Imi cer iertare pentru ceea ce scriu acum.
Intotdeauna mi-am respins sentimentele pentru ca nu sunt in stare sa le controlez. Nu imi place sa le analizez pentru ca risc sa le distrug in totalitate. Nu pot sa-mi explic logic de ce ma coplesesc simturile.
Poate altii pot trai fara sa aiba nevoie sa inteleaga totul cu claritate. As vrea si eu sa nu-mi mai provoc singura durere, sa sting conflictul ratiune-sentimente si sa ma bucur de fiecare clipa ca si cand ar fi ultima.
De ce fiecare efect trebuie sa aiba o cauza si numai una? De ce as avea nevoie sa cunosc toti factorii care determina starea mea de spirit?
Imi lipseste simplitatea cu care sa spun: "Iubesc si sunt fericita!" Cum de ma simt singura alaturi de cei pe care ii iubesc? De ce interpretez fiecare gest sau cuvant in mod negativ? Si chiar daca mi-as explica logic asta nu m-ar ajuta la nimic.
In cel mai rau caz as deveni (poate sunt deja) o reprezentare rece a ratiunii mele. Am nevoie de cineva care sa-mi topeasca gheata, sa ma uniformizeze, sa ma ajute sa-mi gasesc echilibrul.
Insa pana acum i-am indepartat pe toti prin extremism, aratand ori prea multa indiferenta, ori prea multa iubire. As vrea sa ma adaptez perfect la cerintele iubirii mele ca sa nu-i produc durere din care ar rezulta si pentru mine suferinta.
Din cate am observat pana acum, ratiunea si inima mea s-au aflat permanent intr-o cursa si n-au putut alerga bara la bara, fiecare simtind nevoia sa se distanteze, sa-si demonstreze suprematia. Oare le-as putea imbina omogen, ca intr-o tableta fina de ciocolata pe care sa o pot oferi pe tava sufletului meu pereche? Se poate sa fie totul perfect?
Tocmai de aceea te rog sa-mi ierti abaterile de la calea cea dreapta, sa nu ma abandonezi si sa ai rabdare cu mine pana voi reusi sa aplic tot ceea ce invat si sa ating perfectiunea echilibrului.
Te iubesc infinit de mult! (in felul meu ciudat, dependent, ermetic, infiorator, contradictoriu si greu de suportat)
un geniu pustiu in vartejul propriei nebunii
:cry: