VEMANS a scris:Amandoua sunt insa la fel de precise.
Nope. 
Care credeti ca este rolul Credintei in Secolul XXI?
Început de CavalerulJedi, Mie 24 aug 2011 · 201 răspunsuri · 16.156 vizualizări
CavalerulJedi a scris:Nope.
Adica?
O simpla constatare valabila pentru secolul XXI:
"Credinta urca la minte cu liftul, dar coboara la inima pe scari!"
VEMANS a scris:Adica?
Ignorarea efectelor relativitatii nu-i ceva ce are drept efect un exercitiu intelectual.
Ignorarea efectelor duce la lipsa de precizie din satelitii GPS.
De ce? Pentru ca nivelul de precizie necesar pentru functionarea lor (la standardele actuale) este mai ridicat decat nivelul de precizie obtinut folosind legile lui Newton.
Desigur, asta nu inseamna ca pentru calcule grosiere legile lui Newton au incetat a mai fi valabile. Ele pot fi folosite in continuare.
Povestea se schimba atunci cand este introdusa in poveste precizia.
Nu sunt la fel de precise.
CavalerulJedi a scris:Nu sunt la fel de precise.
Multzam fain de precizare.
BigDefender a scris:O simpla constatare valabila pentru secolul XXI:
"Credinta urca la minte cu liftul, dar coboara la inima pe scari!"
De unde.....urca?
VEMANS a scris:De unde.....urca?
Expresia nu trebuie luata exact literal, ea insemna ca acceptam mai usor credinta in creier/minte si mai greu, cu chin in inima/suflet!
BigDefender a scris:Expresia nu trebuie luata exact literal, ea insemna ca acceptam mai usor credinta in creier/minte si mai greu, cu chin in inima/suflet!
Este o interpretare ....de suflet. Coboratul pe scari nu este chiar asa de greu ....Dupa mine , cand accepti credinta o accepti in tot dintr-odata, nu etapizat.
VEMANS a scris:Este o interpretare ....de suflet. Coboratul pe scari nu este chiar asa de greu ....Dupa mine , cand accepti credinta o accepti in tot dintr-odata, nu etapizat.
Omul de azi este mai rational, mai logic, mai stresat si de aceea accepta mai greu anumite lucruri!
Asta nu insemna ca renunta la credinta, dar habotnicii sunt din ce in ce mai rari!
Insa intreband la biserica mea niste babute care veneau in fiecare zi la slujba si bateau matanii
de vreo 50 de ani care sunt cele 7 sfinte taine ale ortodoxiei, nu au avut raspuns!
Asa , ca dupa umila mea parere si credinta se manifesta diferit la diverse varste si forme de pregatire!
Insa ea exista si pe cei care credem ne uneste!
De ce depinde o dovada stiintifica? Nu doar de concluziile travaliului ratiunii ci si de dovezi, adica de abilitatea de a face recurs la dovezi si de abilitatea de a recunoaste dovezile in lume, acolo unde ele sunt ascunse recunoasterii prin ambiguitatea fenomenalitatii Universului in care traim. Cu alte cuvinte, o dovada stiintifica depinde de posibilitatea ratiunii de a gasi in lume fapte corespondente cu structura sa de interogatie. Adica depinde, in ultima instanta, de publicitate. Dar natura adevarului aletheia (unverborgenheit / unconcealment) e aceea ca nu poate deveni vreodata publica. Totul este dovada Absolutului pentru filosofie. Intrebarea este, dovada a ce? Daca acest "ce" este esential ascuns, atunci a fi <accesibil public> nu poate fi nicicand o conditie a sa - contradictie. Nu exista ceva precum o cuantificare a Adevarului lumii asteia in produsul metodei stiintei - nu poate exista o Theory of Everything in metoda stiintei - daca ar "exista", ar intra in contradictie cu natura adevarului. Nu va mai mirati atunci cand metoda stiintei se rezuma la aftermath-ul egg-ului cosmic si sa indrazniti sa intrebati: Cum de a fost posibil sa existe un ou cosmic?! Stiinta nu se poate ocupa cu asa ceva. Stiinta isi asuma obiectivarea dar adevarului lumii asteia nu este un obiect! Adevarul ce reiese din tratarea lumii ca un obiect este de folos in utilitatea practica a vietii de zi cu zi in sensul in care ne ajuta sa dirijam natura iar aceasta realizare este iscusita dar nicidecum inteleapta/fundamentala!
Cum am putea noi chestiona totul daca in acest proces nu "chestionam" pana si insasi "chestionarea"? Evidenta intrebarii :"De ce exista ceva si nu, mai curand, nimic?" ar trebui sa fie clara oricarei ordonari, iar daca aceasta intrebare este ilogica, atunci o astfel de supozitie asumata in aceasta evaluare este ea insasi ilogica deoarece Fiinta este mai generala decat Gandirea care este doar forma de fiinta, oricat de privilegiata ar fi ea. Este irational sa crezi ca, intr-un fel, Universul este guvernat de Ratiune pentru a incepe interogatiile interprinse in ea, acordand un statul privilegiat ratiunii, ea fiind competenta sa o faca, totul sa inceapa de la ea si de la legile dupa care ea se desfasoara. Dar oamenii de stiinta pleaca la drum fara sa-si ia harta cu ei. O sa isi dea seama de greseala pe care o fac doar atunci cand isi vor fi epuizat spectrul de interogare - unul restrans de altfel.
Dar cand ratiunea isi chestioneaza originea si incepe sa si-o descopere ea, ratiunea, este fortata sa faca loc, sa se dea la o parte din calea a ceea ce Heidegger denumeste infiorarea primara - angst/dread. Dar filosofia analitica nu gandeste in sensul in care se supune, asumandu-si un rol subsidiar in ecuatia cunoasterii, oamenilor de stiinta si politicienilor (oamenii preocupati cu precadere de utilitate practica). Insistenta pacalicilor acestora cu privire la modul de desfasurare al legilor logicii nu este fundamentata si implicit ilogica. Astfel, incidenta investigatiilor lor nu intra nicidecum in contact cu inima spiritului sau cu obiectul filosofiei. Ei nici macar nu incearca sa treaca de lucruri pentru a le intelege ci doar se prosterneaza in fata unui singur lucru "ratiunea". Iar abandonarea inimii in sarcina ratiunii duce la o uniune prozaica cu instinctele de baza iar in tot acest timp, gandirea filosofica si umanitatea treptat incep sa moara. Declinul umanitatii si depunerea armelor in favoarea utilitatii practice - ne ferim de asteroizi si rezolvam problema cancerului, timp in care singura realitate a vietii - moartea - ne priveste in fata, iar noi nu facem nimic in legatura cu ea, o tratam cu indiferenta. Se pare ca o singura sarcina avem in viata asta iar noi, bietii de noi, am uitat ca exista.
Dar atunci cand contemplam, realmente, posibilitatea extrema ca noi, in loc sa fi existat aici si acum, sa nu fi existat nimic, lansand interogatia "De ce exista ceva si nu, mai curand, nimic?" gandirea insasi, ca ceva este, in mod necesar inclusa in interogatie. Nu exista posibilitatea ca gandirea sa fie absolvita de participarea la lumea asta! Existenta gandirii este pusa sub semnul intrebarii de catre insasi gandirea iar aici avem de-a face cu un ricoseu, asa cum il descrie Heidegger.
Asadar trebuie sa incepem cu intrebarea fundamentala a metafizicii care implica lupta cu "Nimicul". Sau macar trebuie sa contemplam posibilitatea(inainte de a incepe sa invatam orice despre ratiune sau despre legile logicii dupa care ea opereaza) ca in loc sa fi fost ceva (aici si acum) ar fi putut sa "fie" NIMIC. Daca nu ajungem la aceasta interogatie nici macar nu am inceput sa filosofam. Gandirea se desfasoara haotic pana ce nu descopera Fiinta, astfel travaliul ei in lume va fi o ordonare a haosului printr-un instrument al haosului - ea insasi neintegrata in conceptul fundamental siesi. Nu se va ajunge la ordine niciodata atat timp cat gandirea nu-si va fi chestionat originea - va fi doar haos! Stiinta nu poate sa priceapa aceasta realitate in care se regaseste metoda ei. Dar cand lansez interogatia :"Ce sunt fiintele?" ma includ pe mine si inclusiv intrebarea pe care o adresez in ea. Pun totul in chestionare inclusiv pe mine si pe chestionarea insasi! Stiinta, care nu este nimic altceva decat filosofie aplicata - filosofie de proasta calitate de altfel, cumva reuseste sa uite de ea insasi. Devine obiectiva! Voila - the ground of pure insanity! Dar cu toate acestea, ii place sa se caracterizeze ca fiind comprehensiva. Cine e de vina aici pentru saracul punct de vedere al oamenilor de stiinta? Nimeni altcineva decat bietii "filosofi"... filosofii analitici care in fiecare secunda a vietii lor fac metanii ratiunii care le ordoneaza viata in tot acest timp, uitand de ceea ce presupune verbul :"a fi".
Cea mai mare incurcatura a secolului XXI este urmatoarea intrebare: "Ce este ratiunea?". Ca sa putem raspunde cumva acestei intrebari, ratiunea trebuie cumva sa isi intalneasca limitele si sa fie in stare, dupa ce a facut asta, sa vina inapoi si sa spuna povestea. Ori cum ar putea sa o faca de vreme ce metafizica nu este posibila in ceea ce priveste natura metodei stiintifice? Ratiunea este o chestiune de credinta pentru oamenii de stiinta, ei nu stiu ce este ea si nici nu vor sti vreodata pentru ca si-au asumat, ceea ce avea sa devina, asumptia cea mai dezastruoasa a modernitatii, anume ca legile logice dupa care opereaza ratiunea sunt pe aceeasi frecventa cu legile Absolutului pe care il cauta. Cutuma imprumutata de la Descartes care isi imagina intelectul ca fiind ceva de soi divin in care Dumnezeu a plasat, cu iscusinta, ideile clare si distincte pe care el, Descartes, avea sa le recunoasca prin indoiala metodica - poor fella.
Care este rolul credintei in secolul XXI? Uite-l pe cel mai dezastruos: cel de a crede in ratiune. Repercursiunile? Alienarea Occidentului - oamenii uita ca traiesc, ca exista, parc-ar fi lobotomizati de fizicalitatea tehnicii intr-atat incat au uitat de naturaletea lansarii interogatiilor metafizice plecand de la faptul ca insasi existenta lor este o chestiune colosala . Acum pare o chestiune exclusivista a te ocupa cu probleme fundamentale - pare-se ca oamenii superiori le-au dezertat prin convingerea ca o rezolvare a lor nu este posibila. De ce oare? Din considerentul ca Fiinta ar putea fi impunsa si tintita la pamant, astfel fiind la gratia lor sa o inteleaga, odata pentru totdeauna ce-i cu ea. Iar daca asta nu e posibil, atunci indemnul "Listen to the voice of Being..." devine doar o chestiune irelevanta, de parca ar exista altceva demn de luat in considerare in afara lui.
ruudflo a scris:Ce este ratiunea, ce o recomanda pentru a tine in frau credinta?
ruudflo a scris:Cea mai mare incurcatura a secolului XXI este urmatoarea intrebare: "Ce este ratiunea?". Ca sa putem raspunde cumva acestei intrebari, ratiunea trebuie cumva sa isi intalneasca limitele si sa fie in stare, dupa ce a facut asta, sa vina inapoi si sa spuna povestea. Ori cum ar putea sa o faca de vreme ce metafizica nu este posibila in ceea ce priveste natura metodei stiintifice?
Voi răspunde puţin dintr-o altă pespectivă, şi anume cum funcţionează raţiunea, şi care este rolul ei