Acum lasand dracului bataia deoparte, ca ea este doar unul dintre aspectele triste ale copilariei unora, mai este si tratamentul emotional. Sa nu fii iubit precum vezi ca alti parinti isi iubesc copii, sa fii mereu criticat in ciuda faptului ca te stradui sa-ti faci parintele sa fie mandru de tine, sa fii mereu comparat in public cu altii copii care i se par parintelui tau ca sunt mai straluciti, mai cuminti, mai mai mai...sa ti se reproseze mereu cat s-a sacrificat acel parinte sa te creasca si sa-ti ofere de toate (minus iubire) sa te faca sa simti ca regreta multe din cauza ta, ca viata lui ar fi fost poate altfel, mai buna, mai lipsita de stres si griji, sa se dea mereu victima in toate cele si sa aiba pretentie ca toti sa-l compatimeasca pe el ca parinte. Ce mentalitate bolnava, narcisista, egoista. De asta mi-am dat seama cand am devenit adult si am capatat intelegere asupra multor chestii.
In cazurile in care celalalt parinte este ok asta ajuta mult dar nu compenseaza deajuns si nici banii, cadourile si tot confortul sau luxul din lume nu compenseaza dragostea, empatia, intelegerea unui parinte.