Nici nu stiu cu ce sa incep ... O sa fac o poveste lunga scurta. Ca sa ma descarc. Si ... poate va fi de folos unora. Sau poate nu. Si o sa va rog sa va abtineti de la comentarii rautacioase, este ultimul lucru de care am nevoie.
Sunt casatorita de peste 10 ani cu un barbat extraordinar caruia nu am nimic sa-i reprosez.
In urma cu cca 1 an m-am angajat la o firma unde unul dintre patroni era un tip scund, nervos, cu multi ani mai in varsta si care muncea mai mult decat toti angajatii. Am constatat dupa o perioada ca lucram foarte bine impreuna. De ziua mea (oct. 2009) mi-a facut cadou niste haine si m-a pupat pe obraz. De ziua lui (ian.2010) deja nu mai lucram la firma cu pricina i-am facut cadou propria persoana ... Am plecat pentru ca nu mai puteam sa-l vad in fiecare zi si sa pastrez distanta ... uneori aveam impresia ca ar putea sa-mi produca un orgasm numai privindu-ma intens. Momentele petrecute impreuna au fost putine, ireale, urmate de suferinte inimaginabile ... mi-am petrecut ajunul Craciunului dorindu-mi ca, daca este cu putinta, toate angajamentele anterioare, ale lui si ale mele sa dispara, macar pentru o zi, pe care sa o petrecem impreuna, fara sa ne ascundem, fara sa ne temem, fara remuscari ... Ne-am petrecut Craciunul fiecare cu familia lui, eu incercand din raspunteri sa ma conving ca totul e cum trebuie sa fie si nimic nu trebuie sa fapt schimbat. Am incercat sa pun capat relatiei de mai multe ori. De fiecare data unul dintre noi a evadat din nou catre celalalt ... Si el are o sotie minunata, care nu i-a gresit cu nimic (de care el sa stie, cel putin).
Aseara ne-am despartit din nou. El acum este in vacanta cu sotia lui. L-am lasat sezand cu capul in maini, pe scarile de la intrarea firmei unde mi-am propus de 68754 ori sa nu ma mai intorc si stiu ca plangea ... dar m-a lasat sa plec, pentru a 687404 oara. Nu poate sa o lase. Il inteleg ... Desi in sinea mea ma consider o persoana puternica, capabila de decizii radicale si de asumarea consecintelor actiunilor proprii atunci cand sotul meu, care este la curent, a vrut sa plece, l-am implorat sa nu o faca ... Am o teama patologica de a trai singura.
Totul in mine striga ca intr-o realitate care are un minim de sens ar trebui sa fim impreuna. El este sufletul pereche, despre care se scriu tone de literaturi, cantece si s-au facut catralioane de filme. Si desi inainte mi s-a parut ca l-am mai gasit de cateva ori numai acum am inteles de fapt cum trebuie sa arate sentimentul suprem ...
Gandul sinuciderii m-a vizitat de cateva ori in ultimele luni. Nu vreau sa mai traiesc. Pentru ca maine nu exista fara el. Pentru ca traiesc pentru urmatorul moment impreuna ... Pentru ca nu am inteles pana acum ce vor sa spuna ca nu pot trai fara cineva, desi am o varsta respectabila ... Dar sunt penticostala si la catastif nu e voie. Inca rezist ...
Nu ma pot opri din plans desi sunt intr-o post in care ma vad tot timpul oamenii ...
Orice comentariu, sugestie sau parere constructive sunt apreciate.
