Kosmotro a scris:Histrion, daca unul dintre parinti a murit, in ce fel a murit? Care i-a fost atitudinea fata de moarte?
Daca mai traiesc, care e conceptia lor fata de moarte? (e valabil si pentru parinte vitreg)
La fel, care este istoria personala a bunicilor tai referitoare la moarte? Cum ai integrat faptul disparitiei unui bunic cand erai mic (daca asta s-a intamplat in acea perioada)
In copilarie, care a fost evenimentul in cadrul caruia te-ai lovit prima oare de faptul mortii? Cum l-ai inteles atunci?
Tot in copilarie, cum vorbeau parintii tai (sau rudele) despre moarte (ce cuvinte, in ce context, cu ce incarcatura), de pilda despre moartea cuiva cunoscut sau nu.
La toate intrebarile astea nu e necesar sa raspunzi aici, dar poti medita, te pot pune pe piste importante de descifrare a atitudinii tale de azi.
Parintii traiesc.Sint atei. Si bunicii au fost atei. Am cunoscut si doua strabunici- tot atee. Atitudinea lor era alba, realista, fara nici o incarcatura: moartea e o parte a ciclului vietii.Incetarea succesiva a functiilor unui organism. Oprirea metabolismului. Reintoarcerea in mediu a elementelor chimice din cadavrul respectiv. Viata e una singura. Dupa moarte nu mai exista nici o fiinta. .. Nu viata dupa moarte, reincarnari si restul gogoritelor. ETC. In copilarie nu m-am lovit de faptul mortii oamenilor direct. Prima inmormintare, (dintre putinele )la care am fost, a fost cind avem 17 ani ,cind Doina, o colega de clasa, a fost omorita de o masina condusa de Nicu Ceausescu. A fost o revolta spontana in tot liceul si am iesit cu totii pe strada in ziua inmormintarii. Am fost toti la o biserica din Floreasca , pejos, iar apoi - eram f. multi-, ne-au bagat in autobuze cu care ne-au dus la cimitir ca sa nu iasa o manifestatie de strada. Imi aduc aminte ca atunci a fost si nprima data cind am vazut militie calare- ii trimisesera sa previna... orice.Ma uitam la ce se petrece in biserica si in cimitir ca la un documentar etnografic de la teleenciclopedie, cu dansurile si incantatiile unui trib african in jurul cazanului.
Despre moartea cunoscutilor, mi se raspundea, daca intrebam, concret si precis, - de ce boala a murit, ce virsta avea, chestii reale -cum mi se raspundea la orice intrebare. Nu au existat tabuuri si echivocuri in comunicare. Nu m-au dus niciodata la nici o inmormintare. Bunicii mei au murit cind eram adult deja, am fost la 2 inmormintari, a bunicilor paterni, la ei in sat. Bunica si bunicul din partea mamei habar nu am unde sint inmormintati sau daca au fost incinerati. Bunicul era plecat demult din tara iar cind a murit bunica nu eram eu in tara. Despre restul rudelor decedate nu am nici cea mai vaga idee.Oricum, nici parintii mei nici fratele meu, nici eu nu am mai fost pe la vreunul din cimitire dupa ce s-a terminat o inmormintare. In casa noastra nu a existat niciodata vre-o petrecere de dupa funeralii sau vreun soi de comemorare a unui mort. ( parastase, pomeni si alte obiceiuri din astea). Tot asa, habar nu am pe unde zac oasele socrilor si altor rude ale nevestelor mele. Singurul cimitir pe care l-am tot vizitat, era ala de linga unitatea militara din Caracal unde am facut armata, eram o gasca de viitori studenti si saream gardul noaptea , puneam un casetofon si beam ,dansam si.... cu niste tigancuse vesele de pe acolo. Altfel, prin biserici si cimitire de aici sau de aiurea, comunale sau monumentale, nu intru niciodata ( cu exceptia jobului). Nu ma intereseaza. Am bintuit mult prin lume si prin tara dar nu am "vizitat" nici macar o singura constructie religioasa. Pe scurt, atitudinea fata de moarte in care am fost crescut e absolut neutra. Nu e nbici buna nici rea. E inevitabila si definitiva.
LongDistanceRunner a scris:Am fost internat asta iarna si acolo am cunoscut un tip care era de meserie cameraman.Ma gandeam ca poate esti el.
Nu, nu eram eu. Am scris de mai multe ori ca am fost la doctori si ca nu au avut ce diagnostic sa imi puna, dar am fost la policlinici, nu in spital.
Kosmotro a scris:. totul e cum faci fata emotional la un diagnostic de boala terminala.
tot acelasi principiu e si in fata dificultatilor vietii. cum faci fata emotional.cognitiv? cum integrezi? cum accepti, cum lupti?
Am facut fata calm si detasat , cind mi s-a pus prima oara un diagnostic de bolala terminala: daca asta e, asta e si gata. End of job. Si la fel de neutru am primit stirea ca diagnosticul a fost pripit. Nu aveam cancer de cap de pancreas. Aveam o alta boala. Nici ei si nici eu nu am aflat ce boala era, ca pina sa puna diagnosticul se terminase. Am mai avut diagnostice prezumate ,grave sau terminale...gresite de fiecare data: am fost anuntat ca s-ar putea sa am TBC, hepatita C, cancer ( din nou ) , SIDA. De fiecare data s-au dovedit prezumptii eronate date de interpretare a unor investigatii incomplete si lamurite la terminarea lor. Dar mi-au fost comunicate si asa pentru ca eu am cerut expres sa mi se comunice totul si orice. Prioblema e cind ai o boala grava, acuta , si cind un doctor grabit te trateaza de raceala. Aveam o boala acuta care necesita tratament chirurgical de urgenta. Febra de 40 de grade, singerari, naspa totul! Chem salvarea... si aflu ca am o viroza respiraratorie pe care urma sa o tratez cu eritromicina. Il dau dracului de doctor, astept sa plece, ma iau singur de chica si tinindu-ma de garduri si ziduri plec in transa cu o tinta fixa: un doctor bun, in care aveam deplina incredere, ii stiam numele, dar....nu mai stiam unde e clinica. M-am tirit (dus intors) cam 5 Km pe jos, fara sa reusesc sa dau de clinica lui. Ajung acasa din nou si il gasesc pe internet. Intre timp venise si baiatul meu asa ca ma duce el cu masina la omul asta care ma trimite in sfirsit urgent la spital. Si restul e kafkian, sar peste , mai spun doar ca a doua zi dupa o operatie abdominala lunga , grea, complicata, am chemat infirmierul sa ma ajute sa cobor din pat si sa merg macar 2-3 pasi. Am fost hotarit sa recuperez foarte repede totul si am facut-o. Stoma cu care m-am trezit pe burta era si ea un dat si am acceptat-o imediat ca pe o parte din mine. Nu a fost o piedica psihologica nici sa ma intorc la femeile mele cu ea, nici sa merg la mare , sa fac plaja si sa innot cu ea pe mine. Am abordat cu umor totul , am facut bancuri pe seama ei, nu aveam nici o jena sa se stie de ea - cam 4 luni, pina au hotarit sa mi-o scoata si sa ma repare.
