Hypatia, ce scrii tu din Frankl rezoneaza cu mine, si am totusi o anumita perturbare in a accepta total ideile.
Suferinta poate fi innobilata prin conferirea unui SENS.
Dar pe de alta parte suferinta (in acest caz extrem, experienta lagarului) ramane pentru unii atroce, de neinteles, de neacceptat, de nerezolvat. Din cauza caracterului sau absurd in esenta.
Oricate explicatii filosofice s-ar cauta, misterul raului in lume ramane indicibil.
Am asa o senzatie ca logoterapia seamana cu o psihologie pentru invinsi.
Mi-aduc aminte ca crestinismul a fost o psihologie pentru invinsi.
El reconforta sclavii si invinsii societatii in necazurile lor, promitandu-le raiul (fericirea suprema, ca o compensare pentru lipsa fericirii in viata asta, pentru suferinta indurata in mod absurd).
Luca, evanghelistul cel mai favorabil saracilor si cel mai dusmanos fata de bogati are si cele mai virulente accente contra bogatilor : "Dar vai vouă bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră.
Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui."
"Iată, cei ce poartă haine scumpe şi petrec în desfătare sunt în casele regilor. "
Deci ameninta bogatii cu iadul si promitea saracilor raiul (ca in parabola cu Avram si saracul).
Crestinismul a facut asta: a edulcorat suferinta, a dat suferintei un sens, a alungat absurdul.
El a valorizat saracia,lipsa, ultimii oameni ai societatii ("cei din urma vor fi cei dintai" si "fericiti cei saraci ca a lor e cerul"
Paradoxal, peste cateva secole, episcopii crestini ajung sa traiasca in lux (ca episcopii majoritari ce l-au alungat pe Ioan Gura de Aur, iubitorul saracilor, pt ca nu traia in lux ca ei).
Elita crestina devine o patura bogata, si se aliaza cu "ocarmuitorii lumii". Ei sprijina, ii justifica.
Asa se ajunge la bizara sprijinire a feudalilor de catre Biserica in Evul Mediu.
Saracii nu aveau ce manca, mancau scoarta de copac fiarta, erau terminati de corvezi si robota si taxe.
Dar manastirile si episcopiile insesi aveau sclavi (robi tigani), asa ca propaganda lor justifica feudalii si clasele ce-i sprijineau (bogatii) si calmau saracii prin repetandu-le ca lumea asta e o vale a plangerii, ca aici trebuie sa sufere, nu sa se bucure, ca nu au voie sa danseze ca e pacat, le dau dracii cu bice peste picioare cand danseaza (de parca bogatii nu aveau baluri), ca trebuie sa stea posomorati, pentru ca aici e lumea suferintei obligatorii, iar cel se bucura cat de cat in viata asta mizerabila merge in iad (vezi vamile vazduhului, cu iadul promis celor ce danseaza sau fumeaza).
Iata ce intorsatura: ceea ce trebuia sa fie o sperietoare pentru bogati (iadul) a devenit metoda sistematica de angoasare a saracilor. Saracii (iobagii sau mai apoi proletarii, taranii liberi dar saraci) erau invatati de la amvon ca trebuie sa isi accepte soarta data de Dumnezeu in mod fatalist, sa se supuna (sa-si taie voia), sa nu se rascoale (caci regii erau unsi de Dumnezeu,ca in Vechiul Testament).
Au fost si cazuri de episcopi care au facut filantropie, bolnite, asezaminte de ajutorare a saracilor, dar ponderea lor a fost neglijabila (asa cum e si azi la ortodocsi, si asa cum si azi la catolici). Maica Tereza a facut ce a facut in ciuda piedicilor puse la inceput de propria-i Biserica. Duhovnicul ei nu a vrut sa o lase sa ajute saracii.
Abia dupa multi ani i-a dat voie, si dupa apeluri la Vatican(ce ipocrizie, intr-o Biserica pornita la inceput ca Biserica a saracilor).
Abia dupa ce s-au prins ca le aduce popularitate, au sprijinit-o (mai mult prin vorbe).
Catolicii si protestantii au sprijinit sclavagismul in America Latina (populatiile bastinase) sau America de Nord (sclavia negrilor).
Ceea ce arata o slabiciune de fond in insasi esenta doctrinei crestine (Sf Pavel spune ca sclavii sa ramana asa, sa nu caute eliberarea: "Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă.Fiecare în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu. "
Revenind la logoterapie, in ce masura este ea o psihologie de invinsi?
Nu zic ca justifica persecutorii. Dar cat ajuta persecutatii, invinsii, paria societatii?
A face invinsul sa isi afle singur un sens in suferinta lui nu e cumva o perversiune a gandirii, adica distrage atentia de la denuntarea nedreptatii suferite?
Ce sens poate fi in nedreptate, care e prin esenta ei antiumana, absurda, de neacceptat prin gandire?
