Razbunarea imaginara

razbunarea imaginara

Razbunarea este un fel de mancare servita rece, sustine o veche butada, sugerand lungul proces al elaborarii planurilor de actiune si minutiozitatea acestora, lovitura de raspuns survenind, de obicei, la multa vreme de la consumarea ofensei, fie ea reala sau imaginara.

Mai exista, fireste, si replica imediata, brutala, sau doar jignitoare, precum si planurile tesute indelung fara intentia de a le pune in practica, razbunarea imaginara, care infierbanta mintile. In special in cazul barbatilor. Exista mai multe trepte ale acestui „exercitiu mental".

Nimeni nu-si petrece intreaga zi cautand semnele unui atac terorist iminent sau punand la cale moartea dusmanilor. Majoritatea gandurilor sunt absolut banale, legate de evenimentele din jur, de lucrurile cu care se intra in contact, sau oamenii cu care interactionam, insa, nici nu-ti dai seama cand ai intrat intr-una din fanteziile ninja sau ai devenit salvatorul omenirii.

Atunci, in majoritatea cazurilor, partea rationala a mintii te trezeste la realitate: nu stii sa dai nici macar un upercut si nu, nu pilotezi avioane ca presedintele SUA in The Independence Day. Dar adesea, in decursul unor incidente intamplatoare, ca atunci cand te intorci dinspre raftul de la supermarket cu bratele pline de cumparaturi, te izbesti de cineva aparut la momentul nepotrivit si totul cade pe podea, inclusiv sticla de ta de Glenlivet Scotch Whisky. Evident, omul devine instantaneu un „nenorocit" si multe altele, invective rostogolite prin minte chiar daca acesta si-a cerut scuze. Pana la casierie, starvul individului e deja bucati.

In absenta unei actiuni punitive, imediate, care sa-l puna la punct pe „nenorocit", mintea-ti toarna gaze pe foc; incepe o cavalcada a gandurilor de genul: „Aaaa, pai nu ti-l pun eu la punct pe asta? Stai sa ne intalnim in parcare, ca ti-l rup de genunchi"… etc. Partea din neurocortex responsabila cu razbunarea intervine imediat, dar doar ca sa-ti reproseze ca nu i-ai oferit satisfactie: „Trebuia sa-i dai o bucata de sa-l lasi lat, pe jos. Acum-i prea tarziu", rasuceste ea cutitul in rana.

Insa, de cele mai multe ori, nu luam in considerare violenta ca pe o optiune in situatii conflictuale. Loviturile crunte de karate se abat asupra adversarului, presupusului vinovat de disconfortul nostru, doar in imaginatie (vezi mostri imaginari). Lupta de 3 secunde dintre rafturile de la supermarket n-a avut loc niciodata. In cazul unei rabufniri reale de violenta, dintr-un motiv insignifiant, toata lumea va considera ca agresorul a cedat mental, n-a mai rezistat tensiunilor acumulate cine stie de cat timp si a dat cu pumnul intr-un acces de violenta.

Nimeni insa nu va intelege adevaratul motiv: mica ciocnire soldata cu imprastierea cumparaturilor pe jos. Istoria nu va retine faptul ca, intr-o anumita masura, agresorul a fost starnit de un incident anterior. De obicei, ratiunea intervine la timp si incidentul se aplaneaza. Poate se schimba niste priviri manioase si toata lumea-si vede de treaba.

Cum abtinerea de la orice reactie violenta „ingroapa" incidentul in tumultul zilei, fantezia razbunarii continua netulburata: evident, daca celalalt facea o miscare gresita, scotea ceva la tine, l-ai fi culcat la pamant. Actiunea se deruleaza – mental – cu o repeziciune uimitoare, iar neurocortexul razbunarii distribuie lovituri la gatul adversarului. In cele din urma, acesta va avea nevoie de o traheotomie.

Asta fac eroii, ii doboara pe cei rai, sunt necrutatori cu ticalosii. Dintr-un simplu client grabit al supermarketului ati devenit Bruce Willis din Die Hard, samuraiul lui Toshiro Mifune, poate chiar un Zaiteev, ca in Enemy at the Gates. Dar fiti linistit: asta li se intampla tuturor, atat doar ca majoritatea barbatilor isi exprima monologul furios in interior, te snopesc in bataie in timp ce se indreapta spre iesire (iesirea din situatia de conflict), te calca in picioare, totul intr-o fantezie ametitoare, amorsata si de filmele de actiune ale momentului.

Dar si acest tip de razbunare are momentul ei de final, cand „scenariul" incepe sa se repete, loviturile parca incep sa fie aceleasi, iar prima masina de politie vazuta pe strada iti aduce aminte de catuse, arestare, proces, despagubiri etc. Dai din cap scarbit. Nu, nu se merita. Dar ce bine ca totusi te-ai razbunat, macar in minte…