O iubire imposibila

Cassandra a scris:

Da, dar dupa aceleasi repere si valori deja insuflate, inoculate, pe scurt, conditionate, in cadrul sistemului social.

Vrei sa spui ca omul ar putea avea impresia ca face un rau, cand de fapt nu e asa? Sau ca pe cel inselat il doare treaba asta pentru ca asa i-a fost insuflat? Si eu ma imbat cateodata, dar nu cu apa rece.

Poti ierta si fara sa justifici, chiar daca varianta a doua e mai usoara. Este mai riscant sa iti schimbi tu valorile pentru a ierta pe cineva.

In alta ordine de idei...sunt oameni care trec prin drame cumplite... isi pierd partenerul de viata (moare de tanar), isi pierd copiii... si tot au puterea sa mearga inainte. Sa te erijezi intr-o victima a crudei soarte pentru ca nu te vrea un om pe care l-ai ademenit pentru a ii distruge casnicia, pentru a il lua de langa nevasta si copiii lui, deja mi se pare prea de tot. Inainte sa poti trai cu altul, trebuie sa poti trai cu tine. Desi unii au o constiinta care nu numai ca nu ii scoala noaptea din somn dar le sforaie si ziua.

Cunosc doua "petitoare" ale barbatilor altora. Una reusit, alta tot incearca de cativa ani. Ambele nefericite, ambele vaitandu-se in dreapta si in stanga ca ceva nu le da pace sa traiasca. Una obsedata ca o paraseste barbatul (doar stie ce se poate intampla) si i-l fura alta de sub nas, cum a facut ea, drept pentru care il tine intr-o colivie a obsesiilor si cicalelilor, iar alta inca neputand sa accepte ca un barbat nu o vrea si traind in continuare cu iluzia ca ceva se va intampla pe viitor.

Doua fiinte nefericite, ambele suferind de diverse obsesii si victimizandu-se cand nu e cazul, ambele "indragostite" pana peste cap dar neavand habar ce inseamna sa iubesti pe cineva si sa te respecti. Deja incep sa observ un pattern aici :roll: .

Da, pentru ca ceea ce facem este relativ in esenta. Binele si Raul sunt niste concepte stabilite conventional, ce e bine/rau pentru cineva, este rau/bine pentru altcineva.

Datorita acestei relativitati a conceptelor (nu numai cele de mai sus) nu ma reped sa emit judecati de valoare, cel mult judecati de observatie, luate sub beneficiu de inventar.

Pe cel/cea inselat/a il/o doare nu atit faptul ca a fost inselat ca atare, ci faptul ca cel/cea care a facut-o nu isi asuma si responsabilitatea aferenta, rugindu-se sa nu se afle sau, mai rau, pozind in victima "ademenita de la mala mujer".

Ca se adauga la asta si conditionarile sociale, nu face decit sa creasca amploarea povestii si a tumultului sufletesc.

Ce m-a surprins intotdeauna la fenomen e faptul ca toti se reped sa dea cu pietre in amant/a si partenerul/a adulter/a strict in aceasta ordine. Vina primordiala o poarta amantul/a care l-a "ademenit pentru a ii distruge casnicia, pentru a il lua de langa nevasta si copiii lui". Daca acea casnicie functiona ca la carte, dpmdv era imposibil sa se lase si sa se concretizeze aceasta ademeneala. Cu alte cuvinte, vina primordiala, zic eu, apartine celor doi - partenerul/a adulter/a si partenerul/a nevinovat/a (pina la proba contrara) - victima care are de partea ei morala, religia, societatea. Amantul/a apare pe un teren deja fisurat.

Daca partenerii nu sunt capabili, la un timp si loc dat, sa isi rezolve problemele, nu vad de ce sa se arunce anatema pe amant/a. Poti sa il/o invinovatesti in momentul in care nu vrea sa inteleaga, sa priceapa ca partenerul/a adulter/a, cuprins de remuscari si cainta sincere (conditia sa fie sincere si de durata), asumindu-si experienta respectiva, vrea sa isi reia viata alaturi de familie (nevasta si copii), conturind un orizont comun cu acestia, din care celalalt/cealalta este exclus/a pe vecie, fara posibilitatea celui mai mic gind intors spre trecut.

Mi se pare lipsa de fair-play, inclusiv fata de tine insuti/insati, ca, in timp ce esti cu partenerul/a nevinovat, gindul sa iti mai zboare inca la celalalt/cealalta si la ce ar fi putut fi si sa nu ai curajul sa iti asumi acest fapt fata de tine si constiinta ta. De ce? pentru ca e o premisa ca se va mai intimpla si altadata, cu proxima ocazie, nu musai cu aceeasi persoana.

Pina la urma e o chestiune de alegeri strict intre cei doi soti/parteneri, in primul rind, iar amantul/a alege subsidiaritatea si consecintele legate de aceasta.

Pentru toata cazurile insa, asuma-ti raspunderea, inclusiv cind merge rau si cind nu iti suride fata de constiinta ta, tratind valorile socio-morale si sistemul ca argumente suplimentare.

Omul e foarte usor de tentat, foarte usor de intors din drum. Cand o persoana, indeosebi o femeie isi propune, prin diverse tehnici, are sanse destul de mari.

Nici o relatie/ casnicie nu este perfecta, toti avem defectele noastre si gradul de suportabilitate al partenerului variaza in functie de om si de diferite situatii. In momentul in care amantul/ amanta se strecoara in viata unui om casatorit in calitate de coleg de munca si treptat devine prieten si confident, deja are access la punctele aslabe ale acelei casnicii, mai ales daca stie cum sa isi traga "tovarasul" de limba. Si de acolo pana la a exploata acele lucruri in avantajul propriu nu mai este decat un pas.

Degeaba ne mintim, degeaba ne prefacem ca privim de undeva de sus, detasat, aceasta situatie, "observand" ca Luceafarul lui Eminescu. Oricine a fost implicat in asemenea situatii stie ce bagaj emotional lasa ele. Doar cine vrea sa amorteasca acele emotii se preface ca "intelege", pentru ca "a stat si a studiat" indeajuns. Cine vrea sa justifice, vrea ori sa se ierte pe sine, ori sa ierte pe cine i-a cauzat o asemenea suferinta.

Tu spui ca nu excluzi postura de amanta pe viitor.

Deci lucrurile sunt destul de clare.

Vorbim mult, teoretizam, editam paragrafe ca si cand am incerca sa legam lucrari stiintifice. Analizam in termeni seci, pana la urma. Incercam, prin aceasta teoretizare excesiva, pe care am observat-o la multa lume, sa ne dezicem de viata si de durerea sau vina pe care o aduce ea cateodata.

Nu stiu in ce masura crezi ceea ce ai scris mai sus - ce vad limpede este cat de mult iti doresti sa crezi asta.

Cassandra a scris:

Nu stiu de ce, dar intotdeauna cind vad/aud/citesc despre iubirea imposibila ma gindesc la "Podurile din Madison County". La alegerea care trebuie facut, caretrebuie sa se incadreze in morala si scrupule...si asa incep sa urasc acest verb a trebui, pentru ca practic e limitarea libertatii proprii, inceputul negarii sufletesti si al sacrificiului unei parti din suflet despre care nu vei sti daca a meritat sau nu...Si pentru ca nu stii, te drajefiezi cu gandul ca esti acolo unde trebuie si ca ai procedat corect (cine da o definitie obiectiva a acestei notiuni "corectitudine"?), asa cum trebuie....

Prea multe furtuni avem de administrat prin suflet incit sa stim vreodata daca ceea ce traim este exact ceea ce ne trebuie, adica ceea ce avem cu adevarat nevoie.

Cass, e clar ca nu trebuie sa primesti in casa ta barbatul altei femei, tatal altor copii, sa iei din timpul, energia si resusrele care trebuiesc dedicate lor. E clar ca nu trebuie sa faci asta. Eu stiam in orice secunda ca nu e bine ce fac, dar nu aveam puterea sa renunt. Nu incerc sa ma scuz, eu, in ochii mei, nu am nici o scuza. As vrea doar sa explica altor femei care trec prin asta ca e o iluzie faptul ca brbatul ala iti trebuie atat de mult, incat sa faci atatea lucruri pe care nu trebuie sa le faci... ca o data ce reusesti sa te desprinzi intelegi repede ca ai facut ceea ce trebuie, foarte repede.

Nu ma pronunt pe cauze viitoare. Pentru ca nu pot spune in acest moment ca nu voi fi niciodata amanta, intrucit nu stiu ce imi rezerva viata.

Pot insa sa spun precis ca atit cit depinde de mine voi evita aceasta postura, oricit ghes mi-ar da inima. Pentru ca nu m-as simti confortabil cu mine dupa din varii motive: egocentrism (nu imi place sa fiu vioara 2 intr-un loc unde nu trebuie sa fie decit o singura vioara), din spirit de simpatie, solidaritate pentru partenera nevinovata (nu doresc nimanui sa treaca prin furtuna revelatiei si apoi a constatarii, sperind pina in ultimul moment ca e doar o farsa a imaginatiei), povara sufleteasca dubla (ca deh, va trebui sa preiau si remuscarile amantului pe care l-am ademenit sa il despart de nevasta si copiii lui, si pe cine ar scoate acesta vinovat in primul rind pina sa se lumineze ca e vina dumnealui primordial?), lipsa de somn (nu rideti, dar asa se manifesta constiinta mea cind nu ii place ce fac: nu pot dormi si sunt o persoana careia ii place sa se bucure de somn).

Iar ceea ce am scris, nu numai aici, este ceea ce cred. Nu pot aplica un dublu standard: unul pentru mine si altul pentru ceilalti. Si in primul rind esential este sa fiu onesta cu mine. Daca ma mint pe mine, la ce mi-ar folosi?

E foarte greu sa ajungi la recunoastere si impacare cu tine, e o lupta intre tine si tine, intre cum ai fost invatat sa crezi, sa fii, intre imaginea idealizata/imbunatatita pe care o ai despre tine, intre recunoasterea propriilor defecte si asumarea lor (cel mai greu). E o operatie pe suflet deschis cu fierul rosu fara anestezie.

Insa nu este imposibil. Si vorba aceea, ce nu te omoara, te intareste.

Ce doresc, in urma unei asemenea experiente, e faptul ca experienta mea sa fie de folos altora. Nu o impun, e ca fapt divers. Daca gasesc ceva acolo care sa ii faca sa sara peste potentiale suferinte proprii in urma carora ar ajunge la acelasi rezultat ca mine, ma bucur :roll:

another_kind a scris:

Cass, e clar ca nu trebuie sa primesti in casa ta barbatul altei femei, tatal altor copii, sa iei din timpul, energia si resusrele care trebuiesc dedicate lor. E clar ca nu trebuie sa faci asta. Eu stiam in orice secunda ca nu e bine ce fac, dar nu aveam puterea sa renunt. Nu incerc sa ma scuz, eu, in ochii mei, nu am nici o scuza. As vrea doar sa explica altor femei care trec prin asta ca e o iluzie faptul ca brbatul ala iti trebuie atat de mult, incat sa faci atatea lucruri pe care nu trebuie sa le faci... ca o data ce reusesti sa te desprinzi intelegi repede ca ai facut ceea ce trebuie, foarte repede.

Faptul ca e barbatul altei femei, tatal altor copii nu e relevant, pentru ca e o posesie (al), dezmembramint al dreptului de proprietate , ori in dragoste (se presupune ca dragostea sta la temelia casatoriei/casniciei/caminului - sper ca am acoperit variantele de uniuni legitime), proprietatea unuia asupra celuilalt nu are ce cauta. Iar a invoca acest argument pentru a tine o familie unita mi se pare infantil, denota, in opinia mea, nesiguranta, lipsa de incredere in omul respectiv si in tine, cel care o invoci, ca persoana (imi caut o ancora exterioara, aprobata de CTC-ul socio-moral, inainte sa caut in mine, cu riscul de a nu ma place), iar pe termen lung duce la esecul uniunii respective (chiar daca nu oficializat).

Problema apare in momentul in care rezonezi cu acel om si simtiti reciproc ca fiecare e sufletul pereche, cel predestinat, realizind asta nu cu fluturii tineretii, ci cu mintea lucida si experienta vietii. Numai ca v-ati intilnit cam tirziu, cind deja ati intrat in sistem, fiecare de mina cu altcineva. Si nici unul nu are curajul sa riste din cauza daunelor colaterale, preferind sa isi sacrifice o parte insemnata din sine. Si ma intreb atunci (retoric) cui ii foloseste? Pentru ca acei oameni nu vor mai fi vreodata intregi pentru partenerii legitimi, pentru copii, pentru familiile proprii, pentru societate. Acestia vor avea doar parti din suflet, niciodata nu vor mai avea intregul. Ce se intimpla cu bucata aia de suflet rupt? nu mai conteaza si trecem peste ea, ca si cum nimic nu s-a intimplat?

Cassandra a scris:

Problema apare in momentul in care rezonezi cu acel om si simtiti reciproc ca fiecare e sufletul pereche, cel predestinat, realizind asta nu cu fluturii tineretii, ci cu mintea lucida si experienta vietii. Numai ca v-ati intilnit cam tirziu, cind deja ati intrat in sistem, fiecare de mina cu altcineva. Si nici unul nu are curajul sa riste din cauza daunelor colaterale, preferind sa isi sacrifice o parte insemnata din sine. Si ma intreb atunci (retoric) cui ii foloseste? Pentru ca acei oameni nu vor mai fi vreodata intregi pentru partenerii legitimi, pentru copii, pentru familiile proprii, pentru societate. Acestia vor avea doar parti din suflet, niciodata nu vor mai avea intregul. Ce se intimpla cu bucata aia de suflet rupt? nu mai conteaza si trecem peste ea, ca si cum nimic nu s-a intimplat?

Asa zicea si el, Cass: da dreptul meu la fericire unde e? Ei bine, nu e. Nu mai e. Daca pentru a fi tu fericit, trebuie sa sufar eu, o femeie insarcinata si un copil, nu mai e. Eu asta ii reprosez si in ziua de astazi, ori de cate ori ne interesectam: cine iti da tie dreptul asta? Cum poti sa te bucuri de ceva, cand stii cata suferita e in spatele acelei bucurii?

Cassandra a scris:

Faptul ca e barbatul altei femei, tatal altor copii nu e relevant, pentru ca e o posesie (al),

Daca in prima parte a postarii pari sa arunci anumite dubii, aici te dai de gol.

Nu este o posesie a acelor copii facuti din proprie initiativa, care nu isi aleg drept tata un responsabil/ iresponsabil.

El este cel care spune "da" la starea civila sau la biserica. El, cu gurita lui, isi asuma o raspundere.

Nu poti veni tu, din afara, sa decretezi ca acea casatorie nu are nici o valoare si poti interveni oricand sa il rupi de familia lui, care in mod egoist "il considera o posesie".

Infantilii la care te referi, care inca mai pun pret pe cuvantul dat si pe raspunderea asumata (de care omul poate scapa dar asumandu-si greseala proprie si nu cu fruntea sus, cu un triumfator "nu sunt proprietatea voastra!") sunt cei pe care constiinta nu i-ar lasa sa doarma daca ar face asemenea lucruri.

In legatura cu tine, intrucat crezi ca nu e nimic in neregula cu postura de amanta si simt o puternica antipatie din partea ta pentru oricine dezaproba comportamentul asta, permite-mi sa cred ca nu iti impui asemenea restrictii. Nu poti sustine ca vei incerca sa nu faci asa ceva (daca nu vrei, nu faci si pace) sau ca nu vrei sa fii in acea postura si totusi, pe de alta parte, sa sustii ca nu e nimic in neregula cu asta, cu o ploaie de argumente. Ceva nu se leaga aici.

Atribui familia unui "sistem", depersonalizand membrii ei, un "sistem" in care cel "predestinat" se gaseste prins ca intr-o panza de paianjen.

Ia spune-mi, cine hotaraste ca e cel predestinat tie, si membrii familiei lui sunt "parti colaterale"?

Tu hotarasti, tu emiti aceasta apreciere complet subiectiva - probabil sotia lui are aceeasi impresie despre casnicia ei.

Stii care cred eu ca e problema? Ca omului in ziua de azi ii pare greu sa "rezoneze", cum ai spus, cu cineva, fara a implica si o relatie sexuala. Cand cunosti un om cu care te potrivesti la caracter, urmatorul gand este salteaua, ca si cand oamenii nu ar putea interactiona la un nivel intelectual sau sufletesc, avand o legatura fraterna si excluzand salteaua, pentru ca acel om deja si-a gasit perechea.

Incercam sa ascundem putreziciunea dramatizand si trecand totul intr-un repertoriu poetic, cu bucati de suflet rupt si alte alea. I-as spune unui om de genul fix unde sa isi bage bucata aia de suflet rupt sau unde sa se stearga cu ea, in conditiile in care el si-a asumat o raspundere pe care, ca un las, o arunca pe umerii altuia, ca si cand s-ar fi insurat cu pistolul la tampla. E vina sotiei ca il considera proprietate persoanala, auzi. Este usor sa te comporti ca la 12 ani, cand faptul ca nu esti lasat la discoteca devine cea mai mare drama si iti striveste dreptul la fericire. Ramane de vazut daca omul chiar se indragosteste (atunci ce era in capul lui cand s-a insurat?) sau e doar in cautare de o buca pe care sa puna mana.

Nu va mai certati degeaba...oricum, chestiile astea nu se intampla " pricipial".... inima nu alege, si cand iubesc oamenii devin irationali....

eu aveam PRINCIPIU sa nu ies cu brbat nu zic insurat, nici macar cuplat, si tot am patit o..asa ca...

Imi amintesc de primele nostre discutii, cand abia ne cunosteam, si eu ii spuneam de pricipiul asta al meu, si, va dati seama, el zicea: vai, dar cum, da de ce, dar daca omul nu e fericit in casnicie ce sa faca? Ce discutii absurde....

Acest topic este la misto. Nu va mai chinuiti.

another_kind a scris:

Asa zicea si el, Cass: da dreptul meu la fericire unde e? Ei bine, nu e. Nu mai e. Daca pentru a fi tu fericit, trebuie sa sufar eu, o femeie insarcinata si un copil, nu mai e. Eu asta ii reprosez si in ziua de astazi, ori de cate ori ne interesectam: cine iti da tie dreptul asta? Cum poti sa te bucuri de ceva, cand stii cata suferita e in spatele acelei bucurii?

Intrebarea era retorica. Ai dreptul la fericire, dar alegi sa nu il exerciti. Din motivul de a nu-ti cladi fericirea pe nefericirea altuia. De fapt, cred ca aici sta in esenta renuntarea la celalalt, imboldul emotional intrinsec, care te face sa alegi sa nu, mai degraba decit considerentele sociale si morale.

Este singurul motiv - aceasta alegere proprie si personala si bazat pe acest considerent - care, dpmdv, denota responsabilitate din partea actorilor implicati inclusiv fata de ei insisi. Restul sunt ascunderi dupa deget, indulciri ale vinii, amarului.

Nenorocirea e ca pana la urma, per total, daca aduni si scazi, realizezi ca rezultatul e nefericire pe plus. Pentru toata lumea. Partenerul/a nevinovat/a se simte ca dreaq in momentul in care realizeaza ca omul de linga nu-i mai este pe de-a-ntregul alaturi, ca o parte a mintii lui tot la celalalt/cealalta se gindeste, si isi pune problema ca "daca nu ar fi fost ea/el (si eventual, copilul), el/ea ar fi fost ma fericit, ar fi avut o alta soarta"; te simti ca vrajitoarea rea si urita care ii chinuie pe Fat frumos si Ileana Cosinzeana lui. Chiar daca se decide a se mai da o sansa relatiei (inclusiv in cazul in care povestea ramine nedescoperita de jumatatea legitima), exista ceva acolo care nu mai este ca inainte de momentul T si care se simte, indiferent cita disimulare, inclusiv de bunacredinta, ar fi desfasurata, indiferent de ce atitudine cit mai dragastoasa, chiar sincera si afecteaza. Iar asta doare si mai rau cind acesta/aceasta este nevinovat/a intrutotul.

Partenerul/a vinovat, reintors pe calea cea buna, beneficiaza de prezumtia de sinceritate, de bunacredinta, dar in sufletul lui vor exista mereu regretul sau/si intrebarea alternativei, de unde rezulta ca nu prea se bucura de o fericire deplina. Daca il mai chinuie si remuscarile, asta e bonus.

Nefericirea amantul/amantei e de la sine inteleasa, chiar daca poate fi considerat ca si-a facut-o cu minuta proprie si prin urmare isi merita soarta. Tot nefericire este.