Discursurile prezidentiale, oratorie fara rost?

Discursurile prezidentiale sunt produsul eforturilor depuse de consilieri speciali, de catre oamenii din umbra care au grija ca „bossul" sa fie elocvent, sa capteze atentia maselor si sa-si transmita mesajul catre natiune, insa, in ultimele decenii (cam de la acel faimos „Ich bin ein Berliner" rostit de presedintele Kennedy langa Poarta Brandenburg), marele public si comentatorii din mass-media de pretutindeni n-au retinut nimic memorabil din discursurile rostite de sefii de stat.

discurs pezidential

Sa fi ajuns oratoria prezidentiala la capat de drum? Spiciurile lui Fanklin Delano Roosevelt, prin anii ’30, ascultate de familiile americane adunate in jurul aparatelor de radio din sufragerie, chiar aveau impact si schimbau lucrurile. Roosevelt a avut aproximativ 30 de discursuri radiofonice, iar istoricii pun pe seama lor o buna parte din succesul asa zisului New Deal (reforma bancara si financiara, programele de asistenta pentru someri, legea pentru refacerea industriei nationale, legea relatiilor de munca etc. decise de administratia americana in anii ’30).

Dar aceste vremuri se pare ca au apus demult. Presedintii nu mai au acum niciun impact prin discursurilor lor, marete sau plicticoase, nici macar nu mai influenteaza opinia publica intr-un mod care sa poata fi inregistrat in sondaje. Autorul unei carti care atinge aceasta tema, George Edwards, a studiat principalele discursuri ale tuturor presedintilor americani cu mandate recente si a remarcat:

„Daca rostul discursurilor prezidentiale este sa modifice opinia publicului, atunci – asa cum, cu siguranta, gandim cu totii – acestea, pur si simplu, nu mai functioneaza".

Opina publica, argumenteaza Edwards, se modifica din cauza unor evenimente, nu din cauza cuvintelor, frazelor rostite de la tribuna. Acest lucru sugereaza ca acele seri din anii ’30, cand oamenii se adunau in jurul radioului pentru a asculta si comenta „la gura sobei" discursurile prezidentiale, au fost o exceptie si sunt o epoca demult apusa. Dar chiar si F.D. Roosevel nu se putea bizui doar pe oratorie pentru a misca America.

Pana la atacul de la Pearl Harbor, americanii nici nu voiau sa auda de intrarea in razboi impotriva Axei. Conflictul li se parea ceva indepartat, care nu-i privea pe ei. S-au pus in miscare dupa atac, si cand „Hitler a facut tot felul de chestii, nu pentru ca Roosevelt a rostit un discurs", dupa cum comenteaza George Edwards. Cartea sa se intituleaza „On Deaf Ears: The Limits of the Bully Pulpit" (Vorbind in gol: Limitele fanfaronului de la tribuna).

In dimineata inghetata din investirea sa pentru cel de-al doilea mandat prezidential, presedintele SUA, George W. Bush, a promis numai tunete si fulgere oricarei natiuni din lume care nu se raliaza agendei sale „eliberatoare". Era un discurs post 11 septembrie, intr-o era cand America se socotea de partea „baietilor buni" din intreaga lume.

Bush afirmase ca „obiectivul nostru suprem este sa punem capat tiraniei in aceasta lume". Promitea tuturor celor care traiau in regimuri tiranice ca Statele Unite „nu vor ignora opresiunea suferita de voi, nici nu vor gasi scuze opresorilor. Cand luptam pentru libertate, luptam pentru voi", insa nici acest discurs nu a marcat vreo schimbare radicala a politicii americane.

Washingtonul a continuat sa intretina relatii de colaborare cu regimuri dictatoriale (chiar si cu Libia, tara ale carei relatii bilaterale cu SUA au „inflorit" dupa abandonarea programului nuclear de catre Gaddafi). Nici acest discurs nu a insemnat mare lucru pentru americani si aliatii lor de pe mapamond, si nici discursurile din campania lui Barack Obama nu au schimbat lucrurile. Americanii l-au votat pentru ca voiau „schimbare", iar Obama, candidat atipic din multe privinte, promitea aceasta schimbare, promitea sa inaugureze o noua era in politica americana.

discurs pezidential Barack Obama

Prapastia dintre promisiuni si realitate este insa destul de mare si publicul nu mai este dispus sa acorde atentie discursurilor prezidentiale, indiferent in ce limba ar fi rostite.