Conformismul=conditionarea pedeapsa/rasplata

Comportamente conditionate

Reiau o postare care a avut prea putin succes, dar care mie mi se pare la obiect

Sisif cel vesel, Sisif cel trist şi Sisif cel confuz

Folosind mecanismul reflexului conditionat, descris de Pavlov, părinţii

Propun un punct de vedere: "copii sunt facuti din ceva ce noi numim Dragoste" - Osho

Cum credeti ca ar fi evolutia unui copil daca ar beneficia neconditionat de afectiune, insa acelasi nivel de afectiune pe care l-a avut relatia celor 2 parinti? Sa presupunem ca inca de la inceput era o relatie bazata pe sentimente puternice de afectiune, context in care fiecare din cei 2 parteneri vedea in celalalt idealul intruchipat in persoana. Ce-ar fi sa aiba parintii aceasta putere (defapt o au, dar o suprima), de a-si idealiza copilul/copiii , astfel incat cei mici sa se poata bucura neconditionat de afectiunea, stima, respectul, intelegerea parintilor?

Insa din nefericire, dupa cum spuneati si voi mai sus, pentru multi parinti copiii inseamna o sursa de zgomot, de energie epuizata "aiurea", de boacane si de oboseala cronica.

Nu stiu sigur pentru care din urmatoarele scopuri , Natura a lasat "divinul act creativ" atit de placut: 1. pentru a te "convinge" (a se citi "pacali") ca e la fel de placuta viata si-n continuare, ca parinte sau 2. pentru a-ti arata la ce nivel trebuie sa fii dispus sa oferi dragoste familiei.

Voi ce credeti?

Clarenzio a scris:

Propun un punct de vedere: "copii sunt facuti din ceva ce noi numim Dragoste" - Osho

Proprun alt punct de vedere si mai bun. Ce ar fi daca ne-am naste direct in Paradis sau Rai si nu pe pamant? Ce ar fi daca ne-am naste gata educati?

Steinbrenner a scris:

Proprun alt punct de vedere si mai bun. Ce ar fi daca ne-am naste direct in Paradis sau Rai si nu pe pamant? Ce ar fi daca ne-am naste gata educati?

Si ce fel de viata ar fi asta? nu e frumos ca putem gresi, ca putem alege raul in loc de bine, ca nu e totul perfect, ca putem descoperi singuri lumea asta?

Steinbrenner a scris:

Proprun alt punct de vedere si mai bun. Ce ar fi daca ne-am naste direct in Paradis sau Rai si nu pe pamant? Ce ar fi daca ne-am naste gata educati?

Cu alte cuvinte sa ne nastem intr-un loc de care nu avem stiinta, si care pana acum reprezinta impresia unei lumi perfecte. Sa ne nastem gata educati spui tu...aici depinde ce intelege fiecare prin educatie....ne-am putea naste cu un spirit ce apartine celor ce sunt aproape de moarte, aici pe Pamant...dupa o viata intreaga de acumulat experienta si invataturi. IN Paradis/Rai din ce fel de parinti ne-am naste? Am mai trai O SINGURA viata?

Discutia o putem continua in acest mod pentru nespus de multa vreme.

In timp ce fiul/fiica (sa presupunem ca ai avea) ti-ar plange la ureche, tu chiar te-ai putea gandi la asa ceva? Sau ai lasa sa lucreze instinctul parintesc?

Ligia1 a scris:

nu am citit-o, doar am cautat pe net despre sindromul asta. Oricum, mi se pare usor exagerat sa gasesti un sindrom pentru orice.

Fata de partener,functioneaza transferul -de la partener asteptarile sunt aceleasi ca de la parintele pe care il inlocuieste...

Eu cred ca in orice cuplu are loc un transfer, o idealizare (mai ales la inceput). Nu crezi? Atunci inseamna ca orice om care intra intr-o relatie a avut o copilarie naspa, parinti abuzivi? Cred ca in orice relatie e putin dependenta fara de celalalt. Atunci cei independenti si maturi de ce sa mai intre intr-o relatie, daca sunt self-sufficient?

Din iubire...

Nu cred ca in orice relatii exista idealizare,fie si doar la inceput.Indragostirea si iubirea sunt lucruri diferite.

Poti sa iubesti fara sa mai treci prin indragostire -asta cred eu.

Nu intram in relatii pentru a obtine ceva ce ne lipseste de la partener,ci pentru a impartasi ceva ce avem deja (inclusiv din punct de vedere afectiv).

Asa se vede de la mine... :geek:

Mie,complacerea in dependenta la adulti nu mi se pare ok.Si nu ma refer la dependenta financiara -care e de inteles adesea (unul dintre parinti -mama de obicei,depinde financiar de sot,pentru ca unul dintre parinti trebuie sa se ocupe de copii,sau batranii care ajung sa se bazeze pe ajutorul altora),ci la dependenta volitiva,afectiva si mentala.

Eu cred in relatiile de la egal la egal,nu in relatii de subordonare-agatare fata de partener.

Partenerul nu e acolo,in viata noastra,ca substitut a ceva ce nu putem gasi in noi insine,ci e acolo ca o confirmare a ceva ce e in noi insine...asa vad eu.

Clarenzio a scris:

Ce-ar fi sa aiba parintii aceasta putere (defapt o au, dar o suprima), de a-si idealiza copilul/copiii , astfel incat cei mici sa se poata bucura neconditionat de afectiunea, stima, respectul, intelegerea parintilor?

Voi ce credeti?

Nu cred ca trebuie idealizati.Trebuie iubiti asa cum sunt,fara a pune conditii.

Steinbrenner a scris:

Comportamente conditionate

Reiau o postare care a avut prea putin succes, dar care mie mi se pare la obiect

Da,chiar e potrivita postarea ta.Si ai atins si o tema pe care eu am scapat-o din vedere,raul pe care il face conditionarea prin idealizare a copilului.(mai ales la "Sisif cel confuz")

E ceva dificil de constientizat,pentru ca aparent copilul este iubit...

De fapt,ii e trasat un anumit "plan" de viata,folosindu-se apreciarea si lauda,rasplata (toate conditionate) sau pedeapsa.

Ok, am citit problemele. Dati solutii.

Mai greu cu solutiile...pentru ca problemele se manifesta in mod diferit,si sunt in stadii de rezolvare diferite.

Creatiile celor trei mecanisme de auto-protectie a copilului (sinele ranit,sinele optimist si cel care se auto-invinovateste) trebuie dezamorsate.

Pentru sinele ranit,e necesara constientizarea si defularea constienta,exprimarea (ca solutie la refularea din copilarie) -abia apoi poate sa apara iertarea/vindecarea emotionala.

Aici e foarte utila intelegerea problemelor,constientizarea lor asa cum sunt,fara a cadea pe panta scuzelor(sinele optimist sau cel ce se auto-invinovateste) sau acuzelor (sinele ranit).Dorinta de razbunare,mania si ura,nu rezolva problema,la fel cum nu o rezolva nici scuzarea comportamentului inacceptabil a parintilor.

De asemenea trebuie intrerupta legatura cu parintii agresori.(sau macar mult diminuata,daca relatia nu a fost total compromisa)

E foarte importanta recladirea stimei de sine si repararea relatiei cu sine. (grav afectate mai ales de catre auto-culpabilizare)

Dezvoltarea unor talente si abilitati proprii,ajuta si ea la cresterea stimei de sine.

Uneori,un transfer pozitiv poate sa ajute enorm -cand o persoana inteleapta si binevoitoare reuseste sa ia locul parintelui abuziv si sa ofere sustinerea care a fost necesara candva copilului.(si care E INCA necesara)

Si -evident- ajutorul unui terapeut competent este mai mult decat binevenit.

Kosmotro a scris:

Dar daca ar indeplini urmatoarele conditii?

1. Copilul sa primeasca rasplata pentru ca face ce vrea el natural sa faca, isi developeaza talentele in directia dorita de el, nu in ce vrea parintele de la el, ca sa se oglindesca narcisic.

2. Copilului sa i se spuna clar: primesti asta pt ca ai muncit, nu pt ca te iubesc conditionat. Deci ai avea valoare si daca nu ai primi. Valoarea ta nu sta in rasplata asta, ci in faptul ca existi si esti ok.

Daca nu este rasplatit copilul pentr munca lui, nu risca sa se demotiveze, sa creada ca efortul nu merita? Pentru ca a nu face nimic e mai usor, nu? Eu am trecut prin asta.

Atata timp cat afectiunea,grija,protectia si suportul nu sunt oferite doar in mod conditionat,ca rasplata pentru supunere fata de parinte, nu e nimic in neregula cu recompensarea copilului.El e iubit in mod neconditionat,dar rasplatit in mod conditionat.

Rasplatile sunt primite ca o confirmare a aprecierii rezultatelor sale de catre ceilalti (parintii) -dar in nici un caz,nu trebuie sa se ajunga ca nevoile afective ale copilului sa devina subiect al dresajului/trocului emotional.

Putem rasplati copiii cu recompense palpabile,masurabile pe care sa le recunoasca usor ca atare (un obiect dorit,o jucarie,o vacanta,etc),dar in nici un caz nu trebuie sa transformam nevoile copilului in subiect al recompenselor.

Recompensa,ar trebui sa fie -in mod ideal,o confirmare in plus a valorii copilului in ochii nostrii si ai sai,nu sa facem din suportul,iubirea si protejarea copilului subiect de recompensa.Asta este inacceptabil.

Mesajul parintelui trebuie sa fie "te iubesc si te pretuiesc asa cum esti" iar rasplata sa vina doar ca o confirmare in plus,nu ca o conditionare a iubirii si aprecierii prin supunerea fata de dorintele si asteptarile parintelui.

Arcangelo a scris:

Vad ca mi-ai urmat sfatul de a scrie pe forum frustrarile, ai facut bine.

Sunt de acord cu ce spui, si ma recunosc in ..

Si e cazul sa vorbesc un pic si despre revolatat.El e cel care -mai ales la adolescenta,a inceput sa rabufneasca impotriva dresajului care i-a fost impus...

Daca comformistul e o persoana docila,revolatatul este exact opusul...

Nevoia sa de contestare este imensa (mai ales in legatura cu autoritatea,pe care o asociaza inconstient cu abuzul parintesc -nu ca autoritatea nu ar fi abuziva prin ea insasi in societate,cum cred ca vedem cu totii ca este)

Uneori -destul de des chiar,revolta sa capata accente dramatice,contestarea sa il pune in razboi cu...lumea intreaga...

Adesea revolta nu e doar una "mentala",ci e vorba despre o stare emotionala,despre o stare de inversunare si chiar ura...despre o dorinta de razbunare si distrugere,adesea chiar auto-distrugere...

Ninja2 a scris:

Parerea mea, ambitia se naste dintr-un complex de inferioritate.

Sunt de acord cu ce ai scris pana acum.

Interesant .. ambitia ca instinct de compensare sau diferentiere sociala? Foarte plauzibil.