ruudflo a scris:
Ma gandeam ca daca interlocutorii mei nu reusesc sa inteleaga faptul ca aici se discuta despre logoterapie si nu despre filosofia ce se ascunde in spatele argumentelor contra logoterapiei formulate de mine, atunci singura solutie de principiu pe care as putea-o gasi, ar fi aceea de a apela la cineva dispus sa discute in sensul acesta.
Scoate filosofia ce se ascunde in spatele argumentelor contra logoterapiei formulate de tine: mai ramane ceva? Nu ramane nimic.
Am inteles prea bine ca de pe aceasta baza iti construiesti tu argumentatia.
Pana la urma ce ne oferi tu? Idei? Dar e plina lumea de idei.
Chiar suntem sufocati de idei. Toti au idei.
Si daca mai vrea cineva idei, poate sa le caute singur in carti, in mass media.
Dar care sunt ideile tale pentru care ai suferit? Care sunt ideile tale in care ai investit timp si energie? Care sunt ideile pe care le-ai urmarit ani de zile, care au trecut testul realitatii? La ce ai renuntat, si ce ai pastrat?
Ideile lui Frankl sunt verificate de experientele lui dure. Omul asta a folosit ideile ca mijloace de supravietuire, nu a fost condus prosteste de propriile idei, cum mai vezi pe la altii azi.
El nu s-a umplut de idei ca sa faca pe maestrul. Ca sa straluceasca in public. In lagarul lui nu-si permitea luxul asta. Asta e un moft de plictisiti.
Si nici Socrate sau Platon nu voiau sa faca pe maestrii. Erau prea pasionati de cunoastere ca sa cada in pacatul arogarii unui rol.
In omul din fata lor vedeau o persoana ce merita ajutata ca sa iasa din ignoranta spre lumina cunoasterii, nu un discipol. Accentul cadea pe om, nu pe filosof. Nu spuneau omului: "o sa-ti arat eu cine e maestrul si cine e discipolul aici".
Tocmai pentru ca nu voia sa se ridice pe soclul de maestru, Socrate se umilea singur, ca sa nu uite de unde a plecat: "Stiu ca nu stiu nimic".
Oamenii care cautau cunoasterea, recunoscatori ca au fost iluminati, au fost cei ce s-au pus singuri in pozitia de discipoli, ca sa-si arate aprecierea fata de filosofi, vazuti de ei ca maestri. Dar aceasta apreciere o ofera omul, nu si-o aroga filosoful insusi. Daca o face, atunci nu mai e filosof, iubitor de intelepciune, ci un impostor ce mimeaza intelepciunea, ca sa-si impodobeasca vidul trist cu bijuteriile altora (idei geniale ale marilor filosofi, luate de ici si colo, ca si cotofenele ce fura orice zorzoane colorate si lucitoare ca sa-si ridice valoarea in cuibul lor amarat).
Frankl si-a verificat ideile prin testarea in viata reala, in conditii dure, le-a filtrat, a aruncat cele care nu erau utile pentru adaptarea la realitate, si le-a pastrat pe cele care sunt valoroase.
Ce a ramas are o valoare exceptionala.
Dar tu? Ce oferi in schimb, daca tot vrei sa darami?
Psihanalistul Bruno Bettelheim a facut un experiment interesant: a insistat ca absolut toti medicii si asistentele din sanatoriul sau, unde trata schizofrenici si copii cu probleme emotionale sau de adaptare, sa se comporte plini de grija, empatie, afectiune fata de pacienti.
El a pornit de la premisa ca tocmai raceala afectiva din familiile si din mediul lor ii face pe acesti copii fragili sa fie expusi unor presiuni sociale de neindurat, si sa dezvolte schizofrenie. Parinti refrigeratori, plus adulti carora nu le pasa de copii, ci ii trateaza aspru sau indolent.
Personalul din sanatoriu era instruit sa se poarte foarte frumos cu copiii, sa-i asculte, sa fie disponibili la orice ora, sa fie mereu afectuosi ( fara acele mimari oribile de zambet, false!). Pana si femeile de serviciu sau personalul administrativ trebuie sa se comporte UMAN (fara priviri de ura, bombaneli, reprosuri, cum e cazul si azi prin institutiile noastre).
Prin urmare, daca in viata sa anterioara copilul a pierdut sensul, pofta de a trai, motivarea, intelegerea lumii, din cauza ca mediul a actionat in acest sens asupra vulnerabilitatii si fragilitatii sale, Bettelheim a creat un alt mediu in sanatoriul lui, de data asta regenerator de sens.
Bettelheim a vindecat 85% dintre pacientii lui.Dar Bettlheim era un psihanalist care fusese si el in lagar, ca Frankl. Interesant, nu?
Lagarul i-a aratat ca uneori mediul familial poate fi un lagar mental si emotional, insa toti vor vedea raul intr-un lagar, dar putini vor vedea problemele dintr-o familie ce depriveaza de sens.
Si-a dat seama ca asa cum dificultatile relationale pot duce la golirea de sens, tot asa vindecarea inseamna crearea unui mediu relational care sa confere sens.
Sigur, teoria cu mama refrigeratoare a lui Bettelheim e valabila in unele cazuri, nu in toate. In multe cazuri cauzele pot sa nu fie o chestiune de raportare la parinti, ci la mediul social, sau la puncte slabe ale copilului, sau stresori, sau dezechilibre biochimice, sau altele.
Nu numai copiii abuzati pot ajunge sa isi piarda sensul, desi ei sunt mai expusi la acest risc.
Si copiii care cresc cu parinti ce nu-i pregatesc suficient pentru viata au aceasta problema. Sau copiii ce nu fac fatza la trecerea din mediul securizat al familiei la mediul largit al scolii (unde sensurile incep sa se bata cap in cap, una zice colegul, alta profesorul, alta zice televizorul, alta familia, alta e dorinta copilului-astfel apar disonante cognitive).
Sau e posibil ca sa creasca omul destul de ok, dar la adolescenta sa i se dezintegreze setul de sensuri, din cauza ca nu era tare bine structurat, stabilizat. Sau sa se intample asta la maturitate, odata cu marile hopuri ale serviciului, sefilor din iad, colegilor ipocriti, parteneri de viata care au si ei problemele lor, copii solicitanti, credite, stres, presiune sociala, etc.
O mare problema azi e stresul tehnologic, faptul ca societatea de azi se schimba intr-un ritm foarte rapid fatza de cele de dinainte de secolul al XIX-lea.
O alta precizare mi se pare importanta: ca si filosofia, psihologia invata omul sa gandeasca singur. Ca de aia a inceput ca psih-analiza, adica ANALIZA a psihicului.
Ea recomanda introspectia, insight-ul, jurnalul terapeutic, analizarea seturilor de cognitii, valori, convingeri, meme, concepte, comportamente, trasaturi, impulsuri, pulsiuni, reprezentari, imaginar, viziuni asupra vietii, limbajul corporal, prioritati, vulnerabilitati, afecte, reactii, etc.
Se poate spune ca psihologia urmeaza cu sfintenie preceptul lui Socrate: "cunoaste-te pe tine insuti". Atata ca daca filosofia vrea sa cunoasca si lumea, psihologia se limiteaza la om, caci si asa e un camp de cunoastere vast.
Afirmatia lui Rudflo ca logoterapia nu invata omul sa gandeasca singur este falsa, si asta pentru ca el nu stie ce e logoterapia de fapt, el nu ai citit nimic despre logoterapie, nici nu a fost la un logoterapeut, el a venit pe topicul asta fara sa stie despre ce se discuta, doar facand presupuneri si imaginandu-si el cam ce ar putea fi logoterapia.
El a vazut ca e vorba de SENS in logoterapie, si a crezut ca vai, daca e SENS atunci sigur e o chestiune ce priveste numai si numai filosofia. De parca au filosofii drepturi de autor asupra unui concept esential in cunoastere. De parca filosofii nu ar prelua si ei concepte pur psihologice (ca Baudrillard).
Ce si-o fi zis Ruudflo? Ia hai sa-i frec eu un pic pe psihologii astia, cum si-au permis ei sa ia notiunea de sens de la filosofi, ce nerusinati. De parca exista trademark pe un concept ce apartine intregii umanitati: SENSUL.
Dar aici se ajunge cand nu ai auzit de interdisciplinaritate: la fundaturi in labirintul mintii.
Important e ca Betthelheim a vindecat 85% dintre copiii cu grave probleme, oferindu-le din nou sensul. Important e ca Frankl si urmasii lui ajuta in mod real oamenii cu probleme, prin ducerea conceptului de SENS pana la ultimele consecinte.
Se pune problema daca pot exista oameni pentru care functioneaza numai nonsensul? Desigur ca pot. Hesse, Bukowski, Ionescu, Beckett, Cioran, existentialistii francezi, multi altii.
Dar si ei si-au gasit sensuri mai mici, si totusi semnificative: in relatii intime, in scris, in relationare sociala, in activism social, in explorarea lumii, in pasiunea pentru cunoastere, arta conversatiei, micile placeri gen fumat, etc.
Si atunci oare mai putem vorbi de nonsens total la ei? Daca era nonsens total, ar fi innebunit sau s-ar fi sinucis.
Insa ei au vrut sa spuna ca nu au gasit un sens ultim lumii, nu ca n-ar poseda niciun sens, cat de mic. Ceea ce e cu totul altceva.
