Adevar in minciuna

[mihaela... 2]

Foarte frumos pus, Shur'tugal. ;)

Daca as adopta un copil, cred ca as astepta sa mai creasca inainte sa-i dezvalui adevarul.

[Miss Bitch 343]

Foarte frumos pus, Shur'tugal. ;)

Daca as adopta un copil, cred ca as astepta sa mai creasca inainte sa-i dezvalui adevarul.

Da...dar nu foarte mult. :yes:))

 

nu as considera ca viata mea a fost o minciuna

 

pentru ca

 

dar 'astilalti' nu merita?!?

 

de ce esti gata sa accepti motivele unor parinti naturali pe care nu-i cunosti, dar refuzi sa intelegi motivele parintilor care te-au crescut?

 

dar intarzierea adevarului ca salariul parintilor (adoptivi sau nu) abia daca acopera nevoile stringente, si iti cumpara totusi cate o jucarie din cand in cand!?!

cand afla un copil care este cu adevarat starea materiala a parintilor? cand este momentul sa constientizeze sacrificiile pe care le fac parintii ca sa ii asigure cate o distractie...?

 

de ce sa faaci urat?

la intrebarile de mai sus, cum ai raspuns?

Fac urat...pentru ca nu mi-au spus mai devreme adevarul si l-au intarziat atat. Sunt de acord cu ceea ce s-a spus anterior. Parinti iti sunt cei care fac sacrificul de a te creste, nu cei care te fac si atat. Pe mine m-ar deranja decat atat...faptul ca nu mi-ar spune mai din timp. Oricum de iubit, am sa-i iubesc, indiferent de ce as afla. Ei imi sunt parinti. :)

[Michidutziu 0]

mai oameni buni, pai e nasol momentul asta. aveam o vecina adoptata si a aflat destul de tarziu. toata copilaria mea m-am gandit la ziua in care imi vor zice ai mei k nu-s copilu` lor. si ziua aia n-a venit.

 

 

dar ce s-ar intampla dak intr-o zi le-ai spune tu parintilor ca nu sunt parintii tai adevarati.....? ;) si aici iar te intrebi ....care a fost intai: oul sau gaina....? who knows......

[andreea_adelina 0]

intotdeauna m-am intrebat cum e...acuma stiu...e greu la inceput...dar inveti sa treci si peste asta..in fond toate lucrurile din viata au un scop

[Miss Bitch 343]

intotdeauna m-am intrebat cum e...acuma stiu...e greu la inceput...dar inveti sa treci si peste asta..in fond toate lucrurile din viata au un scop

Ai trecut prin asta? Adica, ai fost adoptata? :crazy:

[Cassandra 50]

un subiect interesant, sensibil si controversat...

si eu mi-am pus intrebarea cum as reactiona daca as afla ca nu sunt copilul mamei mele si mi-am raspuns ca parinte e acela care isi creste copilul, se lupta pentru el cu toata lumea si cu el insusi, face tot ce ii este omeneste posibil ca acel copil sa creasca frumos si inalt (ma refer nu numai fizic, cit sufletesc), tremura la fiecare simptom care pare a fi de boala, il iubeste mai presus de prejudecatile societatii...

...si raspunsul a fost ca nu mi-as da mama care m-a crescut si m-a educat pentru nimic in lume, nici pentru cea care ar apare intr-o zi si mi-ar spune ca m-a purtat in pintec si ca s-a gindit ani in sir la mine si a regretat ca m-a dat (asta in cel mai fericit caz)...as cauta si as incerca sa o inteleg, as institui o anume legatura cu ea, daca simt ca se impune, dar atit...nu va putea inlocui anii cei mai grei si cei mai frumosi ai copilariei pe care i-am trait alaturi de mama MEA:)

 

titul topicului nu mi se pare deloc inspirat "Adevar in minciuna", pentru ca adoptia nu este o minciuna, oricit pare privita la prima vedere. Adoptia este ceva mult mai profund, nu poti sa ii reduci continutul, esenta, la a fiind o minciuna, o simpla minciuna (mica, mare, usoara, grea), dar tot o simpla minciuna, asa cum e rezulta din topic.

 

si parintilor adoptivi le este/era frica sa le spuna copiilor lor ca sunt adoptati pentru ca nu sti(a)u cum sa o faca si se tem/eau de reactia de respingere...acum, exista consiliere preadoptiva si in timpul adoptiei despre cum sa o faca, insa consilierea aceasta are la baza un principiu elementar de bunacredinta, care sta la indemina tuturor, si tocmai pentru ca sta la indemina, este ignorat..."nu judeca pe nimeni, inainte de a incerca sa intelegi, si nu iti ascunde slabiciunile dind vina pe altii"

[ioana666 15]

Cred ca acesti oameni trebuie apreciati pt curajul si daruirea lor .

 

Am vb cu cei de la o casa de copii ...i-am vazut vb intre ei .I-am vazut plangand ...chinuindu-se .Copii de 7 ai care vroiau sa se sinucida , copii de 18 ani care nu stiau ce o sa se intample cu ei , copii care nu aveau speranta sa isi vada parintii de sarbatori si care ar fi dorit .Apoi am ridicat ochii si am vazut o fata la o fereastra cu gratii ce urla :"Doamna ma arunc ".

 

Asa ca nu mai trag eu nicio concluzie.

[J0' 2]

Cred ca acesti oameni trebuie apreciati pt curajul si daruirea lor .

 

Am vb cu cei de la o casa de copii ...i-am vazut vb intre ei .I-am vazut plangand ...chinuindu-se .Copii de 7 ai care vroiau sa se sinucida , copii de 18 ani care nu stiau ce o sa se intample cu ei , copii care nu aveau speranta sa isi vada parintii de sarbatori si care ar fi dorit .Apoi am ridicat ochii si am vazut o fata la o fereastra cu gratii ce urla :"Doamna ma arunc ".

 

Asa ca nu mai trag eu nicio concluzie.

 

io am fost intrebata de un copil de vreo 7,8 ani , esti mama mea? :crazy:

[Varuna 2]

Daca as fi aflat asta in perioada adolescentina, cand nimic nu se leaga si alienarea e cuvantul de ordine, o astfel de stire ar fi fost salvarea; brusc, totul ar fi avut sens si m-as fi simtit eliberata... :crazy:

Parintii sunt si ei oameni. Daca au ales sa ne ascunda un astfel de adevar, au facut-o din motive la fel de umane ca acelea pentru care noi la randul nostru ne-am simti tradati, ai nimanui sau cine stie cum altcumva. Punandu-ne in locul lor, cu siguranta am simti aceeasi teama de a spune adevarul, tocmai pentru a nu starni o astfel de furie in copilul pe care au ales sa il creasca si pe care il iubesc. Au si ei dreptul sa aiba temerile lor. Au dreptul de a fi gelosi in eventualitatea in care copilul si-ar dori sa-si cunoasca adevaratii parinti; sunt indreptatiti pentru ca ne iubesc. Socul este inevitabil, dar, atata timp cat avem incredere in buna lor intentie (ceea ce presupune, intr-adevar, o doza de maturitate) si ii privim pe ei ca pe cei de la inceput, care au ales sa ne ia langa ei si sa ne creasca, nu cred ca mai e loc nici de conflict, nici de frustrare.

[alisuka 0]

Cred ca nu ideea ca ai fost adoptata si ca cei care te-au crescut nu sunt parintii tai biologici e cea care te distruge si te dezamageste ci faptul ca ti-a fost ascuns adevarul atatia ani..fie ei 2,3 sau 18,20..bine ca unii se gandesc ca la 6-7 ani esti prea mic sa dai piept cu o asemenea veste ca trebuie sa-ti traiesti copilaria in inocenta ta..iar mai tarziu pe an ce trece ti se pare tot mai greu sa spui adevarul stiind ca tu l-ai vazut crescand razand plangand ca te-ai bucurat alaturi de el si ai suferit impreuna cu el..asta in cazurile fericite..dar cand esti pus in situatia sa fii crescut de o mama denaturata..sa fii batut si chinuit o viata intreaga si la sfarsit afli ca de fapt nici nu era mama ta?ca undeva acolo exista cineva care poate te-ar fi iubit mai mult s-ar fi purtat altfel cu tine?

eu una cand ma certam cu ai mei din diferite motive ma duceam si cotrobaiam prin actele mamei poate poate gasesc un certificat de adoptie..sa le pot arunca in fata ca n-au nici un drept asupra mea ca pot face ce vreau..copil prost! :crazy: dar nu cred ca acum as fi atat de afectatat sa aflu ca nu ei sunt parintii mei..pana la urma ei au facut sacrificiile ca eu sa cresc mare si frumoasa :) si deci ei sunt "mama" si "tat" dar as fi curioasa sa vad cine sunt cu adevarat parintii mei poate merita sa-i cunosc...desi ar fi doar niste straini si ata..