„Afară, în liniște, dinspre jos, se ridică neuniform un nor albastru care inundă dintr-odată camera cu sute de fluturi ce se așază leneși pe unde apucă. Cadrul ferestrei se aprinde scurt și un bubuit cald, prietenos se risipește peste case.Cerul e acum violet. Parcă vorbiți, sub amenințarea ploii, plutind și în negrabă, intră acum în mica mea odaie, strălucitori, fluturii curcubeu, fluturii galbeni ai primăverii, fluturii licurici și, iată, cu aripi portocalii, maiestuoase, fluturii monarh, fluturii paradisului, albi și cu bordura aripilor aurie, mirosind a mirt și tămâie, fluturii mănăstirești, transparenți și cu bătăi domoale, fluturii armoniei, fluturii amintirii și ai copilăriei, fluturii bucuriei și tristeții, pictați în toate culorile știute și neștiute, și camera se umple cu toți fluturii acestei lumi, convinși parcă de cineva sau ceva să se adune toți deodată ca la o nuntă a nunților.Cerul bubuie de data asta ceva mai tare și un tremur abia perceptibil trece prin aripile lor plăpânde, dar nu se mișcă, rămân tăcuți și speriați, privind la ploaia roșie care s-a pornit. Îngropat din cap până-n picioare în fluturii pământului, stau și eu, neclintit și cuminte, în scaunul mesei, așteptând oprirea ploii.” - Tristețea ploilor