Jump to content
Forum Roportal
NicolaeT

Eminescu despre femeie

Rate this topic

Recommended Posts

Am mai pus asa fragmente din cand in cand din Scrisorile 4 si 5 de Eminescu, dar se merita un topic dedicat. In timp ce in scoli Eminescu e portretizat ca divinatorul femeii, adevarul e fix opus. Sa vedem asadar adevaratele lui pareri.

Scrisoarea 4

Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te ații?

Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse,
Să privesti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Și s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,
Cum zîmbește tuturora cu gîndirea ei ușoară?
S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii,
Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii?
Cînd încheie cu-o privire amoroasele-nțelegeri,
Cu ridicula-ți simțire tu la poarta ei să degeri?
Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil
Cînd ea-i rece și cu toane ca și luna lui april?
Încleștînd a tale brațe toată mintea să ți-o pierzi?
De la creștet la picioare s-o admiri și s-o desmierzi
Ca pe-o marmură de Paros sau o pînză de Corregio,
Cînd ea-i rece și cochetă? Ești ridicul, înțelege-o…
Da… visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,
Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi,
Aș simți-o că-i aproape și ar ști c-o înțeleg…
Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg…
N-o mai caut… Ce să caut? E același cîntec vechi,
Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;

 

Scrisoarea 5

Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,
Cînd dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii…
Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie,
Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee
Și pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,
Care-n tine se petrece… Ia întreab-o bunăoară —
O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode,
Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode…
Cînd cochetă de-al tău umăr ți se razimă copila,
Dac-ai inimă și minte, te gîndește la Dalila.

Ce iluzii! Nu-nțelegi tu, din a ei căutătură,
Că deprindere, grimasă este zîmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumusețe e în lume de prisos,
Și că sufletul ți-l pierde fără de nici un folos?
În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună,
Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună;
În zadar în ochi avea-vei umbre mîndre din povești,
Precum iarna se așează flori de gheață pe ferești,
Cînd in inimă e vară…; în zadar o rogi: „Consacră-mi
Creștetul cu-ale lui gînduri, să-l sfințesc cu-a mele lacrămi!“

Știe oare ea că poate ca să-ți dea o lume-ntreagă,
C-aruncîndu-se în valuri și cerînd să te-nțeleagă
Ar împlea-a ta adîncime cu luceferi luminoși?

Cu zîmbiri de curtezană și cu ochi bisericoși,
S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pămînt.
O femeie între flori zi-i și o floare-ntre femei —
Ș-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei
Ce-o-nconjoară, toți zicînd că o iubesc — cît de naivă —
Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.
Tu cu inima și mintea poate ești un paravan
După care ea atrage vre un june curtezan,
Care intră ca actorii cu păsciorul mărunțel,
Lăsînd val de mirodenii și de vorbe după el,
O chiorește cu lornionul, butonat cu o garofă,
Operă croitorească și în spirit și în stofă;
Poate că-i convin tuspatru craii cărților de joc
Și-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc…
Și cînd dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărțind ale ei vorbe între-un crai bătrîn și-un fante,
Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,
Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala…
Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugărește,
Pe cînd craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i crește,
Ochiul înghețat i-l umplu gînduri negre de amor
Și deodată e vioaie, stă picior peste picior,
Ș-acel sec în judecata-i e cu duh și e frumos…

A visa că adevărul sau alt lucru de prisos
E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,
Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.
Așadar, cînd plin de visuri, urmărești vre o femeie,
Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee
Și pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,
Care-n tine se petrece…
Ia întreab-o, bunăoară,
Ș-o să-ti spuie de panglice, de volane și de mode,
Pe cînd inima ta bate-n ritmul sfînt al unei ode…
Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila —
De ai inimă și minte — feri în lături, e Dalila!

Asadar, a fost si Eminescu tot un frustrat sexual? Ba mai mult de atat... cum au permis editorii sa publice astfel de poezii blasfemeitoare la adresa divinitatii feminine? Ce parere aveti?

P.S. As veni cu proze si poezii similare din alti mari autori grecesti, englezi, si de toate neamurile, dar sunt incult si nu stiu, desi garantat mai toti marii scriitori au avut astfel de pareri. La urma urmei, nu degeaba existau dezbateri daca femeia are suflet sau nu. (nu in sensul ca daca e buna sau nu, ci in sensul ca daca e umana sau animala)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Eminescu are si poezii tandre la adresa femeii iubite. Ca de exemplu aceasta, foarte putin cunoscuta:

De ce te temi? au nu ești tu cu mine?
Las- ploaia doar să bată în ferești ­
Las- vântul trist prin arbori să suspine,
Fii liniștită tu! Cu mine ești.

Ce te-ai sculat și te uiți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele ­
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?

Lasă-te-n perini ­ eu îți voi da pace.
Dormi tu ­ și lasă să rămân deștept.
Pe când citesc, întotdeuna-mi place,
Din când în când să cat la tine drept,

Să văd cum dormi... să te admir cu drag...
Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,
De pe condei eu mân-atunci retrag.
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

Frumoasă ești... o prea frumoasă fată.
Ca marmura de albă-i a ta față.
Îmi vine să alerg la tine-ndată
Ș-astfel cum dormi să te cuprind în brață.

Dar te-ai trezit... păcat! și nu mă-ndur.
Dormi liniștit c-un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur,
Din când în când din mână cartea scap.

Și-s fericit... Pulsează lunga vreme
În orologi cu pașii uniformi...
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila... Dormi!

 

Asadar, depinde de starea in care se afla el cand scria. Daca suferea din dragoste, se simtea respins si era suparat, atunci poezia era plina de dezamagire.  Daca se simtea iubit, acceptat, dorit, in siguranta in relatie, atunci isi dadea drumul la gingasie si duiosie.

 

La fel a fost cu Strindberg, un mare misogin. Daca relatia mergea bine, atunci avea vorbe splendide la adresa femeii. Daca nu, atunci scria indignat si scarbit si trist.

Sa iubesti si sa suferi pentru ca nu poti fi cu persoana dorita, sau sa fii cu o persoana care te doreste, dar tu nu simti mai nimic pentru ea, insa patul duduie de extaze. Ce alegi?

  • Like 1

Share this post


Link to post
Share on other sites

Si cu ce ne ajuta asta cand omul nu este mai diferit decat a fost atunci.   De fericire totul e roz ... de suparare si deceptie, nici natura nu-i capabil sa coloreze mai negru un suflet!!! 

"De nu te culci, te culc cu sila... Dormi!"   

Hmmm ... cam poruncitor suna fraza.   Precis de asta nu ne-au prelucrat in scoala!!!

Share this post


Link to post
Share on other sites

Eminescu era bipolar și astfel se explica trecerile lui de la o extrema la alta în scris, dar și în viata reala. 

Share this post


Link to post
Share on other sites
Acum 8 ore, NicolaeT a spus:

Asadar, a fost si Eminescu tot un frustrat sexual?

Daca a fost, nu inseamna ca nu a fost si un poet genial totodata.

La fel ca multi altii care au avut vicii si chiar inclinatii criminale mult mai mari si mai de condamnat decat o simpla frustrare sexuala, dar care au fost publicati si sunt recunoscuti pentru talentul lor scriitoricesc.

  • Like 2

Share this post


Link to post
Share on other sites

Nicolae vad ca si l-a angajat avocat pe Eminescu.

  • Like 2

Share this post


Link to post
Share on other sites

Well, tin minte ca in liceu am avut cateva discutii libere cu profesorii, chiar si cu profesori de literatura francezi, care opinau ca e posibil ca padurea din poeziile lui Eminescu sa fie un eufemism pentru vagin. Si sunt opinii ca ar fi fost obsedat sexual, dar frustrat sexual e prima oara ca am auzit. Tin minte ca atunci m-am gandit ca poate respectivii conferentiari erau obsedati de fapt, dar acum, la maturitate, nu stiu cine are dreptate.

Share this post


Link to post
Share on other sites

"De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;"

Filozof tre' sa fi sa traduci asta in erotica ... :smartass:

  • Like 2

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ai văzut tu, Unknown, pădure de argint? Înseamnă că nu e pădure reala. E albicioasa. Deci e vorba de labii, care sunt albicioase. Ce este izvorul? Este    uretra, care izvorăște intermitent. Ce sunt florile albastre care tremura ude? Firele de par pubian, mereu ude de la transpirația mucoasei. Ce este văzduhul tămâiat?  Sunt efluviile emanate de zona labial-perineala, care sunt parfumate cu feromoni-hormoni, având rolul de a stimula olfactiv partenerul de împerechere. E atât de clar. Dar nu pentru filosof, ci pentru sexolog sau ginecolog. 

Edited by observant
  • Like 1

Share this post


Link to post
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now

×