Arcangelo a scris:Emotiile au rostul lor,ele te informeaza permanent -depinde insa de tine sa le ignori ori sa le reprimi,ca si cum nu ar trebui sa existe macar.
Aici m-ai nimerit. Cam asta cred ca a fost atitudinea mea (fara sa imi dau seama). Vedeam sentimentele cum vede un chirurg corpul uman. Daca apare o tumoare atunci o tai si o indepartezi.
Nu realizam ca sentimentele sunt ceva cu care trebuie sa traiesti. Cateodata sunt placute, alteori neplacute si trebuie sa te obisnuiesti sa traiesti cu ele. Nu le poti extirpa.
Exemplul 1. De cand eram copil (gen 10 ani) cand aveam o suparare (sa zicem ca saream in pat pana il rupeam si apoi eram certata de parinti) in loc sa ma comport ca un copil normal : ori sa nu imi pese , ori sa fiu suparata pe moment si apoi sa imi treaca, eu faceam asa
a) ma izolam pe insula mea
b) incercam sa "extirp" sentimentul de suparare. Sa scap de el pur si simplu. Incepeam sa imi imaginez ca a trecut o luna , sau 1 an si totul e bine. Incercam sa imi imaginez fel si fel de situatii care sa ma faca sa ma simt mai bine. Incercam sa imi imaginez ca de fapt acea intamplare nu a avut loc.
Incercam sa rezolv problema imaginandu-mi orice numai sa nu mai am acel sentiment. Repetam chestia asta cateva zila pana ma saturam si trecea respectiva situatie.
Exemplul 2 Pe la 10 ani o colega de clasa s-a imbolnavit de hepatita si nu a mai venit la scoala o perioada. Nu stiam eu ce este hepatita, doar auzisem ca este destul de grava, contagioasa si ca printre altele te doare si capul.
In una din zilele urmatoare probabil de la o raceala a inceput sa ma doara capul foarte tare. primul meugand a fost ca am luat hepatita. In loc sa spun parintilor si sa ma duca la doctor cum ar fi facut un copil normal eu m-am comportat altfel
a) am inceput sa ma stresez si sa ma izolez pe insula mea
b) auzisem eu ca ceapa e buna pentru a trata diverse afectiuni asa ca m-am apucat sa manac ceapa pe ascuns desi era foarte iute :rot: si ma durea capul in continuare
b) am continuat asa pentru o saptamana sau doua si nu am spus nimanui nimic
Dupa ce nu m-a mai durut capul m-am mai linistit un pic. Dar abia dupa o perioada mai lunga cand am vazut ca nu am nimic am fost sigura ca nu am avut hepatita
Asta nu s-a intamplat pt ca parintii mei s-ar fi purtat aiurea sau pt ca as fi vazut ceva ciudat prin casa cand eram mica.
Au fost niste parinti absolut normali. Nu au existat certuri, tipete sau batai doamne fereste. Sora mea a trait in aceeasi casa si ea nu s-a comportat niciodata astfel.
Eu nu vroiam sa spun parintilor pt ca nu vroiam sa accept ca s-ar putea sa ma fi imbolnavit. Imi era frica de idea in sine si preferam sa ma izolez si sa imi inchipui ca nu e adevarat.
Cand am mai crescut bineinteles ca nu m-am apucat sa mai manac ceapa 
cand aveam o problema dar am o reactie asemanatoare. Ma sperii, ma izolez, prefer sa nu discut deschis despre problema cu nimeni.
Stiu ca nu e bine, observ si eu ca daca ma trage cineva de limba si vorbesc si ma simt mai bine, dar reactia mea instinctiva e de izolare si tacere.
Exemplul 3Am avut mereu tendinta de a exagera in unele situatii. Daca citeam ca e bine sa te speli pe dinti dupa fiecare masa eu ma spalam si de 6 ori pe zi daca intre mese mai mancam un biscuite.
Exemplul 4 Cand eram copil pana in 11-12 ani ma manifestam ca si un coleric. Vorbeam tare, tipam, ma manifestam, ma bateam cu ceilalti copii (nu saream eu la bataie ... dar daca dadea cineva in mine ... pana nu il snopeam nu ma lasam), plangeam cand ma suparam de se auzea la 5 km.
Apoi cand am mai crescut nu stiu de unde am "pescuit" eu ideea ca oamenii care sunt nervosi, care tipa, care vorbesc tare sunt oameni slabi care nu pot sa se controleze. Si a inceput sa mi se para "cool" oamenii care sunt super linistiti, care mediteaza asa profund si "intelectual" (gen budism). Mi se parea ca sunt mult mai evoluati , ca pot sa se stapaneasca priin vointa.
Asadar modelul meu de om era un om foarte inteligent, dar si foarte linistit, retras (in genul omului de stiinta din carti sau a lui Yoda , adica gandeste mult, dar vorbeste putin si calm, gesturile sunt foarte studiate)
Si prin vointa am incercat sa devin asa. Cand eram mica mi se spunea (de catre ceilalti copii) ca sunt prea nervoasa, ca tip prea tare, ca vreau mereu sa castig. Si atunci cand am descoperit acest model (prin carti , filme etc) al "filozofului linistit" am incercat sa urmez folosindu-mi vointa.
Pana atunci eram destul de stresata incercand si reusind mereu sa castig orice competitie, sa fiu prima la invatatura, sa fiu prima la orice sport. Cand am "descoperit" modelul "filozofuui linistit" mi s-a parut mult mai usor sa incerc prin vointa sa imi "reprim" manifestarile decat sa incerc sa fiu prima mereu.
Nu imi dau seama cum as fi fost daca as fi avut in cap modelul unui om normal care se si manifesta atunci cand este cazul. Nici nu im dau seama ce fel de temperament am de fapt.
Arcangelo a scris:Eu zic ca e un semn al independentei sau macar al dorintei de independenta,nu al mandriei.Asa se vede de la mine.
Dupa parerea mea cred ca am avut si o mare doza de mandrie prosteasca incercand sa rezolv totul singura si sa nu apelez la nimeni.
Dar retragerea pe insula era cauzata in mare masura de faptul ca imi dadeam seama ca ceilalti imi pot face rau sau pot spune lucruri care sa ma supere si atunci "solutia mea inginereasca" a fost sa nu am nevoie de nimeni pt a nu avea cine sa ma supere.
Pe atunci nu imi dadeam seama ca asa ceva nu se poate. Nu imi dadeam seama ca un om singur o poate lua razna. Aveam o gandire de inginer : cine m-a suparat? cine m-a certat? cine a vrut sa ma bata?(e vorba de copii) Niste oameni. Atunci solutia trasa de creierul meu de atunci : daca te izolezi nu mai are cine sa te supere. 
)