Anxietate

ELA2007 a scris:

Pt Neya: Nici eu nu vreau sa ma contrazic cu tine. Doar ca mi-am spus punctul de vedere, punct de vedere al uneia care este trecuta prin situatii de genul asta. Am incercat si eu sa ma intreb ce-mi lipseste, am fost si la psiholog, dar paradoxal, multora din cei care sufera de atacuri de panica, nu le lipseste nimic. Am un job care este solicitant, dar imi place, sunt multumita material, sunt apreciata de colaboratori. Mai mult am program liber ales, nu am sef, eu comand, eu execut. In familie totul e OK. Sotul ma intelege si ma sprijina (mai avem mici certuri ca in orice familie - din motive banale,dar nu cred ca existe vreo familie in care sa nu apara asa ceva). Am un copil sanatos, cuminte, cu care ma inteleg foarte bine si care nu-mi face probleme. Apreciez tot ceea ce am. Posibil sa fie vreo dorinta refulata, dar n-am reusit s-o descopar nici cu ajutorul psihologului. Pe un site al unui psiholog am citit ca atacurile de panica sunt specifice persoanelor care tind sa controleze totul. Asta mi se potriveste, raportat la persoana mea. De exemplu, nu vreau sa-mi extind afacerea si sa angajez pe cineva, pentru ca vreau sa controlez eu tot, sa stiu eu tot ce se intampla. Partea buna este ca nu fac la fel cu persoanele din jurul meu (n-am incercat niciodata sa-mi controlez sotul, de exemplu). Atacul de panica este tocmai din cauza ca nu mai pot detine controlul. Cam asta a fost cazul meu, posibil sa fie altfel in alte cazuri.

Sa te cred ca nu vrei sa iti controlezi sotul, sau copilul "cuminte"?

Dorinta de a controla totul de unde vine?

Mi-aduc aminte de o replica din filmul "Enemy at the gates" - <<Totdeauna vor exista diferente intre oameni, totdeauna unii vor fi bogati si altii saraci, unii destepti si altii prosti, saraci in dragoste, bogati in dragoste>>

Dorinta de a controla totul e specifica celor saraci in dragoste (altruism), celor care "iubesc" posesiv, asa cum isi iubeste copilul jucariile pana le strica de atata "dragoste". Cine iubeste pe cineva pentru sine nu iubeste, poseda. Si cand cei posedati de "iubaretul posesiv" se cam satura, apar atacurile de panica, teama de pierdere la "proprietar".

Nu prea inteleg ce vrei sa zici. Cum adica sarac in dragoste si altruist. Daca e altruist atunci e bogat in dragoste, ca doar face totul dezinteresat, nu? Teoriile tale le-am mai citit, dar nu sunt de acord cu ele. Daca ma tem pentru mine, ma tem ca nu pot sa mai fiu ca sa daruiesc ceva familiei, nu ca sa o controlez. Copilul e cuminte pentru ca de fiecare data i-am explicat care sunt variantele si a ales singura, in cunostinta de cauza. Mi se spune ca este un copil matur pt varsta ei (intra in clasa a II-a) si responsabil.Invatatoarea imi zice ca daca greseste recunoaste, accepta situatia si incearca s-o indrepte ulterior, pe cand alti copii plang si nu accepta criticile. Are mai multa libertate decat multi alti copii. Cateodata chiar imi reprosez ca nu-i impun nimic. Sa fie bine, sa fie rau, nu stiu !? Ma intreb cum as putea sa-mi controlez sotul, cand de multe ori ma iau cu treaba si nu-l sun tota ziua (imi si reproseaza cateodata). Ca sa fiu sincera, poate doar in perioada cand mi-a fost foarte rau am incercat sa-l tin mai mult langa mine, fiindca imi era frica sa stau singura , dar nu stiu daca asta e control. Mai degraba a fost o manifestare a anxietatii, nu o cauza a ei.

ELA2007 a scris:

Ca sa fiu sincera, poate doar in perioada cand mi-a fost foarte rau am incercat sa-l tin mai mult langa mine, fiindca imi era frica sa stau singura , dar nu stiu daca asta e control. Mai degraba a fost o manifestare a anxietatii, nu o cauza a ei.

Asta de exemplu era o greseala si un model de atitudine posesiva. Tu esti adultul care ia decizii, nu copilul tau. Tu trebuie sa gasesti solutii viabile in situatiile - problema, nu sa-i transferi acesta sarcina copilului tau. Punandu-l sa stea cu tine, inseamna ca tu ii transferi automat lui, sarcina de a te pazi pe tine( adica raspunderea ta). Care nu ii apartine lui. E ca si cum te "folosesti" tu de copil. Eu iti spun care sunt perceptiile subconstientului, nu ale constientului. Din cauza asta noi nu percepem atitudinile noastre posesive si nici nu le-am perceput pe cele ale parintilor nostri sau celor din jur. Pentru ca totul este aparent "normal" :) . Haide sa iti mai dau un exemplu de atitudine( aparent "nevinovata" si foarte des crezuta a fi corecta) de "posesie"....din aia de care vorbea Iosafat : " Sa spunem ca face copilul ceva deranjant pentru parinte...si parintele obosit, sau poate chiar foarte exasperat, ii spune copilului : "Pai, asa te comporti tu? Eu fac, dreg, muncesc ca sa aduc bani pentru hrana, jucarii, ma chinui sa fie totul bine, etc, iar tu ma superi?" Asta e un model despre cum NU trebuie vorbit copilului. Pentru ca in timp copilul crede ca el este adus pe lume doar pentru a multumi parintele, ceea ce este fals."Si ar mai fi si alte tipare, care la noi in societate sunt implementate, si care lumea le mai si considera "normale si frumoase".

Multa sanatate iti doresc.

Era vorba de sot , nici intr-un caz de copil.

ELA2007 a scris:

Nu prea inteleg ce vrei sa zici. Cum adica sarac in dragoste si altruist.

ELA2007 a scris:

Era vorba de sot , nici intr-un caz de copil.

un urs a scris:

salutare tuturor!

as fi prefrat ca acest topic sa nu existe, dar totusi ma bucur ca exista! Sa nu existe deoarece el este urmarea unor probleme/trairi cum vreti sa le numiti......ma bucur ca exista deoarece reprezinta un grup de suport in fata acestor probleme/trairi.

de ce un urs?? pt ca odata ma simteam ca si un urs...eram in stare de orice, puteam face orice, merge oriunde....acum parca ursul a disparut.

incerc o scurta prezentare a mea....totul a inceput anul trecut cam pe vremea asta....ma duc in oras sa ma intalnesc cu un prieten si in timp ce stau sa-l astetp imi apare o stare de neliniste, parac ametesc, imi pierd controlul, imi transpira mainile.....scadere de calciu domn'le...ajung acasa si ma linistesc. ei dar parca au inceput sa tot apara tot mai des...de obicei cand mergeam ziua in oras...mai ales vara pe caldura. bine trece vara si in iarna plec in spania, iar acolo intr-o zi mergand linistit prin oras iar ma ia pe neasteptate (nasol a fost ca eram chiar la politie, chestii cu acte)...neliniste, un fel de ameteala, transpiratie, nu puteam sa stau locului, sa ma ridic de pe scaun...poate cad jos, lipsa de forta....ajung acasa, aici si mai rau...satu in pat si incepe cea mai infricosatore senzatie pe care am trait-o pana acum...parca corpul meu isi inceta functionarea, parca viata se scurgea din mine....groaznic...=> doctor, luat glicemia, asta ok! a doua zi iar doctor ceva tratament pt glicemie....si odihna la pat. 3 zile abia reuseam sa ajung pana la tv. ei si de aici incepe greul....frica de mers la lucru, frica de mers la cumparaturi, frica de iesit in oras, frica de mers cu masina (veneam pe autostrada si ma cuprinde un sentiment de neliniste, iarsi se scurge viata din mine)....terifiant. merg la doctor analize sange, inima, totul ok. parca vreo 2 luni am ramas cu o durere la inima...tot timpul, un fel de jena...durere suportabila....incep sa ma gandesc la toate nebuniile...ajung sa-mi fac o asigurare medicala internationala (daca e ceva sa pot fi acoperit oriunde as merge)...parca problema se amelioreaza...incep sa ies la cumparaturi, dupa vreo 2 luni ies si eu cu prietenii (culmea nu am nimik).....totusi in mintea mea, de fapt in perceptia mea nu e totul ok. luna asta vin acasa in romania (cu masina, mai conducea si tata)...si pe autostrada in italia aglomeratie bara in bara, caldura, eu la volan...transpiratii, neliniste iar ma ia nebunia (am presimtit eu ceva inainte de a pleca la drum)....ajung in ro la doctorul de familie si incep sa povestesc...a fost odata un urs.....si-mi spune ca am stari de anxietate cu agrofobie (exact ca si o alta pacienta a ei)....dar totusi o analiza la sange nu strica, si dupa cum banuiti totul a iesit ok...... ieri eram la un prieten acasa, sta la bloc et 4, caldura...iarasi incepe treptat trepta nu mai am nici o stare, vreau doar sa ajung acasa la racoare.....drumul pana acasa chiar daca a fost cu masina parca a durat 1000 de ani.....greu si cel mai rau demoralizant. saptamana viitore plec la cluj la o sedinta cu un anumit doctor...nu stiu psihiatru sau psiholog...sa vad ce o zice si el, cu toate ca sunt foarte reticent la aceasta categorie de oameni (sper sa nu supar pe nimeni), dar sunt inginer si sunt convins ca matematica are raspuns la toate

imi cer scuze pt lungimea mesajului, si pentru necoeerenta ideilor.

va urez la toti, ceea ce-mi doresc mie, sa fiu din nou UN URS

Bine ca te-am gasit dle. "un urs"!

Nici ca puteai mai bine sa pui in cuvinte starea asta minunata! Si eu o am, de anul trecut si, in cea mai mare parte este asa cum spui. Eu am inceput insa pe la spital cu perfuzii si imi lipseste durerea de inima. In rest e la fel.

Am vorbit cu 3 psihologi minunati care au evitat sa o numeasca agorafobie, insa anxietate este. La inceput nu puteam sa ma duc nici la cumparaturi, acum merg fara probleme, dar in zonele in care exista un spital pe aproape. Si obligatoriu insotita. In aglomeratie, adica in blocaj de masini cred ca ma apuca disperarea. INtr-o zi am stat putin blocata intr-un pasaj, e vorba de citeva minute doar, si am inceput sa tremur, cred ca de frica a ceea ce asa putea pati; am inceput sa dau telefoane pt servici, m-am concentrat la ceea ce vorbeam si nu am mai avut nimic.

Interesant este ca nu mai vine caldura aia timpita peste mine, dar mi-e frica sa nu apara din nou. Ma comport cumva preventiv si toate situatiile de peste zi le gestionez asa. Din pacate, la mine nu functioneaza faza cu "ma duc acasa". Am sentimentul ca acasa pot pati ceva si ma simt mai safe la birou. Daca nu te deranjeaza, as vrea sa aflu si eu ce opinie au cei doi medici din Cluj. Si cum de mai poti sa iesi din oras, caci eu n-am plecat de citeva luni de frica sa nu ma apuce starea asta pe drum...

csabc a scris:

Bine ca te-am gasit dle. "un urs"!

Nici ca puteai mai bine sa pui in cuvinte starea asta minunata! Si eu o am, de anul trecut si, in cea mai mare parte este asa cum spui. Eu am inceput insa pe la spital cu perfuzii si imi lipseste durerea de inima. In rest e la fel.

Am vorbit cu 3 psihologi minunati care au evitat sa o numeasca agorafobie, insa anxietate este. La inceput nu puteam sa ma duc nici la cumparaturi, acum merg fara probleme, dar in zonele in care exista un spital pe aproape. Si obligatoriu insotita. In aglomeratie, adica in blocaj de masini cred ca ma apuca disperarea. INtr-o zi am stat putin blocata intr-un pasaj, e vorba de citeva minute doar, si am inceput sa tremur, cred ca de frica a ceea ce asa putea pati; am inceput sa dau telefoane pt servici, m-am concentrat la ceea ce vorbeam si nu am mai avut nimic.

Interesant este ca nu mai vine caldura aia timpita peste mine, dar mi-e frica sa nu apara din nou. Ma comport cumva preventiv si toate situatiile de peste zi le gestionez asa. Din pacate, la mine nu functioneaza faza cu "ma duc acasa". Am sentimentul ca acasa pot pati ceva si ma simt mai safe la birou. Daca nu te deranjeaza, as vrea sa aflu si eu ce opinie au cei doi medici din Cluj. Si cum de mai poti sa iesi din oras, caci eu n-am plecat de citeva luni de frica sa nu ma apuce starea asta pe drum...

Astept ziua cand se va descoperi gena anxietăţii, gena de hoţ, gena de ...., in fine ce noi remedii chimice s-au mai descoperit impotriva anxietaţii?

pt csabc!

o sa postez mine dupa intalnirea cu medicul. apropo de mers in oras....pai sunt tanar si trebuie sa o fac. stand acasa si gandindu-ma la ceea ce se poate intampla imi trece viata! in schimb incerc sa ma gandesc ca intalnirile din oras cu prietenii sunt unele din locurile sigure in care nu se poate intampla nimik. eu incerc sa fac o analogie...de ex tu ai spus ca mergi la cumparaturi in zonele in care exista spitale, eu ma gandesc ca daca mi s-ar intampla ceva prietenii ar fi langa mine si as avea suportul lor. incerc sa ma pacalesc cumva. daca "psihicul" incearca sa ma pacaleasca incerc si eu.... trebuie sa reusim cumva, important este sa descoperim calea care duce la o rezolvare.

un urs a scris:

pt csabc!

o sa postez mine dupa intalnirea cu medicul. apropo de mers in oras....pai sunt tanar si trebuie sa o fac. stand acasa si gandindu-ma la ceea ce se poate intampla imi trece viata! in schimb incerc sa ma gandesc ca intalnirile din oras cu prietenii sunt unele din locurile sigure in care nu se poate intampla nimik. eu incerc sa fac o analogie...de ex tu ai spus ca mergi la cumparaturi in zonele in care exista spitale, eu ma gandesc ca daca mi s-ar intampla ceva prietenii ar fi langa mine si as avea suportul lor. incerc sa ma pacalesc cumva. daca "psihicul" incearca sa ma pacaleasca incerc si eu.... trebuie sa reusim cumva, important este sa descoperim calea care duce la o rezolvare.

Ai dreptate, unii au trait mult si bine autopacalindu-se!

csabc a scris:

Din pacate, la mine nu functioneaza faza cu "ma duc acasa". Am sentimentul ca acasa pot pati ceva si ma simt mai safe la birou.

si asta nu iti da de gandit? te-ai intrebat care este cauza faptului ca te simti mai in siguranta la birou?