Ipohondria se poate vindeca/ trata cu succes?

Ipohondria se poate vindeca sau trata cu succes? Exista vindecare definitiva pentru aceasta tulburare sau o ai toata viata, dar o poti tine sub control?

A avut cineva aceasta problema/ati avut cunoscuti cu aceasta problema si v-ati/s-au tratat cu succes?

Care ar fi alternativele? Psihoterapie, medicatie? Functioneaza?

Intreb pentru ca in ziua de azi majoritatea psihologilor/psihiatrilor recomanda psihoterapia ca fiind "buna la toate". Nu zic ca nu ar fi, dar probabil mai sunt si psihologi/psihiatri care recomanda exagerat aceste sedinte, gandindu-se la partea financiara. Am inteles ca aceste sedinte pot fi destul de costisitoare si se mai recomanda si cateva sedinte pe saptamana.

Multumesc,

Astfel de probleme se vindeca din interior si cu constanta.

Am avut anxietate si atacuri de panica. Nu ma mai atinge nimic acum.

Lucrezi zi de zi cu tine 15 - 30 minute, astfel incat sa creezi obisnuinta unei stari de bine, a autostapanirii si a fortei interioare.

Nu exista tratamente sau leacuri minune, depui efort singura. Meditatii (le recomand pe cele pe iubire de sine/vindecari/iertari cu sine), hooponoopono (cauta pe google/youtube), scrii ZILNIC la trezire cateva afirmatii (toate ar trebui sa inceapa cu „ma iubesc enorm, sunt implinit prin mine insumi, ma simt perfect” etc) , faci zilnic macar 10-30 minute din ceva ce iti place - scris, citit, pictat, tricotat samd.

Baza sunt meditatiile. Asa te vei invata rapid sa iti golesti mintea, si asta oricand la nevoie.

Daca poti depune zilnic un efort infim sa faci o meditatie, sa spui/scrii cateva afirmatii etc, in vreo 30 de zile ar trebui sa fii deja alt om.

MusetescuLiana a scris:

Ipohondria se poate vindeca sau trata cu succes? Exista vindecare definitiva pentru aceasta tulburare sau o ai toata viata, dar o poti tine sub control?

A avut cineva aceasta problema/ati avut cunoscuti cu aceasta problema si v-ati/s-au tratat cu succes?

Care ar fi alternativele? Psihoterapie, medicatie? Functioneaza?

Intreb pentru ca in ziua de azi majoritatea psihologilor/psihiatrilor recomanda psihoterapia ca fiind "buna la toate". Nu zic ca nu ar fi, dar probabil mai sunt si psihologi/psihiatri care recomanda exagerat aceste sedinte, gandindu-se la partea financiara. Am inteles ca aceste sedinte pot fi destul de costisitoare si se mai recomanda si cateva sedinte pe saptamana.

Multumesc,

Eu am avut o pseudo-ipohondrie, dar avea baze reale, a aparut in urma unor decese consecutive in familie, unele asteptate, altele ,,peste noapte''.

Am constientizat cauza si mi-am acceptat fricile. Doar asa poti, incet, dar ferm, sa reiei controlul. Accepti ca ti s-a intamplat, ca ai trait ce ai trait, ca e normal sa ai o labilitate psihica - sau, daca vrei, o sensibilitate - in urma unei traume sau unor traume repetate.

Si nu faci caz mare de asta. Cand te cuprinde episodul de teama ( la mine se declansa la orice mica durere ,,suspecta'') - iti repeti cauza, ca esti constienta de ea, ca doar timpul o poate vindeca si o vei vindeca, redevenind puternica.

In rest, cum am spus - ai mai multa grija de tine. Evita adrenalina o vreme, restrictioneaza accesul oamenilor care te obosesc, odihneste-te, relaxeaza-te in mod activ, calatoreste si...lasa-ti timp si spatiu sa te vindeci. 

Ai grija de tine. 

Nu iti incuraja fricile, ridica-te deasupra lor, incet, incet si...trainic.

ps: mai am si acum episoade de genul, dar foarte rar si foarte scurte. nu ma blamez ca se intampla, ma ridic rapid ( imi amintesc cauza care le-a generat sau o identific in prezent - poate am vazut un film care mi-a amintit de trauma sau am citit o poveste) si merg mai departe pe drumul meu, fiind sigura ca ,,exercitiul'' in timp e mama invataturii. Asa ca aceste episoade mai pot fi doar mici scapari, nu bau bau. Asa cum e firesc sa ne mai impiedicam din cand in cand...

Nu sufar eu de aceasta tulburare, ci un membru al familiei (nora mea).

Mai bine zis are cancerofobie.

De cand erau prin liceu, cred ca avea vreo 17 ani, a inceput sa se gandeasca la boli grave sau mai bine zis, la cancer. Atunci a crezut prima data ca are leucemie (totul a plecat de la niste simptome minore). Asta a fost acum 9 ani.

Cativa ani a fost bine, dar de  prin 2016 cred ca a avansat rau. Periodic, o data la cateva luni, din 2016 pana azi, a crezut ca are cate un cancer (stomac, ficat, pancreas, colon, intestin subtire, ovare, col uterin, uter, san, plamani, muschi, coloana, si chiar si posibile metastaze). Uneori plecand de la niste simptome minore, alteori de la simptome inchipuite.

Pur si simplu pentru ea nu exista alte boli. De exemplu, daca o doare putin stomacul si ii zici, poate ai o gastrita, ea zice e, gastrita, daca am cancer.

Nu a avut pe nimeni in familie sau langa ea bolnav de cancer. Doar ce mai aude prin jur. Asa ca nu intelegem de la ce i s-a tras?!

Si-a pierdut mama cand avea 19 ani, dar a trecut cu bine peste. Mama ei nu a murit de vreo boala si oricum ea avea episoade si inainte de asta.

Si problema este ca atunci cand are cate un "cancer", pana isi face curaj sa ajunga la medic pentru investigatii, ii innebuneste pe ceilalti. Trebuie sa o examinam, ni se pare umflata, nu ni se pare, sa o palpam, simtim ceva, nu simtim, si sa o ascultam cand incepe cu dar daca am cancer.

Cand isi face investigatii, stie clar ca doctorul o sa-i gaseasca vreun cancer sau in cel mai bun caz vreo tumora benigna. Daca o data, de doua ori, de zece ori a crezut asta si s-a dovedit ca nu e asa, cum poate sa creada la fel si data viitoare? 

Nu mai zic ca toate investigatiile le face la privat, cu plata. 

A, si chiar daca acum nu are cancer, periodic trebuie sa o asiguram ca daca intr-o zi o sa aiba cancer cu adevarat, o sa o ducem la tratament la Viena, sau in Germania, pe unde a auzit ea ca e mai bine.

Nu este o persoana stresata, nu are copii, nu lucreaza, nu are griji materiale sau de alta natura, ii facem toate poftele, iese cu prietenii, calatoreste, sta prin saloane, prin mall-uri, merge la tenis, la piscina etc. (in afara de perioada cand crede ca are cancer, care dureaza cateva saptamani, atunci sta in casa, pana isi face curaj sa ajunga la doctor,  afla ca nu are nimic, isi reia activitatile si tot asa).

Cand o mai apuca incearca ea sa-si spuna ca poate nu am nimic etc, dar pana la urma tot o ia pe aratura. De aceea, m-am gandit ca poate prin psihoterapie sau medicatie s-ar putea rezolva ceva?? Ca mai avem putin si ne imbolnavim noi.

Pana la urma, ca functioneaza sau nu, o sa ii cautam un psihiatru bun, sa faca psihoterapie, platim cat platim, ca si asa ii platim toate prostiile...Sper sa o si convingem. Si sper sa existe psihoterapie/tratament pt asa ceva. Cand o sa o intrebe de la ce vi s-a tras, ati avut in familie bolnavi, ati suferit traume pe partea asta, aveti o viata stresanta etc si raspunsul este nu, sper sa mai functioneze psihoterapia, neexistand o cauza clara.

Vorbesti de parca o cunosti. E nora ta, nu fiica ta. Nu toate femeile doresc sa se deschida in fata soacrei. Si un psihoterapeut bun va sti sa isi faca meseria, desigur cu acordul ei.

Maeve. a scris:

Vorbesti de parca o cunosti. E nora ta, nu fiica ta. Nu toate femeile doresc sa se deschida in fata soacrei. Si un psihoterapeut bun va sti sa isi faca meseria, desigur cu acordul ei.

Teoretic as indrazni sa spun ca o cunosc. E impreuna cu fiul meu de cand erau in liceu, apoi cand a murit mama ei, si avea doar 19 ani, s-a mutat cu noi. Si indraznesc sa spun ca ne-am apropiat. 

In orice caz, nu cred ca este genul de persoana sa tina in ea. Din contra, cand are cate o problema, de multe ori ne face creierii tandari si daca s-ar putea sa-i si rezolvam problema, ar fi si mai bine. Aici ma refer in special la mine si la fiul meu, in general noi suntem tapii ispasitori. Cu el nu ii merge intotdeauna cu toate prostiile, pana acum cu mine i-a mers, dar am cam inceput sa obosesc. Nu tine cont ca avem niste probleme reale si grave in familie, nu tine cont ca am treaba, ca sunt obosita, ca nu am dispozitie sa o ascult, suna si incepe ca daca are aia, ca i s-a intamplat aia, ca i-a zis nu stiu cine nu stiu ce, ca nu stiu cine s-a purtat  nu stiu cum. Dupa ce i le-a zis deja fiului meu o data, de doua ori, de trei ori. Dar sa mai auda si o alta parere, sa fie ea sigura. M-a...la icre pana acum cu tot felul de probleme, unele reale, dar exagerate mult de ea, unele minore, altele total pe langa. M-a tarat cand nu a vrut sa mearga singura pe la doctori, cu fii-miu nu prea vrea sa mearga pt ca el isi mai pierde rabdarea. Cu cine mai imparteam aceste "atributii" era cu prietena ei cea mai buna, o fata foarte rabdatoare, care din pacate pt mine nu mai locuieste in tara. Cu taica-su nu are o relatie, frati nu are, prieteni are mai mult asa de iesiri. Stiu clar ca atunci cand are cate ceva, eu si fii-miu suntem luati in vizor. Asadar, daca ar avea ceva pe suflet si mai ales ceva grav, sigur am afla. Nu cred ca ar tine in ea nici picata cu ceara. Cred ca nici fiica mea nu mi-a spus atatea cate mi-a spus ea, uneori ca sa nu ma ingrijoreze, sa nu ma supere, in schimb nor-mea nu are nicio treaba, iti expune problemele, temerile etc, nu conteaza ce simti tu, apoi ea poate se simte mai bine, tu ramai cu gust amar.

A, si ce e paradoxal, daca tu ii zici ca te doare ceva, ca te simti rau, ca ai ceva, iti zice ca probabil nu e nimic grav, daca tu ii zici cred ca am cancer, iti zice e na, de ce te gandesti la asta etc. Pe bune?? 

Da, sper sa vrea macar sa incerce, este pacat sa treaca periodic prin stresul ca are cancer si in acelasi timp sa-i streseze si pe ceilalti.