Anxietate

Broscuta_Fermecata a scris:

Daca mai citesti o data pasajul asta pe care l-ai scris tu, s-ar putea sa gasesti si raspunsul problemelor tale. Toate motivele pe care le gasesti tu legate de starea ta de implinire tin de lumea exterioara: familie, casa, masina, job etc. Nu ai punctat nici macar un singur motiv legat de interiorul tau pentru a te simti implinita. Nu crezi ca pur si simplu ai pierdut contactul profund cu sinele tau? Stiu senzatia aia de "simt ca imi lipseste ceva dar nu stiu ce" si cum toti te intreaba: "de ce naiba esti depresiva cand ai tot ce iti trebuie, doar nu mori de foame si nici barbatul nu te bate". Ei, unora le trebuie mai mult. Solutia este cred eu sa te reintalnesti cu tine, cea reala, nedeformata de obligatiile sociale. Atunci ai sa redescoperi niste lucruri senztionale, dar uitate pentru un timp. Asta, de obicei, se rezolva la un terapeut pentru ca cine poate singur nu sajunge in situatia asta, deci iti trebuie putin ajutor. In plus, trebuie sa stii ca dupa o sedinta, 2, 3 nu ai sa iesi zburdand intr-un picior din cabinetul terapeutului. Toate schemele de gandire negativa tu le-ai construit in ani de zile, e clar ca nu au cum sa fie daramate intr-o ora.

Numai bine!

Sa nu-ti imaginezi ca m-am dus la medicii aia cu gandul ca dupa 2-3 sedinte m-am scapat de probleme, doar nu-s proasta ca sa gandesc asa...ideea e ca nu-i suport, nu le suport stilul sau cum vrei sa-i zici...

elandi a scris:

Buna Cora,

Ai fost la un endocrinolog?

In cazul in care ai eliminat posibile cauze fiziologice, calea ar totusi psihoterapia, facuta bine.

Dupa eforturile constiente de a te bine-dispune iti revii la starea initiala pentru ca depresia este determinata de factori care-ti scapa. Adica pentru moment inconstienti. Suferinta este stabila, a devenit aproape un mod de-al tau de a fi. Factorii care o intretin au de asemenea motive sa ramana ascunsi.

"Sa iei decizia", "sa faci alegerea", "a respinge depresia", "m-am hotarat ca nu voi mai fi un om trist" sunt expresii potrivite pentru activitatea constienta. Din pacate, o astfel de actiune constienta are efect doar in indispozitiile mai putin severe. Daca nu incerci sa constientizezi cauzele depresiei printr-o psihoterapie si sa "repari" situatia in timp, restul sunt alinari cu rezultate de scurta durata...

Chiar am cerut medicului meu de fam.bilet de trimitere la endo.

"Suferinta este stabila, a devenit aproape un mod de-al tau de a fi. " Nici nu puteai zice mai exact!

cora5 a scris:

Sa nu-ti imaginezi ca m-am dus la medicii aia cu gandul ca dupa 2-3 sedinte m-am scapat de probleme, doar nu-s proasta ca sa gandesc asa...ideea e ca nu-i suport, nu le suport stilul sau cum vrei sa-i zici...

Nu exista un singur stil al psiherapeutilor. E important sa fie unul bine pregatit. Psihoterapii sunt de mai multe, foarte multe feluri. Statistic, daca e sa ne luam dupa statistici, ele au eficienta asemanatoare. Explicatia acestui randament aproape egal ar consta in importanta mai mare a relatie dintre cei doi decat a teoriei si tehnicii pe care se sprijina terapeutul.

Si inca ceva: psihoterapia se bazeaza pe dorinta pacientului de a se vindeca. Nici un tratatament nu functioneaza impotriva vointei bolnavului. Dar in psihoterapie i se cere pacientului mai degraba sa fie activ, sa-si asume tratamentul decat sa "fie cuminte" sa ia medicamentele si sa respecte regimul. In psihoterapie se intampla foarte frecvent ca pacientul sa vrea si sa nu vrea in acelasi timp sa se vindece... "Nu-mi place terapeutul", "n-am timp", "n-am bani", sau "sar sedinte", sau "platesc sedintele (daca asa ne-am inteles) dar nu ajung la ele (lasa-l sa ma astepte, sa ma vindece in lipsa)", si tot asa...

Psihoterapia mai cere pacientului sa intre in lumea lui subiectiva, sa se observe, sa incerce sa puna in cuvinte ceea ce simte.

Greu Elandi cu ce zici tu. Din cati anxiosi am cunoscut, nici unul nu a dus pana la capat o terapie, cu simt de raspundere. Vesnic se intorc la pastile, la medici care sa le reia analizele etc. Lucrurile sunt simple in esenta, desi foarte greu de realizat. Tot tratamentul consta in a-ti schimba modul de gandire, in a determina mintea sa mearga pe alte carari decat pana acum. Dar asta inseamna foarte mult exercitiu, pentru ca daca timp de 10-20 de ani ai construit un anumit sistem de gandire, e absurd sa iti imaginezi ca va veni o pastila sau un terapeut care sa iti schimbe sistemul intr-un timp foarte scurt si fara ca tu sa faci ceva. Mai mult, e important sa stii sa inveti sa iti folosesti partea emotionala, sa lucrezi mult la ceea ce se cheama inteligenta emotionala.

Tehnicile sunt foarte multe, asa cum ai zis si tu. Eu am trecut cam prin toate si mi s-a aplicat ce aveam nevoie la momentul respectiv. Dar probabil pentru multi terapeuti e mai simplu sa abordeze o singura tehnica, eventual 2, dupa carte si fara sa tina seama prea mult de nevoile clientului.

Broscuta_Fermecata a scris:

Din cati anxiosi am cunoscut, nici unul nu a dus pana la capat o terapie, cu simt de raspundere. Vesnic se intorc la pastile, la medici care sa le reia analizele etc.

Sau se indragostesc. Vindecarea prin dragoste. Iubirea le (si ne) pare cea mai eficienta si placuta solutie.

Broscuta_Fermecata a scris:

Lucrurile sunt simple in esenta, desi foarte greu de realizat. Tot tratamentul consta in a-ti schimba modul de gandire, in a determina mintea sa mearga pe alte carari decat pana acum.

Dar gandirea este in serviciul emotiilor si sentimentelor. Rationam ghidati de afecte. Si de aceea...

Broscuta_Fermecata a scris:

Mai mult, e important sa stii sa inveti sa iti folosesti partea emotionala, sa lucrezi mult la ceea ce se cheama inteligenta emotionala.

Si intai sa observi ceea ce simti, sa devii constient de ce ceea ce simti ca apoi sa folosesti asta.

Perfect de acord cu tine. Insa toata lumea vrea sa pocneasca din degete si sa se intample toate astea dintr-odata. Mai mult, cand adaugi solutii care nu se regasesc in manualul ala de psihologie, dar alte civilizatii le folosesc de sute de ani cu eficienta, vin raspunsuri de genul " nu cred eu in prostii din astea", de parca i-ai pune sa mearga la mama omida. Eu cred ca nici psihologii, nici clientii lor nu vad fiinta umana in toate aspectele ei, ci doar trup, ratiune si afecte care eventual trebuie sa functioneze fix ca la carte sa nu incurce socotelile.

Buna seara anaraluca,

Hristos a inviat!

Am citit textele postate de dvs. pe forumul de psihologie (Roportal), cele legate de depresie,/anxietate ,atacuri de panica...

Eu sunt o persoana depresiva.

Prima data am fost diagnosticata cu "sindrom depresiv cu elemente anxioase" cand aveam 17 ani.

De atunci si pana acum, la 28 de ani, am luat (mi-am bombardat ficatul) o gramada de m/edicamente antidepresive, anxiolitice, sedative si somnifere (Ludiomil,Mianserin,Dormicum,Xeroxat,Levomepromazin,Zoloft,Lexotanil,Amitriptili

a,Anafranil,Calmepam,Rudotel,Stilnox).

Am avut in toti acesti ani recaderi repetate. De la 19 ani traiesc cu gandul ca la un moment dat cu siguranta ma voi sinucide.

De 2 ori am si incercat. Prima data, aveam 20 de ani, eram in primul an de facultate; am inghitit niste pastile -nici nu mai stiu cum se numesc - gasite in casa, erau pt. inima, dar nu s-a intamplat ce voiam. Eram atat de /dornica sa mor, ca nu mi-am inchipuit ca nu e asa usor sau ca acele me/dicamente nu ma vor ucide. Nu este vorba despre jalnicul om care vrea sa se sinucida dar nu o face; sau poate ca da, pt. ca nu voiam cu venele taiate sau aruncat e la balcon - nu cu ceva dureros care m-ar face sa sun la salvare sau sa ma dau de gol tipand.

A doua tentativa am avut-o cand eram in anul 4 de facultate.- adunasem o gra/mada de pastile eficiente de data asta- eram bine informata.Impropriu spus tentativa, caci pastilele le-a gasit mama si le-a aruncat.

Nu am facut niciodata psihoterapie; am luat numai medicamente. Unele isi faceau efectul, altele ba. Insa cum terminam cu ele, revenema in stadiul din care am plecat.

Sunt o leguma, nu am nimic de a face cu viata.

Gandesc negativ si de asta si viata imi e asa cum imi e.

Desi am facut o facultate- si nu una oarecare (Automatica si calculatoare Bucuresti, ba am mai facut si Liceul de Informatica tot din Bucuresti), eu nu dau 2 bani pe mine, nu mai invatz nimic, nu ma intereseaza nimic, nu imi place meseria in care m-am specializat. Si,ma simt ca si cum , de la 17 ani incoace nu am evoluat deloc.

Stau si trag o barca pe uscat.M-am obisnuit cu gandul ca viata imi va fi presarata si marcata de aceasta boala.

Din cate stiu, nu este curabila...recaderi vor exista, riscurile...le stim cu totii de pe internet.

Am avut niste probleme de la sfarsitul anuui trecut si pana acum, si odata cu ele, si nelipsita depresie anxioasa.

cu parintiimei nu ma inteleg. Nici nu mai vreau asta. Nici ei nu ma inteleg...

Nu mai vorbesc de cateva luni...Daca sunt cu cineva, majoritatea timpului tac. Cei care ma mai stiu , imi zic ca sunt o statuie.

Ideea e ca mi-am fixat o perioada de timp - pana la sf. anului, in care voi decide clar daca mai raman in viata sau nu.

Deocamdata, ma gandesc asa: sunt sub tratament, stiu ca nu imi va schimba decat dispozitia sufleteasca - desi de o luna incoace nu isi face efectul , stiu ca doar asta va face, intr-un final.

Mi s-a propus sa ma gandesc la psihoterapie; am mai citi si io niste site-uri , niste formuri...dar, in starea in care sunt, nu cred ca ma vor ajuta. Nu pot sistematiza informatia acumulata...

In fine, mi s-a propus sa ma gandesc la terapia cognitiv comportamentala. Nu stiu ce sa zic. Este vorba despre un medic psihiatru si psihoterapeut, este in lista FRP, dar nu ma simt in stare. Nu pot vorbi. Am ncercat odata, si nu am putut scoate nici un cuvant.

De cateva luni incoace, cam de vreo 6, plang , sunt obosita, ametita, am greturi, am insomnii, nu pot sa stau cu cineva f. mult timp, gandurile de suicid nu le mai zic...De cand mi-am dat emoisia, zac in pat, efectiv zac, nu vreau sa vad si sa aud nimic si abandonez totul.Asa s-ar putea rezuma viata mea de pana acum: lungul sir al abandonurilor.

As vrea sa stiu in ce masura se poate schimba un sistem de gandire profund negativ, in general efractar prin psihoterapie?

Adica, toate reflexele conditionate, formate in ur/ma unei gandiri de ani de zile de tipul "Nu pot", "Nu sunt in stare", "sunt o ratata", "am numai -si voi avea- esecuri","viata nu are rost" prin ce fel de psihoterapie se pot schimba?

Totusi, undeva, ma gandesc rational: daca toata tineretea mi-am trait-o in frica, teama si dor de duca, poate daca fac un minim efort se pot schimba.Dar asta e doar o idee, ca nu cred ca ma pot schimba. Chestia cu vrutul...nu merge al mine.

Imi place modul in care ganditi: asta din ce an citit pe site.

Va rog sa imi spuneti, in rezumat, daca aveti timp, cam ce presupun sedintele de TCC /si ce presupun ce?lelalte tipuri de psihoterapii. Si va rog sa imi dati niste linkuri cu documentatie adecvata. Poate si un nume de psihoterapeut.

In legatura cu psihologul/psihoterapeutul: cred ca el are rolul sa ajute pacientul sa vada mai multe cai/aspecte ale problemelor (presupuselor probleme) cu care se confrunta si sa-l determine sa inteleaga ca exista cai de rezolvare, chiar daca nu sunt cele dorite.

Va rog din suflet sa imi /dati informatiile de care spuneam mai sus.

Eu iti recomand calduros terapia cognitiv comportamentala... te va invata ceea ce trebuie sa faci .. pas cu pas.

Niciodata nu este prea tarziu.

terapia cognitiv comp nu e intotdeauna raspunsul la toate intrebarile. Mai degraba poti cauta pe cineva care sa stie mai multe tipuri de terapie si sa isi dea seama ce anume ti se potriveste. Nu exista o reteta ca la X afectiune trebuie X terapie. Oricum, cand nu mai faci fata singur, terapia e un raspuns bun pentru ca iti redescoperi propria forta de a depasi lucrurile, fara medicamentele care te fac leguma.

Chestia cu cat e de incurabila depresia sau anxietatea mor cand o aud. Eu una nu le vad ca pe niste boli ca sa poti spune ca te tratezi de ele. Esti doar dezorientat si tulburat de niste evenimente, nu bolnav. Iar recaderile sunt normale atata timp cat acea persoana ajunge in aceleasi conditii sau unele asemanatoare cu cele care au dus-o la depresie sau anxietate.

Numai bine! :-

Buna

sunt interesata de acest subiect in mod deosebit

sotul meu e bolnav mai bine de doi ani

la inceput toti doctorii ii spuneau ca are spasmofilie

apoi in Belgia am fost la un doctor, care l a facut sa inteleaga ca boala lui se trage din copilarie, de cand au divortat parintii lui si i-a prescris Seroxat.

Imediat inceput tratamentul s-a simtit ok

dar acum, dupa doi ani, chiar daca continua tratamentul, da semne ca ceva nu merge.

Avea probleme mari inainte, nu putea viziona nici "Povestiri aevarate" ca i se facea rau. Acum nu e chiar asa, dar tot nu e bine.

Cand a fost copil la gradinita la lovit hinta in cap si si a pierdut cunostinta. A stat multa vreme asa. Ar fi posibil sa fie de acolo?

Nu mai stiu incotro sa ma indrept.

Ajutati ma va rog.

@broscuta_fermecata

poti sa imi dai si mie contactul de la psihoterapeutul tau?

mersi