Ai dreptate, Apodonos.
Eu am invatat sa citesc singur la 3 ani.
Am tot intrebat: ce litere e aia? dar aia?
Si le-am pus cap la cap, pana ce am inceput sa citesc singur.
La gradinita m-am dus si citeam ziarul pe la spatele unei educatoare. Ea nu stia ca sunt in spatele ei si citesc peste umarul ei. La un moment dat m-a simtit si s-a intors. A zis: ce faci aici?
Eu am zis: citesc si eu ziarul.
Aia a crezut ca ma uit la poze. M=a pus sa citesc ca nu credea ca pot.
I-am citit.
Extraordinar e ca a chemat parintii la gradinita, de parca as fi facut ceva rau.
I-a mustrat ca ma lasa sa citesc, pentru ca zicea ea: daca citeste de la 3 ani, nu va mai fi interesat la scoala.Le=a recomandat sa-mi scoata cititul din cap cu bataia, sa imi interzica ferm sa pun mana pe carte.
Ai mei s-au scuzat ca ei nu au stiut ce fac eu (si chiar nu stiau).
Din ziua aia s-au pus pe mine cu bataia ca sa nu mai citesc.
Bineinteles ca, vazand ca imi plac cartile, le-a placut si lor sa imi interzica sa citesc, si sa ma ameninte cu moartea daca ma mai prind cu cartea in mana. Cand am ajuns pe la 8-9 ani mi le rupeau in bucati, si era nasol ca nu erau ale mele, ma durea sufletul sa ma duc la profesori si sa le zic ca nu mai am cartile lor sa le dau inapoi.
Pana la urma am ajuns sa fac altele: ma duceam in librarii si citeam dupa scoala, pe gratis.
Vanzatoarele au observat ca stau cate 4-5 ore sa citesc o carte, aveam vreo 9 ani, asa ca odata m-au urmarit ca sa afle cine sunt si au vorbit cu mama: au zis ca sunt suspect, ca sunt prea obsedat de carti si sa aiba grija sa nu FUR carti.
Ca sa citesc, in scoala generala trebuia sa fug de acasa, pe camp, sau sa fug de la ore ca sa citesc in parc.
Citeam noaptea la lanterna, sub patura, dupa ce ai mei se culcau.
Sau ma faceam ca dau cu aspiratorul, si il lasam pornit, iar eu citeam langa el.
Sau inveleam cartea in coperti de manual pentru scoala si ziceam ca invat din manual.
Mi-am facut un prieten vizavi de blocul meu, care avea o biblioteca mare, si mergeam la el sa citesc.
Cartea aia citita pe zi am platit-o cu multe eforturi. Amenintat cu moartea de taica-meu, batut zdravan cand ma prindeau, ridiculizat ca voi "innebuni" de atata citit.
Pe la 8 ani profesorii nu credeau ca pot citi o carte pe zi.
Odata am citit 2 pe zi, una din ele foarte groasa, avea vreo 500 de pagini.
Imi dezvoltasem intuitiv o metoda de citire rapida, in diagonala, fotografiind nu doar un rand o data, ci o bucata mare de pagina.
Asa ca m-au dus in cancelarie, si in fata tuturor profesorilor a trebuit sa raspund la intrebari din cele 2 carti citite. S-au mirat.
Pe la 9 ani, mama, vazand ca sunt dependent de citit, ma mai lasa cate o jumatate de ora sa citesc, cu conditia sa fac ore intregi de munci grele (adica un fel de sclavie, mi-a prins slabiciunea si a profitat).
Taica-meu insa nu a suportat niciodata sa ma vada cu cartea in mana.
Cand vad azi ca sunt incurajati copiii sa citeasca de la 3 ani, ca parintii de azi inteleg ca au copii supradotati si in loc sa-i opreasca ii incurajeaza, imi pare ca intr-adevar e un progres in mentalitatea romaneasca pe acest plan.
Cum am inceput sa ma gandesc la sensul vietii: aveam 6 ani, si parintii mei lucrau in schimburi.
Era pe vremea comunismului, intre plecarea unuia la serviciu si venirea celuilalt era o pauza de o ora.
Acea pauza de o ora era pt mine paradisul, fericirea suprema, pt ca nu mai eram batut, amenintat, injurat, batjocorit, abuzat verbal si fizic. Aveam o ora doar pt mine, in care puteam sa fiu eu insumi.
Tin minte ca saream pe canapeaua cu arcuri sau faceam baloane de sapun sau ma uitam pe geam la trecatori.
Atunci am inceput sa ma gandesc la :
de ce exist?
de ce exista lumea?
ce trebuie sa fac in viata?
de ce trebuie sa murim?
cat de mare e infinitul? (stateam uneori o ora intreaga numai cu infinitul, imi placea sa ma gandesc la el)
cum e nimicul? (si asta imi placea enorm)
cum e sa nu existi?
ce e binele si ce e raul?
de ce vecinii sunt parinti buni si parintii mei sunt rai?
etc
Preocuparile metafizice la o varsta mica nu sunt ceva asa de rar pe cat se crede.
Stiu o fetita care de la 3 ani intreba: eu de unde am venit? cati ani aveam inainte de a veni pe lume?
Unde eram inainte de a fi in burta mamei?
cerul se intinde pana la Dumnezeu? cum e sa mori?
Stiu o alta fetita careia ii placea Tinerete fara batranete, si voia numai basmul asta sa i se citeasca, si era innebunita de el, plangea si ea.
Aceste doua fetite de care vorbesc nu au fost abuzate, ci au crescut cu parinti ok.
Insa ma gandesc ca in cazul meu preocuparea pentru chestiunile existentiale e posibil sa fie din cauza abuzului suferit: maica-mea mi-a ars la 3 ani mana la aragaz, si mi-a cauzat niste rani serioase, am urlat de durere toata noaptea).
Cand de la 3 ani la 6 ani ai parte numai de batai si injuraturi si urlete pentru orice gest, cand ti se interzice sa te joci sau sa spui ceva copilaresc, atunci mi se pare firesc ca sa te retragi in mintea ta, unde incepi sa chestionezi lumea, ca sa afli raspunsuri pentru suferinta indurata.
Dar si inainte de 3 ani trebuie sa fi fost abuzuri doar ca nu imi amintesc eu. Imi povestea odata mama cum dadea tata cu mine de pat, cand eram bebe, pentru ca plangeam prea mult si atunci ma potoleam. Pt ea era ceva ok.
E ca o minge: o bagi in apa adanc, ea va tasni mai sus in aer.
Ceea ce se interzice pe un plan (joaca, a fi tu insuti, a fi fericit ca si copil fara griji) se compenseaza firesc in alt plan (copilul isi exacerbeaza gandirea, pt ca are nevoie de ea ca sa supravietuiasca intr=un mediu ostil, infernal).
De aceea nu ma mir ca Apodonos zice ca la 6 ani voia sa fie nemuritoare.
Si eu mi-am pus chestiunea nemuririi la 6 ani, in acele ore de meditatie fericita de care vorbeam mai sus, si am ajuns la concluzia ca trebuie sa ajung nemuritor prin vreo cale, trebuie sa incerc orice sa ajung nemuritor.
La 7 ani am dedus singur ca, de vreme ce parintii mei sunt crestini dar ma bat si se comporta rautacios, Dumnezeu cel bun si iubitor nu exista.
Pe la 9 am citit Biblia (singura carte permisa mie in casa, pentru ca parintii nu puteau sa interzica asta, nu? fiind crestini) si culmea mi-a placut enorm, m-a atras poezia ei aspra, stilul acela misterios, si am inceput sa cred ca totusi Dumnezeu ar putea exista, chiar daca nu neaparat iubitor, ci poate bizar, prea de neinteles pentru noi.
Pe PourMoi o cunosc. Are o teorie foarte interesanta asupra felului in care se face educatia copiilor - cu bataia adica. Deci impartiali dintr-astia iti arbitreaza tie discutia.
