Început de giovi, Mie 18 mai 2005 · 1.730 răspunsuri · 311.622 vizualizări
Ca o pasăre neagră pe un ou alb
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca o pasăre albă pe un ou negru
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca nimeni pe nimic
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca al nimănuia pe nimeni
aşa stau şi îmi este dor de tine.
Alb negru, alb negru
ce dor îmi este de tine
pasăre spartă şi ou zburător
Doamne, ce dor poate să îmi fie de tine!
Nichita Stănescu
Cornelia mama dracului - Gellu Naum
Oh ne-am lipit spinarea de un mare început
ne este frig până și-n cerul gurii
și ce speranță poate fi întoarcerea aceea
degeaba tragem la mal spălăm cârma ne legăm părul cu mătase albă
aș vrea să știu cine în afară de noi ar mai călători pe frigul ăsta numai în maieuri cu biciclete desenate pe ele numai cu brățări de aramă și cine s-ar mai vârî sub covor să discute acolo chestiuni de navigație
ne zgribulim în noi ca într-o vizuină cu aripile în bretele
cu milioane de scoici mărunte pe ochii noștri care funcționează
și ne gândim la surdo-mutul care știe numai un cuvânt și râde fiindcă nu-l aude
tu coțofană sacră te tăvălești în fața noastră te antrenezi în baltă până la genunchi E ca un fel de vis n-avem nici câine
mai stai puțin în profil să mă uit cum fumezi să mă apuce mila
Suntem cu toții niște negri cai:
De dimineață izgoniți din rai,
Și galopăm printr-un oraș
Necunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm iabraș,
Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe
Abia apucă locuitorii să se dea deoparte,
Sărim peste gardurile cu flori de fier,
Nechezăm din cartier în cartier,
Umplem tramvaiele cu abur învinețit,
Emanat din crupele noastre la nesfârșit -
Apoi ne dăm jos și galopăm din nou
Prin pasajele clătinate de ecou,
Prin grădinile cu copii de granit
Și păuni îndurerați, țipând alburit,
O! scâncetele pruncilor părăsiți în bazar,
O! metempsihozele neașteptate din intrări la bar
Și-atâtea întâmplări până când
Am părăsit orașul acela blând
Și-am început a galopa
Pe câmpia friguroasă de verde ce era.
Alergam de-o eternitate
Fără să vedem că, din spate,
Câmpia se îndoia întunecând zările,
Simțeam un fel de mucigai cum ne-nțeapă nările,
Dar niciodată n-am fi știut
Că-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lut
Dacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carte
Și din față și din fiecare parte
Din ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos,
Până când ne-am oprit și ne-am cuibărit frumos
Drept în mijloc, toți la un loc, negri și fremătători,
Cu dinții luminând în loc de zori,
Cu copitele trase pe sub pântece,
Tresărind în întunericul plin de cântece.
MITOLOGIE
de Dan Verona
Vai, într-o zi – dar când anume? –
Sufletul nostru se pierdu
Lăsând în urmă doar enigme
Precum străvechea ţară U
Săraci fiind în aşteptarea
Unei solii ne-am strâns sub cer
Şi ne-am vândut Melancoliei
Iubiţi de-al lumii greu hanger
Şi cum visam sub pini de sânge
La vele albe tot mai des
Vai, ne sosi mâncat de sare
Un mic papirus ne-nţeles
Şi n-am crezut şi-n aşteptarea
Altei solii am fost uitaţi
Să ne aducă marea veste
Ca unor ultimi vinovaţi
Vai, într-o zi – dar când anume? –
Sufletul nostru se pierdu
Lăsând în urmă doar enigme
Precum străvechea ţară U
Şi golul i-l simţim fierbinte
Ca-n miez de noapte dulcea zi –
Cum mama-şi lasă-n fiu tiparul
Promis curatei veşnicii.
Ni-i gura arsă şi nu-i rouă
În paradis nu mai sunt pomi
Şi sub o scorbură de miere
Visăm ca bieţi avesalomi
Foşti corăbieri, respinşi de mare
ni se arată marea-n cer
Şi noi tot stăm în aşteptare
Purtând coroană grea de fier
I
Un cântec fără moarte-aș vrea să cânt:
Corabie cu pletele-n furtună,
Ca să plutim fanatici împreună,
Dumnezeiește-ntraripați de vânt!
Un cântec printre ani, și un descânt,
Pe care-n raza galbenă de lună, înlănțuiți, în tânăra cunună,
Să-l cânte-ndrăgostiții pe pământ.
Atunci cu brațul rece mă vei strânge,
Același pescăruș în larg va plânge,
Melancolia va luci stelar
Pe marginea de umbră a tunicei, în timp ce peste noi va ninge rar
O pulbere din
Coama
Berenicei.
XVIII
O, marea, marea vecinică vuia!
Pe lungile-i cărări, de vânt doinite,
Pluteam pierduți. în spume infinite
Corola mării reci tălăzuia.
Un cântec de pierzare cânta ea;
Meduzele, hipnotice orbite
Spre ceruri vagi, de soare înălbite, încet sărutul apelor suia.
Atunci luciră-n ochii tăi de nalbă
Lunarul diamant și gemma albă:
Lumina care duce pe cărări
De vis, la nunta noastră fără seamăn,
Și pentru care mistice cărări
Gătite sunt sub semnul nostru geamăn.
Aici și-a început surghiunul Pușchin,
Și lermontov aicea și-l sfârși.
Aici miros a culmi de munte mușchii,
Dar doar o dată eu aici zării
Prin frunza deasă-a vechilor platani,
Și-n ceasu-acela unic dintr-o mie,
Nestinsul foc al ochilor orfani,
Făgăduiți Tamarei pe vecie.
Anna Ahamatova
La urma urmei, ce să-ţi spun?
Gata - Şi nu-mi purta iubire,
E o povară mult prea grea
Cere eforturi de simţire.
Cu buzele-ai atins prăpădul!
Simt nebunia dând năvală.
Dar m-ai distrus din stângăcie,
Cum spargi o vază din greşeală.
Desigur, trupul meu trăieşte,
Umblă prin lume, cum îi felul,
Dar viaţa scapă de pe dânsul,
Cum de pe-un deget mort, inelul.
Tâmpla mai dă unele semne
De râs, dar mâna cade-n gol,
Miresmele şi sunetele
Se-ndepărtează stol cu stol.
Bella Ahmadulina
Azi zeii fac doar daruri măsluite - Marina Ţvetaeva
Azi zeii fac doar daruri măsluite
Şi-n vaduri râuri putrede scânteie;
Zburaţi în porţi de-amurg nemărginite,
O, porumbiţe ale mării zeie!
Eu mă voi stinge pe nisipuri grele.
(În care zi de timp necunoscută?)
Privesc la anii tinereţii mele
Ca şarpele la pielea lui căzută.
" Îngrozitorul destin alMarinei Ţvetaeva… În anul 1920, la casa de copii îi moare fiica Irina. În 1939 îi este arestată sora Anastasia, iar la sfârşitul lunii august – fiica Ariadna, care avea să petreacă în închisori şi lagăre circa 17 ani. În luna noiembrie îi este întemniţat soţul Serghei Efron. Marina Ţvetaeva îi scrie personal lui I. Stalin, spre a clarifica situaţia fiicei şi a soţului, dar nu primeşte răspuns. În iunie 1941 se întâlneşte cu prietena-colega sa de suferinţă Anna Ahmatova, iar pe 8 august, împreună cu fiul Mur, pleacă în evacuare. Iată cererea Marinei Ţvetaeva, datat 26 august: „Consiliului Fondului Literar. Rog să fiu angajată în calitate de spălătoreasă în ospătăria Fondului Literar ce urmează a se deschide”. Nu este acceptată. La 31 august – se sinucide." (Leo Butnaru, Avangarda literara rusa in Gulag).
Mircea Florin Şandru
Luptele mele
Luptele mele au rămas în urmă,
Ca nişte gropi de obuz pe câmpul carbonizat,
Ca nişte semne săpate în piatră.
În cuşca sternului meu leul doarme,
Nu mai simte mirosul sângelui
Şi nici al femelei.
Cu aur stins toate se înconjoară şi strălucesc,
Nu am fost învins, doar am obosit
Şi nu mai vreau să mă apăr.
În câmpul verde de ovăz îmi place
Să întru dimineaţa,
Să culeg flori sălbatice,
Albăstrele, şi să împletesc o ghirlandă vegetală.
E o mică biserică pe deal. Sub cruci
Dorm leii în armura lor şi leoaicele,
Dorm mama şi tata.
Golit de putere contemplu
Şi aud cum timpul curge asurzitor
Între pietre de moară. Luptele mele au rămas în urmă,
Rune tatuate pe timp, sânge uscat,
Ca semnele unei lumi dispărute.
O mantie si un castron sunt tot ce am pe lume
Si acest corp fragil....
Ce arde precum betisorul parfumat....
Ard esente si ard corpul ce sade in fiecare noapte....
Afara o ploaie marunta spala ticalosiile lumii....
Ryokan, (1758–1831)