Maestrul m-a sărutat pe frunte!
O poveste de Osho
Credeam că îmi găsisem calea. Credeam că îmi găsisem maestrul, înţeleptul care să mă călăuzească în viaţă. Nu a fost îndeajuns. Vreme de trei ani, el nu s-a uitat la mine. Îl aşteptam în fiecare zi ,din zori până la inserat. Atât de mulţi oameni veneau către el şi plecau de la dânsul, dar mie nu îmi acorda nici măcar o privire. Parcă nu existam pentru el. Cu toate acestea, m-am încăpăţânat să rămân în preajma sa, şi, mai mult decât atât, apropierea de el m-a făcut să mă simt din ce în ce mai bine. Cu cât mă ignora mai mult, cu atât mi se părea mai mult că ignorarea mea avea o semnificaţie din ce în ce mai adâncă.
După trei ani, înţeleptul s-a uitat prima oară la mine. În acest fel, îmi dădea de înţeles că nu mai sunt o ucenică, ci o discipola. Dacă un învăţăcel nu avea răbdarea de a rămâne trei ani în jurul său, nu avea cum să îi deschidă poarta spre înţelepciunea să.
Au mai trecut trei ani, şi înţeleptul şi-a aruncat iarăşi privirea spre mine şi mi-a zâmbit! Surâsul său a fost la fel de ascuţit în inima mea precum o sabie. Nu m-am putut împiedica să nu mă întreb de ce mi-a zâmbit.. Dar el avea treabă cu alţi ucenici...
S-au scurs încă trei ani, şi, într-o zi, înţeleptul m-a chemat la el şi m-a sărutat pe frunte. Mi-a spus, "Fiica mea acum eşti pregătită. Acum poţi să pleci în lume şi să împărtăşeşti Mesajul."
Dar el nu mi-a transmis nici un Mesaj.
Timpul mi-a mai mâncat încă nouă ani din viaţă. Singurul său mesaj către mine rămăsese că privise la mine, că îmi zâmbise şi mă sărutase pe frunte.
Dacă însă călăuzitorul tău nu îţi zice că eşti gata, aşa trebuie să fie. Atingerea picioarelui maestrului tău spiritual înseamnă să îi recunoşti bunătatea.
După câtva timp, obişnuia să le mărturisească ucenicilor săi, "Am întâlnit pe cineva ciudat. Vreme de nouă ani m-a învăţat numai uitându-se la mine, însă, în fiecare din aceşti ani, m-a îndrumat. Atunci când mi-am dat seama că eram numai un ucenic şi că, orice mi s-ar fi întâmplat, privea către mine. Privirea să era o ploaie de dragoste... Am mai aşteptat încă trei ani, fără să se petreacă aparent nimic. Felul cum se uita la mine, cu o atât de mare iubire şi compasiune, mă făcea să fiu în al nouălea cer. Mă scăldam într-o improspatatoare experienţă de viaţă!"
Înţeleptul nu s-a oprit aici, şi a continuat să le zică elevilor săi, "Fără să-mi spună nimic, în aceşti alţi trei ani mintea mea a încetat să mai funcţioneze. Ochii mei se îndreptau doar spre ea, şi, puţin câte puţin, atent la gesturile sale, nu m-am mai gândit la nimic. Am uitat până şi scopul pentru care eram acolo, şi conta numai modul în care mă privea. Ştiam ţelul şi eram întru totul împlinit."
"S-au scurs încă trei ani, şi atunci când mi-a surâs, întrega viaţă mi-a surâs. Fiecare particulă din trupul meu a simţit zâmbetul său, cu o atingere atât de delicată încât mi-a pătruns profund în inimă. Ştiam că s-a întâmplat ceva, dar nu-mi dădeam seama ce se întâmplase. Am trecut din stadiul de ucenicie în cel de devotare."
"Ziua în care m-a sărutat pe frunte m-a adeverit ca şi maestru. Sărutul său pe fruntea mea a fost ultimul său mesaj. Mi-au luat mulţi ani pentru a înţelege ce a însemnat asta."
Un sărut dăruit de un înţelept ucenicului său este o declaraţie a faptului că s-a petrecut contopirea, că fuziunea a avut loc, şi eşti în stare să răspândeşti în jur aroma care îţi umple sufletul.
Învăţăcelul este inconştient. Discipolul începe să devină conştient. Devotatul este atât de conştient încât nu îşi poate conştientiza conştiinţa sa! Este nevoie de recunoaşterea unui maestru, deoarece numai aşa distanţa dintre un devotat şi un maestru nu mai există deloc. Devotatul evoluează într-un maestru, dar este vorba despre o dezvoltare spontană, naturală.
O poveste de Osho desprinsă din “Satyam Shivam Sundaram”
Povesti,povestiri,glume crestine,orientale si de pretutindeni.
Început de Gelupanda, Joi 12 iun 2008 · 418 răspunsuri · 81.475 vizualizări
Kahlil Gibran:
Când mi s-a născut Durerea
Un poem cu tâlc
De ce nu am accepta că durerea, suferinţa, necazul, supărarea ne sunt adeseori tovarăşi în viaţă? De nu i-am putea vedea ca pe nişte prieteni de aproape ori iubiţi, în stare să ne însoţească şi chiar să ne călăuzească? În poemul/povestea cu tâlc "Când mi s-a născut Durerea," Kahlil Gibran ne lămureşte tocmai despre o astfel poveste de dragoste ori de prietenie, de care ne putem desprinde uneori cu greu, cu atât mai mult cu cât se identifica cu viaţa noastră...
Atunci când mi s-a născut Durerea, am hrănit-o cu grijă, şi am vegheat asupra să cu tandreţe.
Iar Durerea mea a crescut, asemeni a tot ce trăieşte, puternică, frumoasă şi plină de minunate delicii.
Ne iubeam unul pe celălalt, Durerea mea şi cu mine, şi iubeam lumea din preajma noastră; căci Durerea avea o inima bună, şi inima mea era bună împreună cu Durerea mea.
Şi atunci când cântam amândoi, Durerea mea şi cu mine, vecinii noştri stăteau la ferestre şi ne ascultau; căci cântecele noastre erau profunde precum marea şi melodiile noastre erau pline de ciudate amintiri.
Iar atunci când ne plimbam împreună, Durerea mea şi cu mine, oamenii ne priveau cu ochi buni şi şopteau despre noi cuvinte de o mare dulceaţă. Şi existau unii care se uitau la noi cu invidie, căci Durerea mea era ceva nobil, iar eu eram mândru cu ea.
Durerea mea a murit însă, asemeni a tot ce trăieşte, şi am rămas singur în cugetare şi chibzuire.
Iar acum, când vorbesc, cuvintele mele se prăbuşesc greoi peste urechile mele.
Şi atunci când cânt, vecinii nu mai vin să-mi asculte melodiile.
Iar când umblu pe străzi, nimeni nu se mai uită la mine.
Doar în somn aud voci, spunând cu milă, "Vezi, aici stă omul a cărui Durere a murit."
Un cerşetor în rai?
O poveste de Osho
S-a întâmplat odată ca un om bogat să moară în aceeaşi zi cu un cerşetor din oraşul său. Numele cersetorului era Lazăr. Bogătaşul s-a dus direct în iad, iar Lazăr s-a pomenit într-o clipă în rai. Omul înstărit şi-a înălţat privirea şi l-a zărit pe Lazăr în apropierea lui Dumnezeu, aşa că a strigat cât a putut de tare către ceruri, "Alo! Se pare că s-a petrecut o încurcătură. Eu ar fi trebuit să fiu acolo, iar cerşetorul Lazăr ar fi trebuit să fie aici!"
Dumnezeu a râs şi a zis, "Cei din urmă trebuie să ajungă cei dintâi, iar cei dintâi să devină cei din urmă. Te-ai bucurat îndeajuns de mult fiind cel dintâi, iar acum a sosit timpul ca şi Lazăr să fie niţel satisfăcut de acest lucru."
Omul bogat se simţea copleşit de căldură - desigur, în iad nu ai încă la dispoziţie aer condiţionat - o căldură de foc. Îi era foarte sete şi nicăieri nu exista apă. A strigat, aşadar, încă o dată, "Dumnezeule, te rog, cel puţin trimite-l pe Lazăr la mine cu puţină apă. Îmi este tare sete!"
Iar Dumnezeu a glăsuit, "Lui Lazăr i-a fost de multe ori sete la uşa ta, ajungând chiar pe pragul morţii din această cauză, şi tu nu i-ai niciodată nimic. A fost pe moarte, înfometat la uşa ta, iar în casa ta avea loc câte o petrecere în fiecare zi, la care erau mulţi invitaţi de seamă, dar el a fost alungat mereu din faţa uşii de servitorii tăi pentru că oaspeţii erau pe cale să sosească, musafiri importanţi, politicieni, diplomaţi, oameni cu stare, iar un cerşetor stând acolo nu ar fi dat bine. Slugile tale l-au izgonit, şi lui îi era foame, iar oamenii invitaţi la tine nu erau înfometaţi. Nu te-ai uitat nicicând spre Lazăr. Acum, ceea ce-mi ceri este imposibil."
Şi se spune că Lazăr a râs.
Această poveste adâncă a devenit subiect de meditaţie pentru mulţi mistici creştini. Ea s-a statornicit la fel ca şi un Zen Koan (o poveste, un dialog, o întrebare ori o afirmaţie utilizată în practica Zen pentru a provoca "o mare îndoială" şi a testa progresul învăţăceilor pe calea Zen), iar în mănăstirile creştine, misticii nu încetau să se întrebe de ce Lazăr a râs.
El a râs de absurditatea lucrurilor. Nu a ştiut niciodată că un nimeni precum Lazăr - un lepros, un cerşetor - ar putea intra în rai. N-ar fi crezut nicicând că s-ar fi putut întâmpla aşa ceva. Şi nu ar fi dat crezare nici în ruptul capului celuilalt lucru, faptului că un om bogat, cel mai avut din oraş, ar fi putut să ajungă în iad. A râs.
Şi Lazăr continuă să râdă. Iar el va râde şi atunci când tu vei muri: dacă eşti cineva, va râde pentru că vei fi izgonit. Dacă eşti un nimeni, cineva cât se poate de neînsemnat, va râde întrucât vei fi binevenit.
În această lume, deoarece există egoul, egoul este preţuit în toate. În cealaltă lume, în cealaltă dimensiune, preţuirea se dă lipsei egoului. De aceea, Buddha pune accentul pe ne-sine - ANATTA. El a spus, "Nu îţi spune nici măcar "eu sunt un suflet," pentru că şi acest lucru devine un ego subtil. Nu zice AHAM RAHMASMI - eu sunt Brahma, eu sunt supremul sine. Nu spune nici măcar atât, căci Eul este foarte înşelător. Te poate păcăli. Te-a păcălit vreme de mai multe vieţi. Poate să te ducă cu preşul pe mai departe. Spune, pur şi simplu, "Nu sunt" şi rămâi în această negare, în această nimicnicie - devino gol de sine."
Omul trebuie să scape de sine. Odată ce sinele este aruncat deoparte, nimic nu mai lipseşte. Începi să te reverşi şi înflorirea pogoară peste tine.
Sursă: Osho - "And the Flowers Showered" / "Şi florile au plouat"
Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne
O poveste cu tâlc
Psalmistul a scris: "Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci sunt gândurile Tale!" (Psalmul 92:5)
Care este, de fapt, diferenţa dintre "măreţia" faptelor lui Dumnezeu şi "adâncimea"gândurilor Sale?
Imaginează-ţi un imens copac Sequoia, avântându-se zeci de metri către ceruri. Oamenii care trec pe lângă el se împart în trei categorii:
Unii îl întâlnesc în drum, dar nu iau deloc seama la înălţimea sa extraordinară.
Alţii îşi ridică ochii şi nu pot să nu se simtă copleşiţi de mărimea sa ieşită din comun.
Cei cu adevărat înţelepţi înţeleg că pentru a ajunge la o asemenea înălţime, un astfel de copac trebuie să fie echilibrat, stabilizat de nişte rădăcini uriaşe.
Psalmistul a fost uimit de ambele aspecte ale lui Dumnezeu. El a fost conştient de ceea ce i se arată în faţă ochilor - "Cât de mari sunt lucrările Tale." Dar a avut totodată şi înţelepciunea de a realiza că la fel de mult îi era ascuns vederii - "cât de adânci sunt gândurile Tale!"
Câţi inşi obtuzi îşi irosesc viaţa fără a observă nici măcar o clipă minunile universului... Exact acest lucru ni se spune în continuare în Psalmul 92: "Omul prost nu cunoaşte lucrul acesta." Omul "prost" îşi duce traiul fără a băga în seamă magnificul arbore Sequoia din preajma sa.
Desigur, sunt şi ceilalţi oameni - poate cei mai mulţi din lume - care nu au putinţa să discearnă decât ceea ce le apare în faţa ochilor - "cel nebun nu ia seama la el." "Nebunul" nu reuşeşte să înţeleagă că o parte imensă din acest copac este ascunsă vederii şi este îngropată adânc sub pământ. Căci toţi cei care suntem uimiţi de minunile lumii nu trebuie să uităm că la fel de multe sunt ascunde vederii şi înţelegerii noastre.
Text inspirat de o poveste a lui Mishlei Yaakov HaMenukad - Rabinul Yaakov din Dobnow
Poveste tibetană foarte veche
Exista odată un mare înţelept care nu iniţia pe nimeni, care nu îşi făcuse nici un discipol. Faima sa se răspândise de-a lungul şi de-a latul lumii, şi mii de oameni veneau în fiecare an pe vârful dealului unde trăia, incearcau să îi atingă picioarele, plângeau şi se rugau, "Acceptă-ne! Iniţiază-ne întru adevărul pe care l-ai descoperit! Deschide-ne şi nouă poarta templului tău, suntem însetaţi de cunoaştere."
El însă le răspundea, "Nu sunteţi demni, nu meritaţi asta. Mai întâi deveniţi vrednici de mine!" Iar condiţiile impuse de înţelept erau atât de grele încât nimeni nu le putea îndeplini: Să fii sincer timp de trei ani, fără să spui nici măcar o singură minciună; vreme de trei ani să trăieşti în celibat, fără să ai nici cel mai mic gând legat de o femeie sau un bărbat; şi aşa mai departe.
Aceste condiţii erau imposibile! Aceste condiţii erau în aşa fel gândite încât cu cât încercai mai mult să le împlineşti, cu atât mai mult simţeai că-ţi este imposibil să faci asta. Poţi trăi în celibat dacă nu îţi pasă prea mult de lucrul ăsta; însă, dacă te gândeşti prea mult la celibat, atunci ajungi să fii înconjurat de multe, multe femei în mintea ta.
Numeroşi oameni s-au străduit, dar nici unul nu a avut succes, aşa că nimeni nu a fost iniţiat.
Apoi, înţeleptul a ajuns pe patul morţii. Chiar cu trei zile înainte de a muri, s-au adunat mulţi oameni în jurul său, iar el le-a spus celor mai aproape de el, "Acum este timpul! Îl voi iniţia pe oricine îşi doreşte asta, dar mi-au rămas doar trei zile!"
Oamenii îl ştiau bine, şi au întrebat, "Dar cum rămâne cu condiţiile tale?"
El a răspuns, "Daţi uitării tot despre acele condiţii! De fapt, nu eram pregătit să iniţiez pe nimeni; de aceea am insistat atât de mult asupra acelor condiţii. Acum sunt pregătit! Sunt plin de înţelepciune şi vreau să o împărtăşesc. Uitaţi întru totul de acele condiţii! Oricine vrea să vină la mine, să le arunce deoparte! Şi grăbiţi-va, pentru că nu mai am la dispoziţie decât trei zile."
A iniţiat pe oricine şi oricare, indiferent cine sosea la el. Oamenilor nu le venea să creadă! "Ce faci? Suntem păcătoşi!"
El le zicea, "Daţi uitării asta. Nu am fost nici eu sfânt până acum, aceasta a fost singură mea problema. Nu aveam cum să va iniţiez în nimic. Nu exista nici o poartă. Eu însumi stăteam în faţa unei porţi închise. Dar acum poarta s-a deschis, acum am ce împărtăşi. Acum nu mai sunt necesare nici un fel de condiţii."
Atunci când eşti lucid, nu ai nevoie de dragoste. Abia atunci când nu ai nevoie de dragoste, eşti în stare să ajungi la dragoste. Acesta este paradoxul. Atunci când ai nevoie, nu eşti în stare.
Ce avantaje ai când îmbătrâneşti?
Poveste de Paulo Coehlo
Într-o legendă veche, ni se povesteşte despre un om care căra apă în fiecare zi spre satul său, folosind două ulcioare mari prinse de câte un capăt al unei prăjini din lemn pe care şi-o aşeza pe umeri.
Una dintre cele două ulcele era mai veche şi plină peste tot de mici crăpături; de fiecare dată când omul se întorcea pe cărarea către satul sau, jumătate din apa pusă în ea se vărsa.
Vreme de doi ani, omul a făcut zilnic acelaşi drum. Ulciorul mai nou era foarte mândru de felul cum îşi îndeplinea sarcina şi foarte sigur că putea face faţă cu succes scopului pentru care fusese creat. Pe de altă parte, ulciorul mai bătrân era nemaipomenit de ruşinat de faptul că reuşea să îşi facă treaba numai pe jumătate, chiar dacă ştia că crăpăturile sale erau rezultatul unor îndelungaţi ani de muncă.
Se simţea atât de prost încât, într-o zi, în timp ce omul îl umplea cu apă de la fântână, s-a hotărât să-i vorbească.
"Aş vrea să-mi cert iertare pentru că, din pricina vârstei mele înaintate, nu mai pot duce decât jumătate din apa cu care mă umpli şi, în acest mod, potolesc setea a numai jumătate din cei care te aşteaptă acasă."
Bărbatul a zâmbit şi a zis, "Atunci când ne întoarcem, uită-te cu atenţie la cărarea pe care mergem." Ulciorul a făcut întocmai cum i-a cerut omul şi a băgat de seamă că de-a lungul unei părţi a cărării creşteau o mulţime de flori şi alte plante."
"Ai văzut cât de frumoasă este natura în partea ta de drum?" a întrebat bărbatul.
"Ştiu că ai crăpături, însă m-am hotărât să mă folosesc de ele, să le transform în avantaje. Am însămânţat legume şi flori pe pământul deasupra căruia treci, iar tu le uzi întotdeauna. Am cules duzini de trandafiri pentru a-mi împodobi casă, şi copiii mei au mereu pe masă salată, varză şi ceapă. Dacă nu erai aşa cum eşti, nu aş fi putut niciodată să fac asta. Cu toţii, la un moment dat, îmbătrânim, suntem supuşi unor schimbări, iar trăsăturile noi pe care le căpătăm pot fi preschimbate întotdeauna în avantaje."
Paulo Coehlo:
8 lecţii de viaţă
Lecţia de viaţă #1:
Suntem cu toţii aici pentru un scop anume
"Indiferent ce face, fiecare persoană de pe pământ joacă un rol central în istoria lumii. Şi, de obicei, nu ştie asta."
"Oricine are un potenţial creativ şi, din momentul în care îţi exprimi acest potenţial creativ ai şansa să schimbi lumea."
Lecţia de viaţă #2:
Tot ce stă între tine şi visele tale sunt doar temerile tale
"Nu te preda în faţa temerilor tale. Dacă o faci, nu vei mai fi în stare să vorbeşti din toată inima ta."
"Există numai un singur lucru care determină ca un vis să fie imposibil de împlinit: teama de eşec."
Lecţia de viaţă #3:
Greşelile fac parte din viaţă
"Atunci când îţi găseşti calea, nu trebuie să-ţi fie frică. Este nevoie să ai îndeajuns de mult curaj pentru a face greşeli. Dezamăgirea, înfrângerea şi disperarea sunt instrumentele folosite de Dumnezeu pentru a ne arăta calea."
Lecţia de viaţă #4:
Nu căuta dragostea în afara ta
"Dragostea nu poate fi găsită în altcineva, ci numai în noi înşine; noi suntem cei care, pur şi simplu, o trezim la viaţă. Dar, pentru a face asta, avem nevoie de o altă persoană."
Lecţia de viaţă #5:
Atunci când te schimbi, intreaga lume se schimbă împreună cu tine
"Atunci când iubim, ne străduim întotdeauna să devenim mai buni decât suntem. Atunci când ne străduim să fim mai buni decât suntem, tot ce se află în jurul nostru devine, de asemeni, mai bun."
Lecţia de viaţă #6:
Vezi-ţi de treaba ta
"Oricine pare să aibă o idee clară despre felul cum alţi oameni ar trebui să-şi vadă de viaţă, dar nimeni nu are vreo una despre propria sa viaţă."
"Nu putem judeca niciodată vieţile altora, fiindcă numai fiecare persoană îşi cunoaşte cu adevărat propria durere şi propria sa lepădare de sine. Una este să simţi că eşti pe calea cea bună, şi altă să crezi că singura cale bună este doar a ta."
Lecţia de viaţă #7:
Nimeni nu este responsabil pentru ceea ce simţi sau nu simţi
"În dragoste, nimeni nu poate răni pe altcineva; fiecare dintre noi este responsabil pentru propriile sale simţăminte şi nu poate învinovăţi pe altcineva pentru ceea ce simte."
Lecţia de viaţă #8:
Îmbrăţişează-ţi autenticitatea
"Trebuie să fii persoana care nu ai avut niciodată curajul să fii. Treptat, vei descoperi că eşti acea persoană, însă nu poţi vedea clar acest lucru, trebuie să pretinzi că eşti şi să te inventezi."
"Dacă vrei să fii un om de succes, trebuie să respecţi o singură regulă: Nu te minţi niciodată pe tine însuţi."
Osho:
5 feluri de profesori
În India avem cinci feluri de profesori. Prima categorie este numită Arihanta. Un Arihanta este profesor, dar şi maestru. Faptul că este maestru înseamnă că a înfăptuit ceea ce spune. De exemplu, Iisus poate fi numit un Arihanta pentru că orice spune este propria Sa înfăptuire. El spune, "Stă în autoritatea Mea."
A două categorie este Siddha. Siddha este numai un maestru. El a ajuns să înfăptuiască, dar este incapabil să comunice. Nu poate mărturisi în cuvinte ceea ce a înfăptuit; într-un fel, este ca şi mut. Şi au existat mulţi sfinţi în lume care nu au glăsuit pentru că nu au putut să se descurce să aducă ce este dincolo în vorbe. Acesta este numit şi el un Buddha, un profesor.
A treia categorie este numită Acharya. Un Acharya este doar un profesor, nu şi un maestru. El ştie exact ceea ce îi învaţă pe alţii, dar nu prin înfăptuirea, nu prin puterea sau autoritatea sa. Papa este un Acharya. Dacă Iisus este un Arihanta, atunci Papa este un Acharia. El vorbeşte prin autoritatea, prin puterea Bibliei, şi nu prin propria sa autoritate.
A patra categorie poartă numele de Ubadhyay. Un Ubadhyay este cineva care nu este nici măcar sigur de ceea ce spune. Poate că fragmentele sunt adevărate. P.D. Ouspensky a scris o carte despre Gurdjieff: "În căutarea miraculosului." Subtitlul ei este "Fragmente ale unei învăţături necunoscute," şi Ouspensky a fost foarte adecvat în scrierea subtitlurilor - numai fragmente, pentru că a putut să înţeleagă numai părţi din ea; părţi care erau dincolo de el. Un Ubadhyay poate fi numit, de asemeni, profesor.
Cea de-a cincea categorie Sadhu. Un Sadhu este cineva care nu a realizat nimic, dar încearcă cu sinceritate să realizeze. El poate fi cu numai un pas înaintea ta, dar te poate învaţa mult despre asta. El nu poate să pretindă că a înfăptuit; nici nu poate spune cu certitudine cum este ceva anume.
Eu sunt un Arihanta. Mă poţi numi un super profesor, întrucât vorbesc pornind de la propria mea autoritate. Nu trebuie să mă bazez pe Iisus, sau Buddha ori Krishna. Ceea ce spun, ştiu. Dacă nu ştiu un lucru, nu-l spun.
Sursă: Interviu cu Osho publicat pe 26 august 1983 în The Rajneesh Times
"Ascultă-ţi numai propria inimă. Aceasta este singurul tău profesor." Osho
Adam are nevoie de Eva
Poveste a rabinului Allen S. Maller
Adam era întru totul singur. Nu avea părinţi şi nici copii. Nu avea nici măcar un frate sau o soră cu care să vorbească. Da, Adam era sigur-singurel. Nu avea nici chiar un frate cu care să se joace. Adam era singur, şi era nefericit.
Dumnezeu i-a spus lui Adam, "Nu este bine pentru tine să fii singur. Totuşi, fiind singur, eşti liber să faci tot ce vrei. Atunci când eşti singur nu trebuie să împarţi lucruri cu alţii. Nu trebuie să te opreşti din vorbit şi să asculţi, pur şi simplu, atunci când altcineva are nevoie să vorbească cu tine. Nu trebuie să dai ajutor atunci când alţii au nevoie de ajutor. Nu trebuie să îţi pese despre felul cum altcineva se simte. Dacă ai avea o soră sau un frate sau un bun prieten, ar trebui să faci toate aceste lucruri şi multe altele."
"Nu-mi place singurătatea," a zis Adam, "am o mulţime de lucruri distractive şi jocuri, dar mă plictisesc de ele după o vreme. Am mai multe animale de companie, dar nici măcar ele nu îmi sunt îndeajuns. Mă simt în continuare singur, nemaipomenit de singur. Am nevoie de cineva asemeni mie dar, în acelaşi timp, diferit. Cineva care să-mi fie alături şi să-mi fie cel mai bun prieten. Am nevoie de cineva de care să am grijă şi care să aibă grijă de mine."
"Ştiu exact ceea ce îţi trebuie," i-a răspuns Dumnezeu. "Ai nevoie de o tovarăşa de ajutor. O persoană cu o personalitate diferită, care să se poată dezvolta împreună cu tine întru dragoste, şi să te ajute să devii "mensch" (în ebraică, o persoană cinstită şi onorabilă). O voi crea din coasta ta dreapta, aşa că va sta alături de tine că partener egal şi tovarăş. Ştii, o singură mâna nu se poate spăla singură. Dar două mâini pot întotdeauna să spele una pe cealaltă. Nu vei mai fi independent. Nu vei mai fi liber vreodată să faci orice vrei. Va trebui să te gândeşti la simţămintele altei persoane. Va trebui să te gândeşti mai puţin la tine însuţi şi mai mult la un altul. Vă voi da binecuvântarea Mea pentru a vă ajuta să deveniţi un cuplu."
Dumnezeu s-a uitat în jos şi a văzut că Adam căzuse într-un somn adânc. Dumnezeu spera că atunci când se va trezi, Adam îşi va aminti tot ce îi spusese El. Chiar dacă Adam şi urmaşii lui nu au devenit întotdeauna tovarăşii iubitori şi responsabili pe care şi i-a dorit Dumnezeu, El s-a gândit că ar putea să fie mereu mai buni tot încercând. Iar cei care au fost întru totul parteneri responsabili şi de ajutor unul altuia au reuşit să fie binecuvântarea Domnului unul pentru celălalt.
Rugăciunile animalelor
O poveste despre menirea ta
Leul s-a uitat către ceruri şi s-a rugat, "Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să devin cel mai feroce vânător din savană, astfel încât să mănânc pe săturate astăzi."
Girafa a privit spre bolta cerească şi s-a rugat, "Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să ajung cât mai sus, la cele mai gustoase frunze ale copacului."
Pinguinul şi-a ridicat ochii către cer şi s-a rugat, "Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să înot cu graţie şi viteză astfel încât să-mi umplu burta cu peşti."
Păunul şi-a îndreptat privirile către înălţimi şi s-a rugat, "Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să îmi arăt în toată spledoarea frumuseţea în faţa lumii azi."
Albina s-a uitat către ceruri şi s-a rugat, "Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să culeg polenul a cât mai multe flori astăzi, astfel încât să îmi aduc contribuţia la naşterea vieţii pe pământ."
Dumnezeu a privit în jos şi a zâmbit. S-a întors spre îngeri şi le-a zis,
"Ah, dacă şi oamenii s-ar ruga de mine să devină întru felul cum i-am creat! Acest lucru ar fi tare însemnat!"
Apoi, Dumnezeu a împlinit rugăciunile animalelor.
Este creat cu priceperi şi talente unice!
Există un scop anume al vieţii tale!
Nu îţi fie teamă să te uiţi către ceruri şi să te rogi să fii ajutat să-ţi împlineşti menirea!