Vindecare prin iertare ?

Si ce faci cand nu poti ierta ? Despre unul sau ambii parinti poate fi vorba in general, sau in particular doar despre unul in contextul acestui topic.

Ce faci cand toate caile tale de comunicare, de a obtine raspunsuri, lamuriri si chiar concesii, se lovesc de un zid impenetrabil format din egocentrism, viziune de tunel, incapatanare, ignoranta, lipsa de regrete sau empatie si un falsa idee de a avea dreptate ?

Este posibila iertarea in baza justificarii sau a scuzei ca respectivul/a a fost prizonierul/a mentalitatii generatiei si din care face parte si a mediului in care a crescut ? Ca altceva nu a stiut ?

Faza cu mediul o cred, insa cea cu generatia nu prea, pentru ca exista mereu diversitate de mentalitate si de actiuni de la om la om in cadrul aceleiasi generatii. Deci asta pentru mine nu este o scuza ci o eschivare.

Cum negociezi resentimentele acumulate si alimentate dea lungul timpului ?

Nota: Ca sa stabilim de la inceput tonul, orice comentariu sau sfat de natura religioasa va fi considerat total off topic, deci cei care se stiu, simiti-va vizati si avertizati. Topicul asta se vrea a fi unul de discutii serioase fara mumbo jumbo vostru religios. De aceea am deschis topic la aria de psihologie si nu spiritualitate. Ok ?

Deasemenea atacurile la persoana nu vor fi tolerate. La prima abatere voi cere inchiderea topicului.

Discutia poate sa aiba si va avea mai mult ca sigur anumite concesii sau destainuri de natura personala, ori din partea mea ori din partea contribuitorilor, dar asta nu da nimanui licenta sa vorbeasca in necunostinta de cauza. La urma urmei nu ne stim in realitate, nu ne stim vietile unii altora deci sa ne abtinem de la afirmatii deplasate. Comentam strict in baza subiectului si a celor scrise, nu a celor presupuse sau speculate. Aviz si psihologilor amatori care dau cu mucii prin fasolea Roportalului.

Naeema a scris:

Si ce faci cand nu poti ierta ? Despre unul sau ambii parinti poate fi vorba in general, sau in particular doar despre unul in contextul acestui topic.

Ce faci cand toate caile tale de comunicare, de a obtine raspunsuri, lamuriri si chiar concesii, se lovesc de un zid impenetrabil format din egocentrism, viziune de tunel, incapatanare, ignoranta, lipsa de regrete sau empatie si un falsa idee de a avea dreptate ?

Este posibila iertarea in baza justificarii sau a scuzei ca respectivul/a a fost prizonierul/a mentalitatii generatiei si din care face parte si a mediului in care a crescut ? Ca altceva nu a stiut ?

Faza cu mediul o cred, insa cea cu generatia nu prea, pentru ca exista mereu diversitate de mentalitate si de actiuni de la om la om in cadrul aceleiasi generatii. Deci asta pentru mine nu este o scuza ci o eschivare.

Cum negociezi resentimentele acumulate si alimentate dea lungul timpului ?

Teorestic multe sunt posibile, practic este insa mai dificil, motivatia e necesara la cote inalte.

Lasam deoparte pe altii pentru ca e mai dificil sa-i schimbam pe ei, lumea, decat a ne schimba pe noi insine; interpretarea manifestarii lor, drept egocentrism, falsitate, dovedeste faptul ca nu le intelegem perspectiva asupra realitatii cu pricina, nu reusim "sa ne punem in pielea lui", cum se zice, sa traim imanenta pe care el o traieste.

Fiecare, dar fiecare, e prizonierul mentalitatii sale.

Nu e posibil sa iertam ceva in afara noastra, tot ceea ce iertam se afla in noi, sunt trairile noastre, noi nu traim pe cineva sau ceva undeva inafara ci, in noi insine.

Nu avem nevoie de scuze, de minciuni, de amagiri, ca sa iertam ceva, de fapt nici nu e nimic de iertat, este doar o problema de perspectiva asupra realitatii.

Le "negociem" eliberandule din noi (resentimentele), prin constientizarea unei viziuni superioare asupra realitatii.

Unde apare trairea numita resentiment? in noi insine, ca dealtfel si trairea numita indaratnicie a altora, egocentrism al altora, falsitate a altora, toate sunt doar trairile tale (mele, noastre), tu (eu, noi) suntem responsabili de educatia ce permite sau nu declansarea prin comenzi cognitive, a emotiilor negative.

Acela, daca real e deficitar la capitolul armonie cu ceilalti, oare nu ne percepe la randul sau, in aceeasi ipostaza?

Ce e de facut?

Cum ziceam, schimbarea de paradigma, a noastra a fiecaruia desigur, a ta, daca tu esti in cauza.

In ceea ce ma priveste, ar putea fi posibila, in masura in care parintele isi recunoaste macar partial greselile, in momentul in care il confrunt(i). Daca tu zici ca orice discutie duce intr-un punct mort si n-ai cu cine discuta.. nu mai cred. Tre sa fii evoluat spiritual, ca sa zic asa, ca sa poti ajunge sa ierti, in ciuda feedback-ului negativ.

Amarena a scris:

In ceea ce ma priveste, ar putea fi posibila, in masura in care parintele isi recunoaste macar partial greselile, in momentul in care il confrunt(i). Daca tu zici ca orice discutie duce intr-un punct mort si n-ai cu cine discuta.. nu mai cred.

Exact. Si iertarea devine ceva si mai greu de imaginat atunci cand persoana respectiva nu numai ca nu e capabila sau nu vrea sa-si recunoasca macar partial greselile dar are si tendinta sa trivializeze efectul emotional pe care l-au avut asupra altcuiva datorita modului in care au actionat si gandit in trecut.

Pentru o persoana careia nu-i plac lose ends cum s-ar zice si doreste sa rezolve situatiile in viata, intr-un mod sau altul, sa le concluzioneze si sa poata merge mai departe, este enorm de frustrant.

Nu cred ca are de ce sa fie vorba de iertare aici. Nu am sa uit niciodata o replica a unui copil cand a fost intrebat ce parere are ca parintii lui i-au gresit cu ceva (l-au pedepsit pe nedrept) : "Pai, sunt si ei parinti si fac ce pot. Nu s-au nascut invatati sa fie parinti. Si noi copiii gresim."

Parintii nu ii putem alege, asa ca trebuie sa ne impacam cu gandul atunci cand nu suntem compatibili cu parintii nostri. Sa le fim recunoscatori ca ne-au nascut si ne-au crescut asa cum au fost in stare sa o faca, in limita capacitatilor materiale, spirituale, intelectuale.

Pana la urma pentru ce sa iti ierti parintii? Pentru ca sunt asa cum sunt, cu o personalitate proprie? Nu esti obligat sa fii prieten cu parintii tai si daca mai mult rau va faceti petrecand timp in familie - asta este. Acceptati asta si luati-o ca si atare si cand va intalniti incercati sa evitati subiectele 'grele' si bucurati-va in limita posibilitatilor de acel timp petrecut impreuna.

Iertarea nu tine de ceea ce face celalalt, ci de ceea ce vrei sa oferi tu. Ok. Simti ca parintele nu merita iertarea ta, dar benevol vrei sa i-o daruiesti. In fond, iertarea ti-o daruiesti tie insati. Primind mai multa liniste prin acceptare.

C'est la vie. Uneori nu suntem compatibili ca si eprsonalitate cu parintii nostri.

Asta sa le povestesti si celor care de mici au fost abuzati fizic (nu sexual ma refer) de catre unul sau ambii parinti si emotional au fost crescuti de o piatra nu de o mama. Sa vedem ce spun ei. Nu s-au nascut invatati sa fie parinti ? Normal ca nu. Nimeni nu se naste astfel. Dar se nasc invatati sa-si bata copii ? Cum ar putea cineva in lumea asta care e normal la cap sa justifice actiunea unui adult cand acela vatameaza fizic un copil de 4-5-6 ani, in cel mai teribil mod...pentru ca ce ? ca a gresit copil fiind, a spart o vaza, a rasturnat farfuria cu mancare pe jos ? Sau sa bati un bebelus pentru ca plange ? E peste puterea mea de intelegere.

Nu voi condamna niciodata un parinte care e mai nevoias dar face tot ce poate sa-si creasca ai sai copii, ala e de admirat. Nu voi condamna niciodata pe unul care nu e asa stralucit la minte dar are suflet si empatie. Nu trebuie musai sa fii un om destept sau spiritual ca sa-ti iubesti odrasla, in schimb voi condamna mereu pe toti cei care au copii si isi flexeaza muschii pe ei, literalmente.

Tu ai avut impresia ca e vorba despre compatibilitate, eu insa vorbesc de ceva grav si odios, nu despre trivialitati.

Nimeni pe lumea asta nu are dreptul sa incalce drepturile tale ca si om si ca si copil. Cand vorbim de infractiuni e cu totul altceva. Iertarea nici nu isi mai are sensul, ci indepartarea. In timp, singurul motiv pentru care ai ierta, ar fi faptul ca ai inteles ca omul respectiv (nici nu mai conteaza ca este sau nu parintele tau) - or a avut o boala, or a avut o nevroza si a fost depasit de situatie, or a fost efectiv inrait. Nu, nu usnt scuze, sunt cauze ale unor consecinte grave. Aici nu mai consider ca mai are vreo tangenta iertarea parintelui, ci a faptului ca s-a intamplat.

Daca vrei, a vietii. Cu totii trecem prin momente dureroase in viata. Important e CUM iesim din ele...si CE RAMANE de sufletul nostru pe mai departe. A-l inrai cu ura si razbunarea nu cred ca are vreun sens.

Naeema a scris:

Ce faci cand toate caile tale de comunicare, de a obtine raspunsuri, lamuriri si chiar concesii, se lovesc de un zid impenetrabil format din egocentrism, viziune de tunel, incapatanare, ignoranta, lipsa de regrete sau empatie si un falsa idee de a avea dreptate ?

Nu iert.

De ce sa iert ? Ce se poate schimba daca iert ? Nimic. Cui ii foloseste aceasta iertare ? Mie? Nu cred.

Incerc sa ajung in punctul in care sa imi fie indiferente faptele de atunci si atat. De ce sa vreau sa iert faptele unui om care, poate, mi-au schimbat traiectoria vietii , sentimentele si modul in care percepeam lumea? Doar pt ca ar recunoaste ca a gresit? As!

Un om pe care trebuie sa-l ierti, il vezi... il simti, nu trebuie sa "tragi" de el.

stupid_me a scris:

Nimeni pe lumea asta nu are dreptul sa incalce drepturile tale ca si om si ca si copil. Cand vorbim de infractiuni e cu totul altceva. Iertarea nici nu isi mai are sensul, ci indepartarea. In timp, singurul motiv pentru care ai ierta, ar fi faptul ca ai inteles ca omul respectiv (nici nu mai conteaza ca este sau nu parintele tau) - or a avut o boala, or a avut o nevroza si a fost depasit de situatie, or a fost efectiv inrait. Nu, nu usnt scuze, sunt cauze ale unor consecinte grave. Aici nu mai consider ca mai are vreo tangenta iertarea parintelui, ci a faptului ca s-a intamplat.

Daca vrei, a vietii. Cu totii trecem prin momente dureroase in viata. Important e CUM iesim din ele...si CE RAMANE de sufletul nostru pe mai departe. A-l inrai cu ura si razbunarea nu cred ca are vreun sens.

Da, aici sunt de acord. Si mare dreptate ai cand spui ca important este cum iesim din ele si ce ramane in sufletul nostru. De aceea cei care au trecut prin traume in copilarie trebuie sa depuna si mai mult efort in interactiunile cu proprii copii si sa invete din greselile parintilor lor. Din nefericire multi o iau exact pe aceiasi cale si repeta istoria in propria familie astfel perpetuind trauma si suferinta.

De razbunare nu se pune problema, dar de ura da, in multe cazuri, din pacate.

Naeema a scris:

Asta sa le povestesti si celor care de mici au fost abuzati fizic (nu sexual ma refer) de catre unul sau ambii parinti si emotional au fost crescuti de o piatra nu de o mama. Sa vedem ce spun ei. Nu s-au nascut invatati sa fie parinti ? Normal ca nu. Nimeni nu se naste astfel. Dar se nasc invatati sa-si bata copii ? Cum ar putea cineva in lumea asta care e normal la cap sa justifice actiunea unui adult cand acela vatameaza fizic un copil de 4-5-6 ani, in cel mai teribil mod...pentru ca ce ? ca a gresit copil find, a spart o vaza, a rasturnat farfuria cu mancare pe jos ?

Nu voi condamna niciodata un parinte care e mai nevoias dar face tot ce poate sa-si creasca ai sai copii, ala e de admirat. Nu voi condamna niciodata pe unul care nu e asa stralucit la minte dar are suflet si empatie. Nu trebuie musai sa fii un om destept sau spiritual ca sa-ti iubesti odrasla, in schimb voi condamna mereu pe toti cei care au copii si isi flexeaza muschii pe ei, literalmente.

Bataia in general se spune ca este rupta din Rai.

Binenteles ca problema este pusa gresit.

Este interesant de vazut cum reclama clementa tocmai cei cu apucaturi impulsive.

In cazul asta orice corectie incercata de parinti este justificata.

Pe de alta parte greselile parintilor se regasesc in personalitatea copiilor .Deci nu de bataie trebuie sa se fereasca parintii ci de prostii. Un copil e destept, niciodata n-o sa se planga de pedepsele meritate. O sa se planga ca parintii erau morti de beti si isi varsau nervii pe el.