Violentele ar putea fi utilizate pentru consolidarea puterii, si posibil chiar sa fie dorite si provocate de putere.
Strategia "pompierului piroman", ii este familiara lui Basescu si sistemului care-l sustine.
Si in primele zile ale evenimentelor din '89 au aplicat-o ca sa aiba capete de acuzare impotriva protestatarilor.
Cred ca ar trebui oragnizata dezbaterea unui program de masuri, prin care sa fie prevazute obligatile autoritatilor la diverse nivele si descentralizarea puterii. Occidentalii au incercat democratizarea si cobaterea coruptiei prin privatizare, dar regionalizarea si autonomia teritoriala ar putea avea impact mai mare decat a avut privatizarea, daca autoritatile vor fi obligate la transparenta maxima si validarea decizilor majore de catre electorat.
Multi afirma ca electoratul nu e capabil sa faca expertize tehnice. Nici nu trebuie sa se priceapa!
Studile de oportunitate si de rentabilitate le fac specialistii si investitorii si cetatenii trabuie sa decida daca merita sa dea banii publici pe respectivele oferte. Pentru asta nu ai nevoie sa fi expert, dar trebuie sa sti cat te costa in calitate de contribuabil. In sistemul actual cand banii vin de la bugetul central, electoratul aproba si WC-uri de milioane de euro, pentru ca nu plateste electoratul care beneficiaza de investitie.
Daca se pune la punct un program cu un sistem adminstrativ democrat si apoi se raspandeste prin net, cetatenii pot sa adere la program, se pot coagula grupuri in teritoriu in jurul acestei(or) platforme program, care sa formeze ong-uri sau partide si sa propuna si candidati indepenenti sa din partea unui partid daca se constituie ca partid.
Daca la alegeri ar fi o oferta credibila cu masuri concrete, cred ca prezenta la vot ar fi consistenta.
Acum absenteismul va fi mare pentru ca "toti sunt la fel".
Am sa dau un comentariu de la articolul "Mizele preşedintelui pentru 2012 sau de ce se întoarce Băsescu la casa din Mihăileanu" scris de Sabina Fati din Romania Libera, comentariu sub titlu "Nu ma mir si nu intreb doar constat" a lui Chitu Constantin
Stimata doamna Sabina, nu stiu daca ati citit romanul dostoievskian “Demonii”, dar am sa va fac o analogie cu cazul de fata. Pe la mijlocul romanului, un personaj din aristocratia rusa a secolului 19, Nikolai Stavroghin, urma sa fie promovat lider intr-o organizatie politica secreta, de sorginte socialista, extremista si subversiva in raport cu institutia monarhica a statului de la acea vreme. Ca sa fie acceptat de organizatia respectiva ca lider, el trebuia sa indeplineasca obligatoriu cel putin o conditie: sa fie santajabil, sa se lase inhamat la carul organizatiei si sa poata fi tinut de un capastru imaginar al santajului. Pentru asta, adica pentru a putea fi tinut in zabala santajului permanent, el era somat sa comande o crima ce urma sa fie savarsita in numele lui si pe banii lui. Va intrebati, poate, care era logica acestei actiuni ce pare, pentru un om normal la minte, abnorma, inutila si stupida ? Raspunsul e simplu si logic din perspectiva politica, a puterii: el trebuia sa fie permanet legat de organizatia respectiva prin aceasta crima. Oricand si-ar fi permis, sau doar i-ar fi trecut pur si simplu prin minte, sa manifeste cea mai mica autonomie si independenta fata de grup, ar fi urmat sa fie demascat ca ucigas si deferit justitiei sau compromis ca persoana publica. D-voastra nu trebuie sa plece de la ideea credula ca Basescu e de capul lui in calitatea pe care o are de atata amar de vreme prin institutiile administrative si politice ale statului. Basescu, ca si alti lideri ce se preumbla prin institutiile statului si ne tin, din cand in cand, ore de dirigentie (sau lectii politice) despre economia de piata, este un instrument al unei tagme de oameni unsi cu alifiile santajului, nu tocmai buni e pusi la icoana de deasupra patului. Oamenii astia din umbra, ce l-au “format” si l-au “propulsat”, ce-l ghidoneaza cu telecomanda santajului de vreo 21 de ani, au investit mult (bani si energie) in acest personaj politic ca sa ajunga ceia ce-a ajuns, sa cucereasca inimile si constiintele romanilor, opinia publica, increderea ei deplina. Orice personaj politic trebuie sa intruneasca doua conditii obligatorii: 1. sa fie santajabil si 2. sa stie sa imbrobodeasca opinia publica cu promisiuni, oferindu-i ceia ce doreste aceasta. Un exemplu: valul politic pe care a urcat Basescu a fost cel al luptei anticoruptie si, atunci, oferta politica, pentru a castiga increderea opinei publice, nu putea fi decat promisiunea de lupta anticoruptie. Este evident ca totul a fost numai de fatada, ca vorbele nu erau in concordanta cu faptele. El a venit cu aceasta oferta, nu pentru ca asta si-ar fi dorit sau pentru ca ar avea el vocatie de luptator anticoruptie, ci pentru ca asta cerea publicul elector. Spune-mi ce vrei, si-ti voi … promite ceia ce-ti doresti; asta e deviza omului politic. De fapt el n-a fost niciodata un om al dreptatii si cu atata mai putin al luptei anticoruptie. El e in primul rand un om al sistemului, care sistem e si generatorul, focarul, coruptiei. Experienta suspendarii, din mandatul precedent, l-a lecuit de pofta de independenta si autonomie. Atunci, probabil, pentru prima data in viata lui, a inteles ce se poate intampla daca calci pe alaturi si nu te conformezi regulilor jocului impuse de sistem. De ce trebuie sa ne miram, acum, ca sare la gatul DNA. Asta e jocul, asa trebuie sa faca din alte ratiuni (de natura politica), nu pentru ca ar avea motive s-o faca sau pentru ca oamnii aia ar fi vinovati cu ceva. Toata actiunea anticoruptie este un esec, si nici n-avea cum sa nu fie un esec din moment ce a fost initiata doar din considerente de aparenta sau de imagine publica, dar asta nu din vina celor ce fac parte din respectiva institutie, cum ar fi Daniel Morar, ci din cauza regulilor obstructioniste impuse (in numele dreptului individual) de sistem. Institutia DNA n-a fost facuta sa prinda pestii mari, ci doar ceva plevusca, adica niste “maidanezi” ai sistemului, pripasiti pe acolo din pura intamplare, si care n-aveau si ei un “stapan” mai de doamne-ajuta. Basescu joaca un rol, el e un biet actor care, spre deosebire de altii mai novici si mai docili, stie sa mai si improvizeze, sa aduca ceva noi personajului pe care-l joaca. Toti oamenii politici traiesc intr-un fel de captivitate, de prizoniarat temporar, a sistemului care-l propulseaza. Omul politic nu are decat doua variante: accepta regulile jocului sau refuza de la inceput jocul. In niciun caz nu se accepta sa intre in joc si, dupa aia, sa te retragi de la masa jocului cum vrei tu. Te poti si retrage, la o adica, dar nu cum vrei tu. E ca la jocul de poker. Daca esti in pierdere, la un moment dat, te poti retrage, fiindca ti s-au luat banii, dar n-o poti faca daca esti in castig; atunci nu te poti retrage din joc decat atunci cand ceilalti cad de acord sau nu mai au bani sa continue jocul. M-am lecuit de mult de naivitatea inocentului care ia aparenta ca realitate, care le confunda una cu alta. Nimic nu e ceia ce pare; treaba asta v-o pot confirma cel mai bine metafizicienii, cei care sondeaza in adevarurile abstracte ale unui “dincolo” inaccesibil simturilor; accesibil poate doar unor ratiuni mai rafinate si mai deprinse cu abstractiuni. Intre aparenta si realitate uneori nu e nicio similitudine, sunt doua lumi absolut paralele. De-aia, stimata doamna Sabina, v-as recomanda sa nu va mirati si nici sa va intrebati. Fericit e cel ce “nu” stie, nu cel ce stie. Crestinul fericit e doar cel “sarac cu duhul”.
Si tot acelasi Chitu a comentat in continuare la articolul "Se va recunoaste Basescu invins de sistem in 2012" a lui Cristian Campenau,
comentariu Un "invins" predictibil, as zice eu
Domnule Cristian Campeanu, toti presedintii au fost, sunt si vor fi invinsi de sistem. Pe langa motivele enumerate in articolul d-nei Sabina Fati, in care am reliefat ca presedintele este el insusi omul sistemului, unealta lui, instrumentul lui, multe alte motive as avea sa cred ca presedintele nu poate fi decat un perdant anticipat (asta daca admitem ca el chiar e interesat de binele poporuluii lui). El nu se poate dezice de sistemul care l-a creat, asa cum un copil nu se poate dezice de parintii lui. Vrea, nu vrea, copilul e nevoit sa accepte ca parintii sunt parinti. Inainte de a devenii o alternativa la presedintie, un candidat si un probabil castigator, in orice stat si in orice sistem politic, el este in primul rand omul sistemului care l-a nasit, care i-a dat "botezul politic", ca sa zic asa. Un om care se inhama la o asa treaba, cum e si cea politica, nu are prea multe optiuni o data intrat in sistem. Doua sunt optiunile atat timp cat omul e inca liber: 1. sa faca politica; 2. sa nu faca politica. In momentul in care ai optat pentru una din variante, si libertatea de a fi tu insuti s-a redus la jumatate; ti-ai injumatatit astfel portia de libertate. Fiecare optiune aleasa, inseamna un grad mai mic de libertate, insemna restragerea perimetrului libertatii. Daca nu esti consecvent cuvantului dat (in cazul de fata sisetmului), atunci decazi din calitatea de om onorabil, care-si respecta cuvantul. Din momentul in care ai ales, liber fiind inaintea alegerii, nu mai esti liber ulterior si nici stapan pe deciziile tale dupa aceea. Inainte de a ajunge sa devii o persoana cu notorietate politica si publica, sau o personalitate politica cum spun unii cu o emfaza ridicola, esti trecut prin "furcile caudine" ale sistemului. Asa cum romanii trebuia sa treaca printr-un defileu (in 321) unde nu se gasea apa, si fiind nevoiti sa-si negocieze iesirea din defileu, tot asa si omul politic e nevoit sa-si negocieze (cu sistemul) iesiera din "defileul" anonimatul politic. In orice individ (la unii mai mult, la altii mai putin) exista o doza de ambitie politica, care constituie insusi resortul ce-l determina sa vrea sa negocieze cu sistemul intrarea lui in arena competitiei. Opinia publica, sau electoratul, nu alege decat ceia ce i se ofera - adica nu el are initiativa, el avand mai curand un rol pasiv. Oferta, deci initiativa si actiunea, e o treaba facuta de sistem. Sistemul asta, si nu numai in asta de acum, e o tagma de oamnii destul de bogati, sireti si cu veleitati aristocratice. Ca sa se stie ca existi, ai nevoie de mass-media (in special televiziunile) care sa te "recomande" publicului, iar mass-media le apartine lor, acestor neo-aristocrati. Dar, e nevoie sa ne intrebam, deschis, obiectiv si cu sinceritate, de ce ne-ar recomanta instituiile respective, in proprietatea si administrarea lor, pe noi; sau anume pe cineva. Evident ca asta se face din interes; adica pe principiul "ce-mi dai, ca sa-ti dau". Dar care e interesul domniilor lor ? Aici e aici. Imparatii romani, ca si liderii de azi ai popoarelor, aveau doua alternative ce le conditionau deciziile politice: 1. fie sa fie de partea poporului; 2. fie sa fie de partea armatei. Ce se intampla in fond si care era contradictia, opozitia, intre cele doua categorii de cetateni. Miza era intotdeauna, ca si acum, una pecuniara. Ca sa satisfaci armata, adica sa-i maresti solda, erai nevoit sa pui bir (adica taxe si impozite) pe popor; si in acest fel atragandu-ti ura poporului asupra ta; Dar, atragand-ti ura poporului, riscai sa apara un alt ambitios (politic) si sa-ti ia locul, fructificant pozitia ta fragila in raport cu poporul. Nu exista un risc mai mare pentru un dictator (Ceausescu n-a inteles treaba asta si de aici i s-a tras moartea prin executare) decat sa fie in dizgratia poporului, sa fie indezirabil propriului popor. Atunci el devine extrem de vulnerabil in fata unor ambitiosi care vor sa-i ia locul. Daca, dimpotriva, nu dai armatei satisfactie (materiala, desigur), sprijinindu-te pe popor, atunci nu mai are cine te apara; si astfel aluneci din lac in put. Neagoe Basarab, in "Invaturile catre fiul sau, Teodosie", ii recomanda acestuia sa aiba grija ca un domn sa nu fie sarac, caci "porumbeii" (spunea el armatei, in metafora), adica cei ce-ti apara domnia, astepta de la tine "graunti". Asa e si acum, cu deosebirea ca in locul armatei (din vremea romanilor) avem ceia ce numim noi "sistem", o tagma de oameni (o minoritate de fapt) bine insurubata in articulatiile de putere ale societatii. Nu te accepta aceasta tagma (minoritara ca numar), nu devii un probabil candidat, si daca nu devii un candidat, nu devii nici presedinte. Fara "scrisoarea de recomandare" din partea sistemului, fara unda verde data de acestia, nu ajungi sa candidezi in vecii vecilor. Dar "sistemul' nu risca cu tine fara sa-si ia, in prealabil, o garantie sigura, o ipoteca pentru creditul pe care ti-l acorda politic. Ei bine, acea garantie constituie ceia ce mai tarziu poate fi obiectul unui posibil santaj. Aceasta "ipoteca", pe care trebuie s-o accepte pretendentul, insetat de glorie politica, este firul (sau firele) prin care te misca ca pe o papusa in delirul (uneori disperarea) agorei, a opiniei publice. O sa va intrebati, ce-i de facut ca sa se iasa din aceasta morisca ? Raspunsul este ca nu se poate iesii din acest vesnic "sah la rege" pe care sistemul il da liderilor politici.. Cei puternici si bogati vor exact contrariul a ceia ce vor cei slabi si saraci; respectiv sa-si insuseasaca fiecare cat mai mult din felia "valorii adugate", rezultata din activitatea economica, numita PIB. Poporul (prin popr intelegand acea majoritate covarsitoare a unei natiuni) va fi intotdeauna cel sacrificat, cel inselat, cel mintit. Liderii mimeaza binele celor multi si urmeaza cu zel binele celor putini (si bogati). Binele celor multi si saraci nu este decat arare ori convergent, din nefericire, cu al celor putini si bogati, fiindca miza e una si aceiasi: fiecare vrea sa ia felia mai mare din tortul PIB-lui. Ca cei putin si bogati castiga, asta se poate dovedii numai uitandu-ne la structura (de repartitie) a PIB-lui. Din intreg PIB-ul Romaniei, de pilda, o treime o reprezinta salariile (partea ce revine celor multi si saraci), in timp ce doua treimi o reprezinta renta asupra capitalului, asa-zisul "venit rezidual": profitul (ce apartine celor putini si bogati). Liderii politici, prizonieri ai sistemului, joaca dupa muzica tarafului celor bogati. Basescu, in ciuda la ce spune unul si altul, este si el tot un "prizonier" (ca si Emil Constantinescu) si n-avea cum sa nu fie "invins". De fapt el nici macar n-a fost invins, in sensul de surpriza, daca plecam de la ideea ca asa trebuia sa se intample. Ceia ce se intapla la modul cel firesc, si fara surprize, e o devenire a normalitatii.
