Suicidul

Pulanul a scris:

Dar daca atunci cand ai incercat totul,cand viata ta e un dezastru,cand esti neiubit,cand singurul tau prieten e parintele tau,cand nimic din ce ai inercat nu ti-a iesit si ai ajuns sa zicem la 45 sau 59 de ani ce iti ramane sa mai faci?

Si mie mi-a trecut candva prin cap destul de serios sa fug din fata greutatilor vietii taindu-mi venele (nush de ce m-am gandit la modalitatea asta). Mai tarziu in urma unei dezamagiri ma gandeam sa-mi zbor creierii, norocul a facut ca o perioada sa nu am posibilitatea. Am realizat mai tarziu ca ar fi fost o prostie sa fac asta, o prostie care nu se mai poate indrepta.

In conditii de stres eram obisnuit sa fug, sa ma ascund din calea provocarilor. In final s-a produs o revolta in interiorul meu si actualmente nu mai fug din calea problemelor ci lupt, simt ca imi datorez mie insumi sa lupt pentru mine.

Cand ai incercat totul s.a.m.d. cred ca mai potrivit ar fi sa iti pui problema de ce ai ajuns in aceasta situatie, nu sa te exonerezi de orice responsabilitate fata de tine insuti si sa dai vina exclusiv pe ceilalti (dar sa nu cazi in extrema cealalta si sa dai vina numai pe tine - intr-o relatie de orice fel intre doi sau mai multi oameni vina nu este niciodata unilaterala, la fel cum nici responsabilitatea nu este numai a unuia). Doar copii mici fac asa - zic ca e lumea rea daca nu se intampla ceea ce vor ei. Din nefericire multi oameni la nivel afectiv par sa nu depaseasca stadiul de infant.

Daca ai ajuns in starea descrisa de tine la 45-59 de ani, crede-ma parintele nu iti este deloc prieten, ba chiar iti este dusman. Eventual a contribuit din plin la decaderea ta impiedicandu-te sa te dezvolti armonios. Dar nu poate fi invinovatit pentru asta deoarece nu a facut-o constient, pur si simplu si-a urmat propriul program, mostenit de la proprii parinti sau autoritati echivalente.

Sa nu confunzi datoria pe care crede parintele roman, mai ales parintele roman de la tara, ca o are fata e copii sai, cu prietenia sau cu afectiunea. De obicei acest tip de parinte permite copilului sau sa existe conditionat - adica daca este harnic, muncitor, silitor la scoala etc.

1. am zis din strainatate

2 . tocmai asta blama si eu in acest topic : sistemul dar nu s-a observat

3. poti sa deschizi unde vrei tu . daca tu crezi ca pe Roportal vei gasi solutionarea asupra problemei tale eu nu am cum sa te contrazic

4. daca stiam ca e caz real logic ca reactionam altfel

5 eu m-am enervat cand Cleric ti-a facut ruda pshotica sau nu stiu cum

6 . mai bine te-ai lua de el ca a facut exact ce ziceai de psihiatri

7. si daca as fi cerut date pana nu vezi omul tot nu iti dai seama

8. ce as face eu cu ruda mea ? as trimite-o la un psiholog bun + terapie complementara

9. ce analiza ?

singurul fond al meu e fata de sistem . rezistenta sistemului romanesc fata de idei noi e fantastica si recunosc ca ma simt depasita de situatie si o las balta .

De cele mai multe ori sinuciderea mi se pare un gest facut din ambitie.Cand om nu are ptr ce sa mai traiasca (nu mai are familie , nu are job , sau sufera de o boala incurabila si dureroasa , locuieste pe strada) e de inteles , e o suferinta reala si mare parte dinre noi s-ar gandi sa o faca.

In anumite(putine) circumstate , viata nu mai merita traita.

Insa cand un om a reusit sa aibe un statut social , are niste prieteni , are familie , copii , nu a avut parte de mari traume si totusi o face , o face doar din vanitate , in scop de razbunare , sa ii faca pe altii sa sufere dupa ei.Gandul ca altii ii vor plange lipsa il face sa se simta valoros si triumfator si il ambitioneaza mai tare spre acest gest.Au impresia ca mor ca niste martiri.(Daca s-ar gandi ca ceilalti ii vor plange o luna , doua , dupa car ii vor uita multi dintre sinucigasi ar renunta la acest gest , ptr ca in vanitatea lor nu vor putea sa accepte ca sunt neimportanti , ei vor sa fie siguri ca vor fi jeliti toata viata).

Acestia au grija sa lase in urma un bilet in care vor scrie ce nu au avut curaj sa spuna atunci cand au fost vii si sa se asigure ca pasesc triumfatori de pe scena vietii.

Nu sunt doar teorii , sunt concluzii la care am ajuns dupa ce 2 rude apropiate s-au sinucis.

Cred ca cea mai buna metoda de al face pe un om care amenita ca se va sinucide este sa minimalizezi importanta acestui gest ba chiar sa il ridiculizezi.Gandul ca va muri lipsit de importanta il va face sa se razgandeasca.

si pentru ca e ruda fa i psihogenealogia . cine s-a mai sinucis . ce povesti de viata preluate de la rude exista ?

Kosmotro a scris:

Concluzia mea: empatia, implicarea si relatia nu sunt suficiente. Sunt absolut necesare, da, dar singure nu pot ajuta.

da, eficienta conteaza. Degeaba esti empatic, cu intelegere si acceptare, etc daca nu ai bazele, daca nu stii concret ce sa faci, daca nu esti eficient. De cele mai multe ori empatia celorlalti nu il poate opri pe un sinucigas.

Ea. a scris:

5 eu m-am enervat cand Cleric ti-a facut ruda pshotica sau nu stiu cum

mai, de ce nu vorbesti direct?

Spui "cleric, nu sunt de acord cu tine". Asa ne-am simtit atacati toti. De ce ambiguitatea asta?

LongDistanceRunner a scris:

Cred ca cea mai buna metoda de al face pe un om care amenita ca se va sinucide este sa minimalizezi importanta acestui gest ba chiar sa il ridiculizezi.Gandul ca va muri lipsit de importanta il va face sa se razgandeasca.

E interesant ce spui, dar mi-ar fi teama sa ridiculizez posibilul gest al unui sinucigas. Terapia provocativa e eficienta, nu i se potriveste oricui.

Poate i s-ar potrivi cuiva care ar face asta ca act demonstrativ, din razbunare, cuiva care cerseste atentia celorlalti.

Hypathia asa voi face data viitoare .

Hypathia a scris:

Poate i s-ar potrivi cuiva care ar face asta ca act demonstrativ, din razbunare, cuiva care cerseste atentia celorlalti.

Pai la genul asta de sinucigasi m-am referit.

Kosmotro a scris:

Uite, eu am o ruda apropiata care a incercat sa se sinucida. Stiu ca oricand o poate face. Pentru mine ceasul ticaie.

Pentru mine nu e inutil daca citesc o carte despre sinucidere, si apoi vin pe acest forum sa scriu un topic, sperand ca vor veni si altii si vor face putin cate putin lumina in acest subiect delicat si dureros. Sper ca sa imi pot ajuta si ruda grav deprimata, si sper ca si altii sa inteleaga mai bine problemele speciale puse de sinucidere, si sa le foloseasca. De asta am deschis acest topic

In ce stare se afla ruda ta?

In primul rand, nu vorbesc din carti. Mi-am pus problema sinuciderii de cateva ori si la modul foarte serios. Ultima data s-a intamplat acum vreo 5 ani si dupa multe argumente pro si contra, cel mai convingator lucru a fost ``da` ia sa vad ce se mai intampla``. Evident, in spatele hotararii de a nu o face se pot ascunde motive mai serioase decat aceasta curiozitate. In momentul de fata ma bucur foarte tare de viata si am o groaza de planuri de viitor.

In al doilea rand, suicidarul nu este in niciun caz iresponsabil, las, egoist, vanitos, razbunator, ci bolnav. In el se da o lupta cumplita. E o lupta pe viata si pe moarte. In interiorul sau se intampla exact ce se intampla pe campul de razboi. Presupun ca multi suicidari nici nu constientizeaza ca poarta aceasta lupta zi de zi, clipa de clipa. Lupta asta inseamna un consum imens de energie, de-aia sunt epuizati in ultimul hal. Ma plec pana la pamant in fata tuturor celor care au iesit sau vor iesi invingatori din lupta asta. Ce se intampla in el mai poate fi comparat si cu tortura. Cei care vor sa-si faca o imagine a mintii unui suicidar s-ar putea gandi la torturile Inchizitiei si s-ar apropia de adevar. Spun toate astea amplificand putin ceea ce am simtit eu si a trebuit sa amplific pt. ca eu am avut norocul sa am genetic o mare vitalitate. Presupun ca pt. cei care nu au din nastere foarte mare chef de viata trebuie sa fie mult mai nasol decat a fost la mine. A-l culpabiliza inseamna deci nu numai a face o mare greseala terapeutica, ci si a comite o mare nedreptate.

In al treilea rand, o sa zic o chestie pe care am citit-o la un om f. destept: cand esti intr-o stare nasoala (suicidara) nu vei iesi din ea in urma niciunui argument sau teorii, ci in urma unui eveniment fericit. Deci nu are rost sa-i impuiem suicidarul capul cu tot felul de idei decat daca vrem sa-i aratam ca ne intereseaza ce se intampla cu el si in speranta ca vom prinde acel fir care sa ne ajute sa desfacem nodul. Acuma, evenimentele fericite au obiceiul sa vina cand vor ele, nu cand vrem noi. Ce putem face e sa incercam sa le provocam. Suicidarul ar trebui sa se implice intr-o activitate sau chiar mai multe, in functie de cata energie are. Sa actioneze. Actiunea are darul de a crea evenimente. Unele nefericite, altele fericite. Iti pune sangele in miscare, iti da endorfine, abate atentia de la gandurile obsesive. Evident ca trebuie aleasa o activitate care ii placea candva. Se vor intampla tot felul de lucruri. Printre ele vor fi si unele fericite care il vor ajuta sa ia legatura cu partea sanatoasa din el. Si cand a stabilit contactul, sa nu il slabeasca si sa profite la maximum de el. Chiar si evenimentele neplacute au darul de a te stimula intr-un fel. La mine a functionat. Precizez ca eu am fost totusi departe de a ma gandi obsesiv la sinucidere; doar mi-am pus problema la modul foarte serios. Cred totusi ca in inconstient se instalase bine mersi cu mult inainte.

Allexandrra a scris:

In al doilea rand, suicidarul nu este in niciun caz iresponsabil, las, egoist, vanitos, razbunator, ci bolnav. In el se da o lupta cumplita. E o lupta pe viata si pe moarte. In interiorul sau se intampla exact ce se intampla pe campul de razboi. Presupun ca multi suicidari nici nu constientizeaza ca poarta aceasta lupta zi de zi, clipa de clipa. Lupta asta inseamna un consum imens de energie, de-aia sunt epuizati in ultimul hal. Ma plec pana la pamant in fata tuturor celor care au iesit sau vor iesi invingatori din lupta asta. Ce se intampla in el mai poate fi comparat si cu tortura. Cei care vor sa-si faca o imagine a mintii unui suicidar s-ar putea gandi la torturile Inchizitiei si s-ar apropia de adevar. Spun toate astea amplificand putin ceea ce am simtit eu si a trebuit sa amplific pt. ca eu am avut norocul sa am genetic o mare vitalitate. Presupun ca pt. cei care nu au din nastere foarte mare chef de viata trebuie sa fie mult mai nasol decat a fost la mine. A-l culpabiliza inseamna deci nu numai a face o mare greseala terapeutica, ci si a comite o mare nedreptate.

Ma bucur cu adevarat ca esti bine!

Allexandrra, curajul tau de care ai dat dovada este fara egal si sper ca marturisirea ta sa ajute pe cei care se confrunta cu situatii similare.

Eu la randu-mi am facut cateva comentarii,printre care am dat de inteles de lupta interioara ce o duce respectivul ins ,e greu de definit,insa aici colegii nostri au inceput cu,, stii care-i treaba,eu stiu ce spun!,, m-am lamurit ca multi au inceput sa se acuze intre ei,lovit fiind orgoliul!

Am lasat topicul balta pana cand am vazut postarea ta.

Sper ca interventia ta sa le fie invatatura de minte si sa inceteze de a face pe psihologi sau psihiatri.