Suflet candid de barbugiu
Strain la suflet si pustiu ma simt ca si un barbugiu.
Sunt trist in mine de dureri si nu mai pot sa stau de fel.
Am suflet tandru si candid, am sufletul ca de copil,
Dar ce folos, ca/s barbugiu si geaba am suflet de copil.
Sunt barbugiul fara rost, sunt etichete pe de rost,
Sunt un cosmar pentru destin si/un amarat de om anost.
Arareori cand se/ntalnesc venere si madona/n gest,
Ma simt vibrand ca un atom, ma simt un inger, un foton,
O pasare ce/ar evada din insasi existenta sa.
Dar sunt un barbugiu sordid, un gade poleit cu spirt.
Mi/ar fi rusine ca exist dar as gresi fata de "simt".
Fata de simtul cel subtil ca am in mine praf divin.
Samanta din necunoscut, ce merge catre al ei stapan.
Un barbugiu nimic nu e, dar e suprem al sau refren.
Acordul notelor din el tind catre zisul dumnezeu,
Au o tendinta diafana si simplitate naturala,
Au zbor de cuanta vibratoare, au puritate ancestrala,
El a pastrat in sine lui ce noi am ingropat mereu,
Am copertat mereu noroi pe diafanul strop din noi,
Si am plantat in ast noroi, mizerii, patimi, vai de noi,
Ca nici nu stim sa mai vorbim, dar sa le mai si dibuim.
Si el e patimas ca noi, dar are stofa mai de soi.
Un barbugiu trecu agale mergand cu patimile sale,
Sclipirea sufletului sau se vrea sajunga dumnezeu.
Un barbugiu, atata tot, un barbugiu atat a fost.
e super