Sluga unui negustor chinez Ali-Ban, pe numele sau Xu, adoarme in timpul orelor de munca la umbra unui cires. Il trezeste un barbat urat cu o cicatrice mare pe fata, acoperit de o manta si cu o coasa in mana. Era Moartea. Xu speriat, intreba cu groaza:
'Cine esti tu !?'
Barbatul ranji perfid si raspunse cu un calm izbitor:
'Eu sunt Moartea si am venit sa te anunt ca azi e ultima ta zi. Maine, cand soarele va fi exact deasupra capului tau, voi veni dupa tine. Nu ai cum scapa, iti cunosc deja si ultimul pas pe care il vei face inainte de acel moment.'
'Cine te-a trimis?' intreba Xu ingrozit
'Destinul' raspunse Moartea.
Vazand ca nu isi mai gaseste pacea, stapanul Ali-Ban se apropie de sluga sa Xu si il lua la intrebari. Dupa ce asculta cu atentie drama slugii, stapanul lua hotararea sa mearga cu acesta la Inteleptul din sat.
Inteleptul, isi scarpina barba alba si lunga, ofta de doua ori, il privi aprig pe Xu si conlcuziona:
'Tot ce putem face e sa incercam sa schimbam planurile de pe urmatoarea zi. Gandeste-te bine, unde trebuie tu sa fii maine, cand soarele va fi exact deasupra capului tau.'
Xu se gandi ce se gandi, transpira ce transpira si pana la urma raspunse:
'Unde sunt de obicei. La datoria stapanului meu.'
Toate privirile se indreptara acum spre Ali-Ban, care considerandu-se acum responsabil de viata slugii sale, se puse lung pe ganduri. Maine avea sa mearga la targul din satul X si drumul era anevoios pana acolo. Trebuia sa adape bine magarii inainte sa porneasca in zori de zi. Xu il va ajuta cu sacosele si cu amenejarea tarabei si ..asta e !
'Gata!' exclama Ali-Ban.. stiu unde ar trebui sa fii tu maine. In targul din satul X, alaturi de mine. Hotarasem asta cu doua saptamani in urma, cand am aflat unde se va tine targul exact si cata marfa aveam sa duc pentru taraba. Singur imi era imposibil sa ma descurc, asa ca deja vorbisem cu fratele meu sa imi imprumute in aceasta zi, o sluga care sa te inlocuiasca la casa.
Inteleptul incuviinta si hotarara ca a doua zi dimineata, Xu sa plece la un var de al sau in vizita, in satul Y, pentru doua zile. Apoi, dupa ce pericolul va fi trecut, avea sa se intoarca dn nou la stapanul sau care de data aceasta se va sacrifica pentru viata lui si va merge singur la targ.
Zis si facut.
A doua zi dimineata, pe drumul sau spre targul din satul X, negustorul Ali-Ban se intalni cu Moartea. O recunoscu dupa descrierea facuta de Xu in seara precedenta.
Moartea mergea la pas alert, cu coasa in spate, in directie opusa cu Ali-Ban.
'Unde mergi atat de hotarat' intreba negustorul ingrozit, scapand totodata urmatoarea intrebare .. 'sigur inaintezi pe directia buna? '
Moartea, fara a se opri din mars, ranji perfid acestuia:
'Nu am timp de pierdut. Am intalnire la ora amiezii cu sluga dumitale Xu, in satul Y
Povesti,povestiri,glume crestine,orientale si de pretutindeni.
Început de Gelupanda, Joi 12 iun 2008 · 418 răspunsuri · 81.475 vizualizări
Un delfin inimos
Pelorus Jack a fost un delfin - delfinul lui Risso pentru a fi mai exacti. El a fost probabil cel mai vestit delfin dupa Flipper, o vedeta de televiziune. Totusi, Flipper a fost un delfin dresat, al carui caracter poate fi regasit in alti delfini dresati, pe cand Pelorus Jack a fost un delfin salbatic care a trait in Noua Zeelanda.
In 1888 Pelorus Jack si-a inceput lucrul sau de o viata ca pilot. Nimeni nu l-a dresat pe Pelorus Jack si totusi el stia ca putea sa ghideze vapoare prin apele cu vartejuri prin canalul inselator de 3 km intre 2 insule ale Noii Zeelande. Timp de 24 de ani Pelorus Jack a condus vapoarele prin acel canal. Asa de mare a ajuns faima lui Jack incat Marck Twain si Rudyard Kipling, doi scriitori de renume , au calatorit in noua Zeelanda numai ca sa treaca prin canalul respectiv. Ei au vrut sa-l vada pe delfin si sa se alature celor care strigau "Vine Pelorus Jack!"
Pentru a-si indeplini misiunea, Pelorus Jack statea la intrarea in canal pana cand se apropia vreo nava. Apoi el inota cu multa atentie in fata vasului conducand-o pe o cale sigura. Cand vasul iesea in siguranta din canal, Jack se reintorcea la gura canalului pentru a astepta urmatoarea nava.
In 1904 guvernul Noii Zeelande a proclamat o lege prin care-l proteja pe Pelorus Jack.Amenda pentru vatamarea delfinului era de 100 de lire sterline. Dar in 1912 Pelorus Jack a disparut. Nimeni nu stie ce s-a intamplat.
Pelorus Jack nu a cerut niciodata recompensa, nu a facut greva sau nu a intarziat la serviciu. El a stat la datorie timp de 24 de ani. Ce ajutor incredibil a putut fi! Singurul pilot de incredere, in afara de Pelorus Jack, este acela pe care Isus ni l-a dat pentru a ne conduce prin apele cu vartejuri ale vietii: Duhul Sfant. El si-a indeplinit datoria pentru mai mult de 24 de ani si va continua sa ne conduca pentru totdeauna. Poti sa te bazezi pe El.
Jack a disparut pentru ca si-a incheiat ciclul vietii. El era matur cand a inceput sa ghideze vapoare si sa iasa astfel din anonimat. Matur, pentru ca trebuia sa acumuleze o experienta in a intelege dificultatile acelui canal, plus o dezvoltare corespunzatoare a creierului. Un delfin traieste intre 17 si 25 de ani. Avand in vedere ca Jack a ghidat vapoare 24 de ani, probabil a murit din cauze naturale.
Mi-a placut mult povestea. Un delfin care a gaist sensu vietii/
Poveste cu un înţelept şi inelul lui
Trăia pe vremuri un înţelept, cum astăzi nu se mai fabrică.Nu era foarte bătrân, dar îl ducea mintea şi ştia să vorbească pe limba tuturor şi multora le dăduse soluţii pentr problemele lor.. Într-o zi, la el veni şi un tânăr. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ca mai toţi cei de vârsta lui, cu vise mari şi reuşite încă puţine. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că problema lui era lipsa de încredere în sine.
- Înţeleptule, spuse el, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi încep să cred că nu voi putea fi niciodată în stare de ceva folositor. Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Înţeleptul se uită la el cu înţelegere, dar nu-l trimise să-şi cumpere o carte din aceea şmecheră, de autoeducare: cum să-ţi faci un milion de prieteni şi cum să fii cel mai tare din parcare, în doar 10 paşi. În schimb, îşi scoase inelul de pe deget şi i-l întinse: Te ajut dacă mă ajuţi şi tu. Am mare nevoie de bani şi te-aş ruga să mergi în târg să vinzi bijuteria aceasta. Dar să nu accepţi pe ea mai puţin de un ban de aur.
Zis şi făcut. Tânărul plecă în târg. Ajuns acolo, arătă inelul tuturor celor întâlniţi în cale. Deşi mulţi se arătară interesaţi, niciunul nu-i oferi pe el mai mult de un ban de aur. Dimpotrivă, cum le pomenea preţul minim, cei mai mulţi râdeau sau se strâmbau, şi dispăreau rapid în mulţime. Unul chiar îl acuză că vrea să-l escrocheze, încercând să-i vândă la un preţ atât de mare o bijuterie ce pare atât de banală. După multe ore, tânărul se-ntoarse la înţelept, trist că-l va dezamăgi pe acesta şi supărat că nu va primi soluţia la propria-i problemă.
- Îmi pare rău, spuse el cu capul plecat. Nimeni nu a vrut să-mi ofere mai mult de unul, doi bănuţi de argint. Nici vorbă de vreun ban de aur. N-am reuşit să-i conving de valoarea inelului. Dar de unde ştii care e valoarea lui? întrebă înţeleptul. Din câte ştiu, nu te pricepi la bijuterii şi, dacă nu ţi-aş fi spus eu cam cât face, l-ai fi dat primului cumpărător. Ca să ne dăm seama cine greşeşte, dă o fugă la bijutier şi roagă-l să-l evalueze. Dar să nu i-l dai, indiferent cât îţi oferă pe el.
Tânărul plecă la bijutier. Acesta luă inelul, îl studie cu atenţie şi cu lentila tradiţională. Îl puse jos şi-i spuse tânărului că erau vremuri grele şi, chiar dacă inelul făcea mai mult, nu-i putea oferi mai mult de 58 de bani de aur. Nici n-o să-ţi vină să crezi ce faţă şocată făcu tânărul. Eşti sigur?, întrebă el năucit. Sunt foarte sigur. Mă ocup de aşa ceva de mulţi ani şi recunosc imediat o podoabă de valoare, răspunse bijutierul.
Eroul nostru se-ntoarse iar la stăpânul inelului. Îi povesti tot. E inutil să vă reproduc vorbele înţeleptului. Sunt convins că deja le-aţi gândit şi voi. Şi la oameni e ca la bijuterii. E nevoie de un cineva cu adevărat interesat de ei pentru a le vedea adevărata valoare. Oamenii din târguri caută doar chilipiruri şi nu-şi imaginează că ceilalţi ar avea ceva important de vândut. Dar nu oferta lor stabileşte valoarea. De aceea, caută-i pe cei care sunt în stare să vadă în tine ce ai bun şi deosebit în tine şi nu te lăsa convins că nu valorezi nimic, doar pentru că nişte trecători nu sunt dispuşi să dea mulţi bani pe tine.
Operatorul de pod
Se spune că era o dată un bărbat care lucra ca operator de pod, într-un mic orășel. Peste acel pod trecea o linie de cale ferată, iar slujba operatorului era aceea de a ține podul ridicat, astfel încât, vapoarele să poată trece. Iar când se apropia vreun tren, el trebuia să dea semnalul și să coboare podul.
Într-o sâmbătă însorită, omul și-a adus cu el băiețelul de 7 ani, ca să stea împreună cu el. Băiatul avea voie să meargă pe lângă râu, să se joace în apă, să arunce pietre în apă, să prindă fluturi sau să prindă pește.
Pe la prânz, urma să treacă un tren. Omul a început pregătirile pentru coborârea podului, astfel încât, trenul să poată circula în siguranță peste râu. Privind spre pod, a zărit un copil cățărat pe pilonul de sub pod. Se juca exact pe locul unde podul urma să coboare. Privind mai atent a realizat îngrozit că acel copil era chiar fiul său. Disperat, a strigat la el, dar sunetul trenului care se apropia îi acoperea vocea. Știa că trebuie să ia o decizie rapidă. Dacă lăsa podul jos, fiul său va muri. Dacă nu îl cobora, atunci toți oamenii din tren vor muri pentru că trenul va cădea în râu. Era o chestiune deja, de câteva secunde.
Urlând în agonie, omul a împins maneta de coborâre a podului chiar în momentul în care trenul a ajuns în dreptul său. Fiul său a murit pe loc.
În timp ce trenul trecea, oamenii zâmbeau pe la geamuri și îi făceau cu mâna omului de la pupitru de comandă și nu înțelegeau de ce acesta stătea cu capul plecat. Era zdrobit de durere.
Oricum trenul ar fi cazut pe copil si l-ar fi strivit.
Dar ce cauta copilul sa se joace exact la pod? Inseamna ca nu era bine educat iar tatal nu si-a facut datoria sa se ocupe de el.
De ce religia crestina vine de la numele de sorginte greaca Christo, desi in toata istoria civilizatiei ebraice, chiar si pana-n zilele noastre nu exista niciun cetatean evreu botezat cu acest nume pe teritoriul Palestinei, sau chiar in diaspora evreiasca?
Da, dar exista multi hispanici pe care ii cheama Jesus sau Cristos. Cand fac sex, femeile de sub ei le striga: "Come Jesus!"
Stropul de roua
In timp ce soarele se inalta deasupra orizontului , stropul de a inceput sa isi dea seama de lumea care il inconjura.Era asezat pe o frunza, bucurandu-se de lumina soarelui pe care , la randul lui , o reflecta cu toata puterea din micuta lui oglinda.Mandru de frumusetea lui pura , se simtea in al noulea cer.In preajma lui erau alti stropi , unii invecinati pe aceeasi frunza, alti ceva mai indepartati prin ramurile copacului.Stropul de roua se gandea ca el era , desigur, cel mai frumos dintre toti.
"Ah , ce bine este sa fii un strop de roua ! "
Dupa o vreme vantul s-a intetit , iar frunza in care se adapostise a inceput sa se cutremure din ce in ce mai tare.O teama de nedescris a pus stapanire pe stropul de roua in vreme ce se rostogolea , inevitabil , catre marginea frunzei , spre un univers cu totul necunoscut.De ce trebuia sa se intample asa ceva ? Pana acum totul fusese aproape perfect ! Se simtise in siguranta si se parea ca asa va fi o vesnicie.De ce lucrurile trebuiau sa se schimbe ? De ce ? De ce ?
In cele din urma stropul a ajunse la capatul lumii , pe marginea frunzei.Panica il strabatea peste poate.Isi imagina cum va fi strivit in cadere si se va risipi in mii de bucatele.Ziua abia incepuse si totul parea sa se termine atat de repede ! Nu era drept ! Viata parea sa nu mai aiba nici un sens.Incerca , din toate puterile , sa se agate de frunza, dar lupta lui era sortita pierzaniei.
Dupa cateva clipe , vrand-nevrand , s-a lasat in voia gravitatiei .Desprins de frunza , a inceput sa cada in hauri , in jos, mereu mai in jos.Dintr-o data , si-a dat seama ca dedesuptul lui se intindea o enorma oglinda.Putea chiar sa intrezareasca in ea reflectia propriei sale fiinte.Se prabusea aproape , mereu mai aproape ...
Fara sa inteleaga cum si cand , frica i s-a transformat intr-o infinita bucurie in vreme ce se contopea in nemarginirea de ape a lacului.Stropul de roua nu mai exista , dar nici nu murise.
Devenise o parte a intregului.
Editat Sâm 14 iun 2014 09:07
Am ajuns acasa intr-o seara, sotia mea imi pregatea masa si am luat-o de mana si i-am spus: “Am ceva sa iti spun”. S-a asezat si a inceput sa manance in liniste. Am observat durerea din ochii ei.
Nu stiam ce sa ii spun, dar trebuia sa ii impartasesc gandurile mele. “Vreau sa divortam!”. Am deschis subiectul cu calm. Nu parea a fi enervata de cuvintele mele. Din contra, m-a intrebat linistita “de ce?”.
Am evitat sa ii raspund si asta a enervat-o. A aruncat tacamurile si a inceput sa tipe la mine: “nu esti barbat!”.
In acea seara nu am mai discutat. Ea plangea si vroia sa stie ce s-a intamplat cu casnicia noastra. Insa nu puteam sa ii ofer un raspuns satisfacator; ma castigase o alta femeie, Jane. Nu o mai iubeam. Imi era mila de ea!
Ma simteam vinovat, asa ca m-am apucat sa redactez un contract de divort in care renuntam la casa, la masina si la 30% din actiunile companiei mele. S-a uitat la contract si l-a rupt in bucatele. Femeia cu care petrecusem 10 ani devenise un strain pentru mine. Ma simteam prost ca ii irosisem timpul, resursele si energia, dar nu puteam sa imi retrag cuvintele de dragoste pentru Jane. A inceput sa planga in fata mea, fapt care m-a linistit. Ideea divortului ma obseda de cateva saptamani si acum devenise mai clara si mai bine conturata.
A doua zi am ajuns acasa foarte tarziu si am gasit-o scriind ceva. Nu am mancat, m-am dus direct la culcare si am adormit rapid pentru ca petrecusem o dupa-amiaza obositoare cu Jane. Cand m-am trezit ea inca scria. Nu mi-a pasat asa ca m-am intors si m-am culcat la loc.
Dimineata mi-a prezentat conditiile ei de divort: nu vroia nimic de la mine, dar imi cerea o luna de zile inainte sa depunem actele. In aceasta luna trebuia sa ne straduim sa ducem o viata cat mai normala. Motivul ei era simplu: fiul nostru avea niste examene dificile peste o luna si nu vroia sa il stresam cu vestea divortului.
Mi s-a parut rezonabil ceea ce ea imi cerea, dar a mai inclus o conditie. Mi-a cerut sa imi amintesc momentul cand am dus-o in brate peste prag in noaptea nuntii noastre. Vroia ca in fiecare dimineata din timpul acelei luni sa o duc in brate din dormitor pana la usa de la intrare. Am crezut initial ca e nebuna. Ca sa putem sa traim civilizat in ultimele noastre zile impreuna, am acceptat cererea ei ciudata.
I-am spus si lui Jane despre conditiile ciudate ale sotiei mele… A inceput sa rada zgomotos si mi-a zis ca e absurd. “Indiferent la ce trucuri va apela, trebuie sa accepte divortul”, mi-a spus dispretuitor.
Eu si sotia mea nu mai avusesem niciun fel de contact fizic de cand anuntasem divortul. Asa ca atunci cand am dus-o in brate in prima zi, eram amandoi destul de stangaci. Fiul nostru aplauda in spatele nostru, “Tati o duce pe mami in brate!”. Cuvintele lui m-au durut amarnic. Am mers aproape 10 metri cu ea in brate. Si-a inchis ochii si mi-a soptit: “Nu ii spune fiului nostru despre divort.”
A doua zi, ne-a fost mai usor amandurora. Ea s-a asezat cu capul pe pieptul meu. Puteam sa ii simt parfumul bluzei. Mi-am dat seama ca nu ma mai uitasem la femeia asta atent de foarte mult timp. Am observat ca nu mai era tanara. Avea riduri fine pe fata, iar parul ei incepuse sa albeasca. Casatoria noastra isi pusese amprenta asupra ei. Pentru un minut, m-am gandit la ceea ce am putut sa ii fac.
In a patra zi, cand am ridicat-o, am simtit un sentiment de intimitate. Aceasta era femeia care imi daruise 10 ani din viata ei. In a cincea si a sasea zi, am realizat ca incepusem sa ma apropii din nou de ea. Nu i-am spus acest lucru lui Jane. Devenise mai usor sa o ridic pe masura ce treceau zilele. Poate ca acest antrenament ma facuse mai puternic.
Intr-o dimineata, incerca sa aleaga cu ce sa se imbrace. A incercat cateva rochii, dar nu a gasit niciuna care sa ii vina. A suspinat :”toate rochiile mi-au ramas mari”. Atunci am realizat ca slabise atat de mult incat acesta era motivul pentru care o ridicam mai usor.
Apoi mi-am dat seama… adunase atat de multa durere in inima ei. Fara sa imi dau seama, am intins mana si i-am mangait capul.
Atunci a intrat pe usa fiul nostru si mi-a spus ca este momentul sa o iau in brate pe mami. Momentul in care o luam in brate pe mami devenise o parte importanta a vietii sale. Sotia mea i-a facut semn sa se apropie si l-a luat in brate. Am luat-o in brate si am dus-o pana in hol. Mana ei era asezata pe gatul meu usor si natural. Eu am tinut-o strans in brate. Exact ca in ziua nuntii noastre.
Ma intrista ca slabise atat de mult. In ultima zi, cand am ridicat-o in brate nu am putut sa fac niciun pas. Fiul nostru plecase deja la scoala. Am tinut-o strans si i-am zis ca nu observasem pana acum ca viata noastra ducea lipsa de momente de intimitate. Am plecat spre birou, am iesit din masina fara sa o incui. Imi era teama ca daca mai intarzii un minut o sa ma razgandesc. Am urcat scarile. Jane mi-a deschis usa si i-am spus: “imi pare rau, nu mai vreau sa divortez”.
S-a uitat la mine nedumerita si mi-a atins fruntea. “Ai febra?” I-am dat mana la o parte si i-am repetat ca nu mai vreau sa divortez. Casnicia mea era plictisitoare pentru ca nu mai puneam pret pe micile detalii ale vietii noastre, nu pentru ca nu ne mai iubeam. Mi-am dat seama ca vreau sa o duc in brate in fiecare dimineata pana cand moartea ne va desparti. Jane mi-a tras o palma zdravana, mi-a inchis usa in nas si a inceput sa planga. Am plecat si m-am oprit la o florarie ca sa ii comand un buchet de flori.
Vanzatoarea m-a intrebat ce sa scrie pe biletel. I-am zis sa scrie: “te voi purta in brate in fiecare zi pana cand moartea ne va desparti”.
Cand am ajuns seara acasa mi-am gasit sotia moarta tinand buchetul de flori in maini si cu un zambet pe buze. Sotia mea se lupta cu cancerul de cateva luni si fusesem atat de ocupat cu Jane incat nici n-am observat. Stia ca o sa moara curand si vroia sa ma salveze de la o reactie negativa a fiului meu in cazul in care ma decideam sa bag divort. Cel putin in ochii fiului meu… sunt un sot iubitor.
Micile detalii ale vietii noastre sunt cele cu adevarat importante intr-o relatie. Nu conteaza casa, masina, proprietatile, banii. Acestea creeaza un mediu propice pentru a ne face fericiti, dar nu sunt motivul fericirii.
Gaseste timp pentru a fi prietenul sotiei sau sotului tau si fa acele mici lucruri care creeaza intimitate. Fa astfel incat sa ai o casnicie fericita!
Daca nu dai mai departe, nu ti se va intampla nimic.
Daca dai mai departe acest articol, s-ar putea sa salvezi o casnicie. De cele mai multe esuam atunci cand nu realizam cat de aproape suntem de succes si ne dam batuti.
Vitamine...pentru suflet...(Humberto A.Agudelo C)