Tom Bishop a scris:
Crezi că poţi schiţa un portret sumar al acestui individ? Havel spunea că disperarea şi mizeria pot distruge judecata unei persoane, împingând-o către iluzie şi către trăirea unei vieţi în neadevăr. Consideri că putem vorbi şi de varianta asta în exemplul amintit mai sus?
În altă ordine de idei, să presupunem că individul în cauză (după o perioadă de reverie datorată iubirii), revine la predica sa şi adoptă aceeaşi atitudine pe care a avut-o înainte. De aceea întreb: dacă pentru o iluzie a renunţat benevol la întregul său mecanism de principii, trădându-se pe sine şi pe ceilalţi, ce valoare mai are sentimentul sau constructul mental al acestui personaj? Tu, personal, poţi avea încredere în cineva cu un orizont al atitudinii oricând modificabil, în funcţie de împrejurări?
Tu descrii un om extrem de pasional. La astia, se intampla des ca acum sa tune, iar peste putin timp sa iasa soarele. Dar cand tuna, tuna napraznic, si cand iese soarele zici ca esti in gradina raiului. E greu sa le ceri unor astfel de oameni sa fie consecventi. Nu vor putea. Modul lor de a simti este mult prea intens. Poti cel mult sa le ceri sa nu mai injure ca la usa cortului, cand tuna, si sa nu mai umble in genunchi dupa tine, cand straluceste soarele pe cer. Nu stiu daca e bun cuvantul `inconsecventa`. Ei vor totul sau nimic. Poate ca daca ar avea incredere mare in cineva, ar putea accepta sa se uite si dupa nuante. Ei tanjesc dupa stabilitate, dar nu isi dau seama ca asta trebuie sa vina din interiorul lor, nu din afara. Sigur, cineva din afara i-ar putea ajuta mult sa ajunga la un oarecare echilibru. Nu l-as considera inconsecvent, ci instabil si nesigur. Este destabilizat de intensitatea trairilor sale. Probabil ca are nevoie de cineva care sa ii creeze sentimentul de stabilitate, de siguranta. Pentru un astfel de om iubirea valoreaza mult, pt. ca e sentimentul care creeaza emotiile cele mai puternice, promite fericirea cea mai mare, da energie, forta, elan, vitalitate. Normal ca atunci cand simte ca e tangibila, o valorizeaza la maximum, iar cand simte ca ii scapa, e mai ingrozitoare decat iadul.
Nu disperarea sau mizeria neaparat, ci intensitatea emotiilor il impinge catre gesturi extreme, cum ar fi viata in minciuna, oscilatia intre o varianta sau alta. Aceasta intensitate il destabilizeaza. Plus ca astfel de oameni sunt foarte usor de dezamagit, iar dezamagirile lor tot intense sunt si nu uita usor.
Din punctul meu de vedere, are valoare constructia acestui personaj, chiar daca renunta la un moment dat la ce a predicat, pt. ca spre deosebire de altii a ales macar o data viata si autenticitatea. In paranteza fie spus, clipa mortii poate avea importanta unui test: una e sa mori impacat cu ce ai facut, alta e sa mori plin de regrete; sau: esti dispus sa-ti dai viata pt. ce ai predicat o viata intreaga? Daca da, inseamna ca chiar ai crezut in acel lucru.
Eu personal am incredere in astfel de oameni, desi putini sunt in stare sa-si valorifice frumusetea trairilor. Asta o spun ca om. Ca femeie, cred ca viata alaturi de ei poate fi un iad. Sigur, si un rai din cand in cand. Dar alternanta asta rai-iad e destul de greu de suportat. Noroc cu psihologia ca face progrese.
