brolin a scris:Doar stand de vb cu copilul din tine, d ereparat nu poti repara nimic doar domoli raul facut!
Multumesc pentru incurajari in primul rand.
Refertor la "raul" facut, stii care e problema? ca deja te-ai format intr-un fel, esti intr-un fel deja, si constati ca nu e bine, ca te duce numai la rau tipul de personalitate pe care il ai. Sa zicem ca partial poti schimba cate ceva din caracter, insa in minte sunt deja niste canale, niste labirinturi, care ne conduc felul in care judecam, gandim, si actionam, si aici e problema. Cum poti schimba asta? Cum poti recupera anii in care ai fost spectator la diverse tipuri de comportament, ai vazut cum te manipuleaza altii, direct si indirect si in loc sa iei atitudine, sau sa actionezi in vreun fel, ai tacut, ai inghitit, la un moment dat n-ai mai stiut sa diferentiezi cand o persoana care are o atitudine negativa la adresa ta iti ofera o informatie buna sau nu, si cu care in loc sa te joci si tu, ai rabufnit violent (verbal). E doar o situatie. Eu spre exemplu, am ceva impotriva manipularii. Bineinteles ca mi se trage tot din copilarie. Am aflat si am vazut cum bunica mea care m-a crescut si mi-a fost mama in lipsa celei naturale, l-a convins (avand un plan diabolic) pe tata sa se insoare cu o femeie pe care nu o iubea, sub pretextul ca asa "el o formeaza ca femeie si ea ca gospodina", el a cedat in final, s-a insurat si am aparut eu. Ei au divortat, ea a plecat iar eu am ramas la tata, respectiv la bunica mea. Dupa care a urmat o serie lunga de alte manipulari din partea ei asupra mea. Dupa ce a reusit sa il faca sa plece din casa, pentru ca era cuplat cu o tipa care nu-i era ei pe plac, m-a convins ca pe tata nu-l intereseaza de soarta mea, ca nu vine sa ma vada, iar cand venea, avea ea grija sa-i raporteze ce am facut ca sa imi dea o mama buna de bataie, si cam asta a fost relatia mea cu tata, pana pe la 13 ani. 13 ani care au trecut fara ca mama mea naturala sa treaca macar o data sa ma vada. La 13 ani a venit sa "isi vada copilul" si in dupa amiaza aceea s-a aruncat de la etajul 8, de la balconul garsonierei in care locuia de 11 ani, care nu era decat la 4 statii distanta de mine. Apoi tata s-a cuplat cu o alta tipa care iar nu era buna pentru el, si mi-a facut un instructaj de armata precum ca n-am voie sa merg acolo, ca nu trebuie sa ii deranjez, sa ma feresc de ea ca va avea o influenta negativa atat ea cat si el, dupa care a venit o perioada cand nemairabdand, am inceput sa ma apropii de ei, mai mult ei de mine, si le-am povestit tot ce imi baga ea in cap. Am inceput sa aud alte variante de la ei. Evident ca toate astea m-au debusolat complet. Si asta se vede si acum. Relatia mea cu ei, era oricum manipulata de asemenea de tipa cu care era tata, si cu care in final s-a casatorit, deci daca eu vroiam sa-i vad, iar ea nu vroia, nu ne vedeam.
In toti anii astia, de la 4 ani cand a murit bunicul meu si am ramas doar cu bunica, pe care o voi numi mama, din obisnuinta, am luat batai de la tata din tot felul de prostii augmentizate de ea, m-am imbracat cu lucruri primite, ca sa nu se cheltuie prea mult, am avut un trai decent, fara prieteni, doar cu cine accepta ea, si aici diferenta de varsta si-a spus cuvantul, m-a crescut fara simtul dragostei adevarate, n-am vazut dragoste intre parinti, practic n-am vazut parinti, decat prin casele prietenilor de mai tarziu, si gesturi si gandirea unui parinte apropiat de varsta ta. De mica mi s-a spus ca sunt salbatica, inclusiv de catre ea. M-a obligat sa gandesc ca ea, nu am avut pareri personale, care probabil ca si din frica nu s-au dezvoltat. Pentru ca "nu e bine asa", "asta se face numai asa", "eu stiu mai bine ce e bine", "nu ai voie aia" daca indrazneam sa ripostez ma plesnea cand nu ma asteptam. Chinul a inceput la scoala ca la gradinita nu am mers decat 2 saptamani. Nu mai stau sa povestesc, pot sa spun doar un lucru care exprima tot: "FRUSTRARE si SALBATICIE". Salbaticie in sensul copilului care nu a stat intre oameni si ii este teama de ei, iar daca vede ca se simte bine, are gesturi lipsite de afectivitate, care duc mai mult catre violenta. Dar neplacerile care m-au adus in halul asta acum sunt legate de niste apecte pe care am constatat ca de atunci si-au facut aparitia: neatentia, lipsa de concentrare si memoria. Astea sunt niste rani de pe urma carora am de suferit acum.
Toti anii care au urmat am facut fara incetare acelasi lucru, mi-am dorit sa fiu altcineva, sa fiu altfel, vedeam pretutindeni altfel de oameni care imi placeau si vroiam sa fiu ca ei, sa arat ca ei. (alt mare complex de care am scapat 80%). am crezut ca totul sta in cum arati si cum esti imbracat pentru ca au fost doua rani mari, credeam ca restul vine de la sine. A venit intr-adevar, am reusit sa ma fac placuta am legat o relatie si care chiar m-a pus pe picioare din multe puncte de vedere. A fost genul de iubire curata de ambele parti. Si care m-a salvat la timp dintr-un mare haos. Mi-a dat un sens in viata, m-a facut sa simt ca in sfarsit sunt ca toti ceilalti. Am devenit alt om. Am muncit enorm pentru stadiul n care eram ca sa ajung acum asa, si am avut o vointa de fier. Insa gata. S-a terminat. Am incheiat cu manuta mea relatia asta. Eu am incheiat-o. Simteam ca ma trage in jos. Si iata ca acum ma trag singura in jos.
Sunt in continuare o persoana ravasita, cu toate eforturile depuse ani de-a randul de a ma organiza atat ca activitati, obiecte, actiuni cat si ca fel de a gandi. Nu pot. Se pare ca prin natura mea gandesc haotic. Ca sa gandesc ordonat trebuie sa stau sa ma gandesc, nu vine automat ca la un om obisnuit care a trait intr-o familie ordonata. Si ma impiedica treaba asta. Spun un adevar chiar daca pare o metafora: mananc inati compotul, apoi ciorba, desertul si apoi felul 2, pe scurt.
iar faptul ca dupa atata amar de ani, trebuie sa imi spuna cineva cum sa gandesc conform legilor unglei in care traim, pentru ca altfel as actiona ca si cand sunt mama dolores care vreau sa fac tot ce imi spun ceilalti fara sa discern daca trebuie, daca asta nu naste alte ganduri, alte actiuni, alte impresii. Sunt genul careia daca ii spui: du-te sa tai niste frunze din copac si pune-le niste gem deasupra sa le mancam, ma duc. Noroc ca sunt simpatica si imi mai vinde cineva un pont.
Si cum sa fac eu fata unei lumi care e cu fundul in sus, care e plina de interese, in care trebuie sa fii permanent informat. Eu nici nu retin informatiile peste care dau. Retin doar o particica. Aud apoi 100 de pareri despre ea, si in final tot nu stiu cat e adevarat din ce am auzit, cati mint, cati stiu doar ce au inteles ei, daca au inteles corect, etc.
am obosit tot gandindu-ma. Si vad cat sunt de neajutorata. Vad ca cine are ocazia profita si nu vreau sa profite nimeni de mine. Si mai vad ca toti cei care ma inconjoara stiu atat de multe lucruri, pe cand la mine nimic din ce stiu nu e complet. Nu am o baza de date despre nimic, doar niste mici bucatele, si nu mai am loc in memorie sa retin nimic. Vad asta. M-am indopat cu pastile de memorie de pomana.
Offf! Iarasi o sa imi cer scuze, ca v-am umplut pagina.
Poate exista si pentru mine o solutie.
. Ce m-a trezit pe mine la realitate in privinta mortii fata de care dezvoltasem o fobie (ganduri din perioada respectiva: "Daca nu e nimic dupa moarte, pur si simplu incetezi sa existi?", "Ce se intampla cu Eu-l dupa moarte, daca nu e nimic dincolo?",etc.) - am facut un accident cu masina, nu am patit nimic, masinile s-au botit insa destul de urat. M-am dat jos si nu imi venea sa cred ca traiesc. Daca tot e corpul uman asa de sensibil puteam sa mor de infarct, sau sa fac comotie sau orice pur si simplu avand in vedere si stresul din ultimele luni, dar nu s-a intamplat si am luat-o ca pe un semn "Trezeste-te si nu mai fii un "mort" printre vii!", daca tot nu e nimic dupa moarte, atunci trebuie sa ne bucuram cat mai mult de viata si de ceea ce experimentam acum, nu sa fim ca in povestea cu drobul de sare si sa ne umbrim bucuria cu gandul la ceva ce va veni oricum.