joannahart a scris:Din experienta: am iertat pentru ca am avut puterea spiritual sa trec peste ceea ce m-a durut si m-a ranit . Ani de zile credeam ca nu pot sau ca nu conteaza ori ca nu e important daca iert sau nu.
In cazul meu n-a fost asa, faptul ca incercam mereu sa gasesc o logica unui anumit tip de comportament care se perpetua, faptul ca incercam sa inteleg de ce un om nu se schimba ma tinea pe loc, ca un cordon spiritual- fiind vorba de o ruda de sange.
Cred ca exista o capacitate emotionala cu care ne nastem. In functie de ea putem sa relationam si sa ne raportam la altii. Daca cineva din familia mea s-a nascut cu acest "dar" ingradit si n-a reusit sa_l maturizeze niciodata, daca nici nu si-a dorit asta, daca a ales distanta sau altfel de viata sigur ca m-a durut. Apoi mi-am dat seama ca nu e ceva personal. Nu-i indreptat impotriva mea, nu e din vina mea si ca probabil pot trece si eu peste asta iertand cum trec altii peste necazuri mai mari- se vindeca si se ridica si-si continua existenta.
Si da, m-am simtit mai bine dupa ce am iertat pentru ca: nu a fost nevoie sa renunt de tot la omul care le facea toate pe dos contribuind la propria sa distrugere dar nici sa mai stau sa analizez, sa ma mir, sa scap cate-o lacrima, sa intreb de ce se intampla asta sau sa astept o minune. Cand a avut nevoie de mine , m-am dus si m-am simtit bine ajutand, n-a mai fost o corvoada. In rest, am stat departe.
Nu putem influenta comportamentul oamenilor si oricata psihologie am citi si-am stii sa aplicam, nu-i putem corecta. Cand ii avem in familie , in functie de daunele pe care ni le produc e mai bine sa decidem fiecare , dupa putere daca ii mai acceptam in preajma noastra sau ii dam la o parte.
imi este dor de tine.