Început de Jassmynne, Vin 13 aug 2010 · 476 răspunsuri · 47.850 vizualizări
stupid_me a scris:Or ba da...acei oameni, care nici macar nu incearca sa iertem ajung acri si izolati.
Btw, nu sunt nici acra, nici izolata. Am priceput aluzia.
Sa te lamuresc. Iert de cand ma stiu pe lumea asta. Insa nu pot uita. Ce mai e de facut aici?
Auzi, din partea mea, tipa poate sa fie si maro daca vrea. Cand a deschis topicul, i-am inteles dragostea, vinovata o catalogam la vremea respectiva, insa nu inteleg balansul acesta al ei in functie de vremea de afara.
Lucast a scris:Iert de cand ma stiu pe lumea asta. Insa nu pot uita. Ce mai e de facut aici?Auzi , insa nu inteleg balansul acesta al ei in functie de vremea de afara.
Nimeni nu uita. Si cand iarta nu inseamna ca trebuie sa si continue a avea o relatie, indiferent de cine e vorba.
Ne ranesc multe pe lumea asta : vorbe, fapte, intentii, ganduri complicate accidental iesite la iveala. Insa nu suntem nici de portelan si ar fi indicat sa punem in balanta totusi ce e mai important si mai solid in viata pentru noi.
Ideea e urmatoarea : mai poate el avea vreodata incredere in ea? Daca simte ca nu, asta e. Are tot dreptul de a alege o alta cale.
Si am spus de la bun inceput ca inainte sa fuga iar la sot, sa isi puna foarte in clar sentimentele...si sa nu se intoarca la el decat daca iubirea ei e suficient de puternica incat sa o tina departe de ispite.
Aparitia si intensitatea ispitelor nu tine de caracterul persoanei, infruntarea insa -da. Tine de auto-educatie, de rabdare si de hotararea de a tine departe, fara macar sa te lasi atatat, de atractii.
Posibil ca pentru multi asta sa fie floare la ureche ...dar sunt si altii care pana acum nu au acumulat astfel de experiente.
Pe langa faptul ca se simt vinovati doar pentru ca se simt fericiti in doua locuri, nici nu inteleg cu adevarat natura umana.
Omul brut e egoist, invidios, rau, viclean, slab..are ca si cruce instinctul de supravietuire de la nastere.
Omul care ajunge sa se cunoasca suficient de profund, sfarseste prin a intelege ca nu e perfect, a accepta ca nu o sa fie niciodata perfect si a lupta mereu cu latura lui neagra, chiar daca uneori ii mai scapa (si o sa ii mai scape) de sub control.
De aceea am spus ca tine de fiecare om in parte.
Uite, iti dau un exemplu:
ea : in copilarie a ramas orfana de mama si a crescut pe cei 3 frati ai ei, mai mici, ca sa-si ajute tatal..care in urma pierderii femeii din casa..s-a innecat in bautura. in timp, s-a lasat..dar ea a dobandit 'reflexul' de a simti mereu ca are situatia de sub control.
el : barbatul care s-a indragostit de ea, si care desi e barbat si desi uneori rabufneste, intelegand aceasta 'lipsa' a ei, fara a se indoi o clipa ca ea il iubeste, o lasa si o sustine sa simta ca detine controlul macar in casa. O face benevol, intelegand-o si nu judecand-o. Nu o ia personal ca si barbat, ci subiectiv, ca si un om caruia ii pasa mai mult de linistea ei, decat de orgoliul sau masculin.
Altii nu ar putea.
Am citit topicul din scoarta in scoarta si mai sa imi sara inima din loc cind am citit despre Cassandra plecata in vacanta cu iubitul lui Jazzmynne 
Povestea in sine e cutremuratoare, din cauza ca poti emite judecati de valoare pornind de la un sistem de valori propriu, adaptat mai mult sau mai putin la sistemul social general recunoscut, dar ce te faci cu sentimentele care o iau razna si iti dau de furca, si descoperi, incercind sa le tii in friu, ca parca ceva scirtiie in sistemul de valori?
Pina la un punct am inteles-o pe Jazzmynne si am fost de acord cu ea, nu ca pesoana, ci ca si personaj generic implicat intr-o asemenea poveste. Nu e usor sa fii la otra mujer, dar nici sotie nu e usor sa fii, si nici barbatul sot/amant/iubit.
Modul de a reactiona a lui Jazzmynne e corect, dpmdv. In ceea ce priveste relatia cu amantul/iubitul si sotia acestuia, in sensul ca nu vrea sa intre in viata lor mai mult decit a facut-o si ca a pus/pune punct. Mai departe insa, am o problema. Si oricita deschidere si intelegere am (si am destule ;) ) nu mai pot pricepe. Acum il vrea pe sot inapoi. Ca il iubeste!
Si atunci, cum ramine cu celalalt? Il iubea pe sot cind il iubea si pe celalalt? Din toate posturile eu nu am inteles asta. Am inteles ca il aprecia, dar ca nu era dragoste. De aici am presupus ca singurul pe care il iubea era Celalalt. De aici si drama ei, altfel, ar fi ramas o simpla afacere sentimentala intre doi oameni casatoriti, condimentat de faptul ca erau sef-subaltern (n+1 cazuri).
Daca isi iubea si sotul, atunci am intra intr-un subiect sensibil, greu de digerat inclusiv de cele mai libertine firi, respectiv poliamorul/dragostea multipla (multiple loving). Atunci, ar fi fost impartita, dar si completata, intre aceste iubiri, iar drama unde as fi vazut-o eu, consta in acceptarea unei asemenea situatii cu ea insasi. Dar asta e subiect pentru un topic separat.
S-ar putea sa sune dur, insa senzatia mea e ca Jazzmyne nu stie ce vrea. Nici acum si nici in trecut. Ca un copil care a vrut o jucarie a altui copil. Ca s-o obtina si-a lasat jucaria proprie, mai prafuita, mai stearsa, a luat-o pe a celuilalt copil, chiar daca stia ca nu e voie, a tinut-o o perioada, cind din varii motive si-a dat seama ca nu o poate pastra, iar acum isi vrea jucaria veche inapoi, care jucarie nu mai e acolo unde a lasat-o.
Nu o judec, nu o condamn pentru sentimentele si trairile pe care le are/le-a avut chiar daca au fost in contextul unei povesti pusa la index de morala si societate. Fac parte din experienta de viata, din surprizele pe care aceasta ni le ofera oricit am fi de siguri si increzatori in puterea de control si auto/atotstapinire proprie, tocmai ca sa ne atraga atentia ca nu e chiar asa cum credem si sustinem ca credem, morally and politically correct.
Singurul lucru pe care i l-as sugera e sa incerce sa fie cit mai lucida si onesta cu ea insasi, chiar daca e pierduta in pasiune (indiferent de tip). In secunda imediat urmatoare nirvanei, cel mai tirziu, sa inceapa sa isi puna intrebari si sa ia masuri care sa duca la cit mai putine victime, inclusiv colaterale, dar in primul rind incepand cu ea insasi.
p.s. am dat peste acest topic dat fiind ca ma confrunt cu o problema cvasi-similara, pe care insa prefer sa o analizez inainte de a se intimpla ceva ce as putea regreta. Obiectiv, dramul meu e sortit din fasa imposibilului imposibil. Asa ca nu imi ramine decit sa stau, sa disec, sa evaluez, cit mai inghetat cu putinta, pina scade intensitatea la cote de siguranta ;)
SE implineste un an de zile de cand m am desparitit de un barbat insurat, cu 2 copii. Nu am stitut de la inceput ca asa stau lucrurile, iar cand am aflat, parca m am indragostit si mai tare de el...si n am putut sa ma rup vreme de inca 1 an de zile. Lupta cu vinovatia si cu scrupulele mele a fost ingrozitoare. Ma gandem mereu la ea, care avea un copil si era insarcinat cu al doilea, ma gandeam mereu la copil...si totusi....asa simteam eu, ca nu pot trai fara el. Pentru ca asta e farsa oribila pe care ti o joaca impresia ca nu poti avea un barbat: ca fix ala iti trebuie. Nimic mai fals. In cele din urma vinovatia a invins, am incheiat acea legatura, cu greu, si foarte multa suferinta de ambele parti. Astazi sunt alaturi de barbatul vietii mele, pe care il privesc ca pe premiul pe care viata mi l a dat ca am facut ceea ce trebuie, rpand bucati din mine, efectiv....si sunt...nu fericita...simt ca daca spun fericita nu spun nimic....sunt...unde trebuie, sunt implinita.
another_kind a scris:SE implineste un an de zile de cand m am desparitit de un barbat insurat, cu 2 copii. Nu am stitut de la inceput ca asa stau lucrurile, iar cand am aflat, parca m am indragostit si mai tare de el...si n am putut sa ma rup vreme de inca 1 an de zile. Lupta cu vinovatia si cu scrupulele mele a fost ingrozitoare. Ma gandem mereu la ea, care avea un copil si era insarcinat cu al doilea, ma gandeam mereu la copil...si totusi....asa simteam eu, ca nu pot trai fara el. Pentru ca asta e farsa oribila pe care ti o joaca impresia ca nu poti avea un barbat: ca fix ala iti trebuie. Nimic mai fals. In cele din urma vinovatia a invins, am incheiat acea legatura, cu greu, si foarte multa suferinta de ambele parti. Astazi sunt alaturi de barbatul vietii mele, pe care il privesc ca pe premiul pe care viata mi l a dat ca am facut ceea ce trebuie, rpand bucati din mine, efectiv....si sunt...nu fericita...simt ca daca spun fericita nu spun nimic....sunt...unde trebuie, sunt implinita.
Nu stiu de ce, dar intotdeauna cind vad/aud/citesc despre iubirea imposibila ma gindesc la "Podurile din Madison County". La alegerea care trebuie facut, caretrebuie sa se incadreze in morala si scrupule...si asa incep sa urasc acest verb a trebui, pentru ca practic e limitarea libertatii proprii, inceputul negarii sufletesti si al sacrificiului unei parti din suflet despre care nu vei sti daca a meritat sau nu...Si pentru ca nu stii, te drajefiezi cu gandul ca esti acolo unde trebuie si ca ai procedat corect (cine da o definitie obiectiva a acestei notiuni "corectitudine"?), asa cum trebuie....
Prea multe furtuni avem de administrat prin suflet incit sa stim vreodata daca ceea ce traim este exact ceea ce ne trebuie, adica ceea ce avem cu adevarat nevoie.
Poate ca trebuie este doar o iluzie. Poate este perfect justificabil sa ne oprim ochii asupra cumnatilor, verisorilor, sau chiar fratilor si parintilor, pentru ca acest "trebuie" care indica "interzis" este o tiranie impusa de cutume.
Poate ca dupa ce spargem casa cuiva la figurat, ar fi bine sa o putem face si la propriu - nu cred ca ar suferi tinta noastra nici pe sfert furandu-ise televizorul si canapeaua cat sufera cand este ademenit de langa ea omul in jurul caruia si-a construit existenta.
Acest trebuie e doar o constatare retorica. Elementul care inclina balanta. Insa va ramine intotdeauna intrebarea "padurilor ce-ar fi putut sa fie, dar niciodata nu vei sti". Iar cu posibilul, verosimilul si imposibilul raspuns la aceasta intrebare ramii doar tu cu tine, ca un regret senin, dureros, frustrant si resemnat.
Asta mi se pare cel mai dur, cel mai cumplit si intrucitva nedrept fata de toti actorii implicati: sot/ie, amant/a, partener/a de iubire imposibila (actori principali) si actorii colaterali (copii, familie, parinti, rude, prieteni): pentru ca fiecare isi are, mai mult sau mai putin constient, partea proprie de nefericire la nefericirea celorlalte parti, un fel de relatie de cauzalitate interdependenta.
p.s. nu vreau sa se inteleaga ca iau partea amantelor/amantilor intrucit as face parte din aceasta categorie. Nu sunt amanta (cel putin nu in prezent, nu ma pot pronunta pe cauze viitoare). Sunt doar o sotie care a avut la un moment experienta existentei unei La Otra, iar in dulcele stil clasic am cautat sa disec si sa inteleg de ce, cum, in ce fel, la ce foloseste.
Da, dar dupa aceleasi repere si valori deja insuflate, inoculate, pe scurt, conditionate, in cadrul sistemului social.
Cassandra a scris:Si pentru ca nu stii, te drajefiezi cu gandul ca esti acolo unde trebuie si ca ai procedat corect (cine da o definitie obiectiva a acestei notiuni "corectitudine"?)
Definitia corectitudinii o da constiinta fiecaruia dintre noi, in final.
Adevarat.
Si tot constiinta modelata in felul asta, face ca respectivului sa i se para firesc sa-si gaseasca satisfactia in ceea ce are deja. Fara sa se expuna la riscurile lui "dar daca..", e mai sigur si mai putin dureros, aparent, pentru el si pentru cei de langa el.
Nu toti imbratisam riscul cu acelasi entuziasm. Unii aleg siguranta, rutina, ceea ce cunosc deja. Unora le e frica sa traiasca cu o constiinta care le cere socoteala si in somn.
Alegeri..