atacand pe altii, injosindu-i, in loc sa aleaga sa creasca impreuna cu celalalt in respect reciproc, invatare unul de la altul, etc.

 

“Factorii genetici isi spun aici cuvantul. de ex, persoanele cu sdr. Down, sunt extrem de afectuoase si pline de emotii, insa nu pot functiona autonom foarte bine in societate.”

E firesc sa fie asa, pentru ca societatea noastra este foarte competitiva, chiar la modul absurd, fiind exact asa proiectata, de catre capitalism-comunism si alte –isme.

E foarte greu sa functionezi in aceasta societate bolnava, chiar si cu un IQ-EQ normal.

Asa cum am mai spus, pana si prietenul meu director de Metro, care se plimba numai cu avionul si traia la nivel super in toate planurile, fiind in top, se plangea ca nu e multumit.

Asa e gandit sistemul, sa ofere rasplati grase la cei din varf, iar ceilalti sa alerge ca magarusii dupa morcov.

Asadar, cei cu sistem Down pot functiona intr-un mediu al lor, gandit pentru nevoile lor, si asta nu inseamna ca ar trebui neaparat sa functioneze in mediul nostru.

Cei cu Asperger la fel, se simt minunat impreuna, ca in paradis, dar se simt rau in mediul nostru.

Concluzia ta (“Totusi, daca unii se bucura ca un EQ mare poate compensa lipsa unui IQ, vestile sunt triste. Indiferent de dimensiunea EQ-ului ( adica capacitatea de a trai si forma emotiile), un IQ mic nu ajuta la stocarea, transmiterea si procesarea optima a informatiilor de mediu deci nici la elaborarea unui raspuns optim.”) este gresit legata de argumentul cu Down de mai sus.

IQ-ul mic se poate lucra toata viata.

Integrarea sociala tine si de un bine colectiv, in care majoritatea sa inteleaga ca nu trebuie sa oprime pe cel slab si singur, ca sa il infunde si mai rau, tine si de renuntarea la agresarea reciproca (toxicitatea care blocheaza tot mai mult energiile umanitatii), tine si de educatia perpetua, atat in scoala, cat si toata viata (aici mass media are un cuvant greu de spus, si din pacate, o face gresit).

De aceea am observat ca societatea franceza e foarte sanatoasa la cap si la emotii, si lipsesc patternurile de agresare reciproca, jocurile tranzactionale, toxicitatea, ceea ce face ca mediul sa fie propice pentru toti. Am mai observat ici pe colo cate un imbufnat, dar era izolat si nu putea face rau altora, totul era ok pentru restul.

Insa in Romania agresarea reciproca imi pare ca creste accelerat, din cauza stresorilor, a mediului toxic de munca, orarelor epuizante, lipsa unor surse de satisfactie sanatoase, contaminarea mimetica de modele agresive, lipsa relaxarii (reascutirea fierastraului de care vorbeste Covey).

 

“Secretia substantelor chimice care vor determina anume modificari perceptibile somatic ( gen rata cardiaca frecventa respiratorie, flux sangvin, etc), si care, la nivel subiectiv, sunt percepute si numite emotii/sentimente, depinde aproape exclusiv de maniera in care s-au organizat sistemele corticale sub influenta stimulilor din mediul primilor 10 ani de viata ( si in proportie de 90% primii 3 ani).”

Aproape exclusiv?

Iarasi, esti setat pe o pozitie alb/negru.

Daca este acolo un rudiment de emotie, exista posibilitatea ca ele sa fie recuperate si activate corect, directionate corect, in patternuri de interactiune nonviolenta cu semenii.

 

Doar la psihopati se pare ca asta nu mai functioneaza nicicum.

Dar ei sunt putini, comparativ cu populatia.

 

“Copilul "nu gandeste", este una dintre observatiile psihologice. Este absolut adevarat.”

Eu i-am dezvoltat fetitei mele capacitatea de a gandi inca de la 3 ani, prin discutii serioase pe un ton jucaus, raspunzandu-i la toate intrebarile sale curioase, si turnand in ea informatii utile. De la 7 ani o invat critical thinking si autoanaliza, pe cat poate ea asimila, desigur, si sa deosebeasca binele de rau, etc. Treptat treptat ea isi dezvolta o capacitate de gandire uimitoare pentru un copil. Asta desigur in coroborare cu dezvoltarea inteligentei emotionale.

 

“La ora actuala insa, exista diverse dispute stiintifice asupra implicatiilor clinice, privite prin prisma conceptului de "noua neurodezvoltare' sub influenta traumelor copilariei.”

 

Exista o buna recuperare dupa trauma, prin terapie.

Trauma poate fi vindecata.

Daca doresti iti pot da vreo 50 de carti in engleza despre asta. Nu privi lucrurile cu perspectiva romaneasca, pentru ca ea este pesimista, inglodata in comoditate si neimplicare.

Occidentalii sunt mult mai bine pregatiti azi pentru a vindeca traumele, ei au o viziune corecta, pentru ca au inteles ca traumele venite din lipsa de ingrijire se vindeca bine prin ingrijire, implicare, afectiune, formare responsabila. Vezi Boris Cyrulink, Murmurul fantomelor (rezilienta si vindecare la copiii traumatizati), Bruno Bettelheim, Fortareata vida (vindecarea copiilor schizofreni , printr-un mediu plin de iubire), Laing, si altii.

 

Sunt curios cum vei reactiona la aceste critici.

Te vei inflama si te vei lua de persoana mea? Sau vei adopta un ton respectuos, de dezbatere stiintifica?

Editat Octombrie 17, 2012 de Nemo!

[5 o'clock 4406]

Solicit lui Aseneth inchiderea acestui topic.

[soogee 2866]

Care e problema?

Nu iti place sa fii contrazis?

Nu suporti o critica pe text?

 

Stai aici si discuta deschis ideile pe care le emiti.

Asuma-ti-le.

Arata o atitudine curajoasa, deschisa, proactiva, masculina.

 

Arata ca esti responsabil, de incredere, puternic interior.

 

De ce fugi?

Ce rezolvi fugind?

 

E posibil ca adevarul sa nu fie nici la mine, nici la tine, ci undeva la mijloc.

E posibil ca pozitia mea sa aiba nevoie de nuantare.

E posibil ca tu sa fii nevoit sa iti revizuiesti pozitia, sa te deschizi spre perspective noi de gandire, care sa iti deschida alte planuri in cautarea cunoasterii, acea curiozitate de care vorbeai mai sus.

 

Insa pentru asta e nevoie sa comunici cat mai corect, fara biasari, fara perturbari emotionale, fara proiectii sau alte mecanisme defensive ingrosate.

Asa te formezi, asa inveti sa stai in fata celuilalt drept, cu demnitate, surazand pe masura ce inaintezi in cunoastere, deschis spre a invata de la altul si de a-l invata fara fortare, cu interfata prietenoasa.