Creatiile userilor - Proza

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Inocenta, intre "curat la suflet" si "tampit"

Am tot scris de-a lungul anilor (poate mai mult inainte de a scrie pe acest forum) despre puritata pe care mai apoi am numit-o inocenta; inocenta despre care scriu insemna sa fii curat la "suflet", nu insemna insa sa fii tampit.

Acuma desigur e posibil ca tu sa te consideri curat la suflet iar ceilalti sa te perceapa ca fiind tampit.

Care e solutia, care e realitatea (acuma am utilizat termenul realitate in alt sens, se observa da? nu l-am mai utilizat in sensul asemanator cu cel pentru care materialistii utilizeaza termenul existenta)?

E potrivit sa ne armonizam pe cat posibil si cu ceilalti, dar nu pana acolo incat chiar sa tradam de-a binelea natura realitatii insa, ia seama la tine, nu fi habotnic sa consideri ca ceea ce crezi tu, ceea ce intelegi, e negresit natura ultima a realitati totului, deoarece nu esti tu neaparat sursa realitatii, a lumii, a universului, a totului chiar daca tu si ceilalti consumam doar propria realitate (asa de asemanatoare in multe privinte).

Dibacia denaturarii a ajuns la cote paroxistice, pana acolo incat sa consideram inocenta drept infantilitate.

Da', e si datoria ta, sa nu fii un inocent tampit ci curat la suflet.

Dar ce, tampitul nu e curat la suflet?

Depinde de incadrare; daca e de la natura asa, e curat la suflet; daca "are lucrare", iar e curat la suflet; dar daca e un nepasator, un ignorant lenes. nesimtit, nu mai e curat la suflet; depinde insa si cine face catalogarea intrucat lesne e a eticheta, mai dificil e a ajuta fara a te afisa nici cel putin fata de el.

Inocenta despre care scriu e una a intelegerii naturii realitatii, nu a tampirii; una a atentiei la aceste intelesuri, nu la cele catre care lumea e atenta.

Binenteles ca ceea ce unii considera curatenie sufleteasca altii pot considera ca fiind tampenie, calauza e una singura, insasi natura realitatii.

E un om cazut pe jos; cu cat disperarea supravietuirii e mai mare cu atat se va tinde catre a-l jefui in loc de a-l salva, depinde si de nivelul evolutiv al celui ce-l vede dar si de situatia sa in a-si asigura existenta (in situatii extreme oamenii au mancat carne de om si nu neaparat a celor gasiti morti deja!!! si nu zice ..., ca nu ai trait o asemenea disperare).

Culmea ar fi ca cei ce l-ar jefui in loc sa il ajute, sa se afle in asemenea situatie extremea; analizeaza cineva vreodata asta, gradul de disperare in care traieste cel ce fura?

O nu, nici vorba; o societate primitiva ca a noastra (prin noi insine) doar a ajuns la nivelul de a judeca si blama, condamna, iar asistenta sociala e una preistorica daca ne raportam la necesitatile reale; nu avem nici posibilitatile financiare in cadrul institutiilor abilitate, dar mai ales, suntem pierduti intr-un nivel oribil de inapoiere in a acorda asistenta real calificata, care sa salveze individul, nu sa il tampeasca, nu sa il inraiasca, nu sa il ajute intru degenerare, intru deviatie.

Vedem o femeie frumoasa; care e natura realitatii?

Daca "toata" lumea o vede frumoasa, inseamna ca poate chiar e frumosa (asta fara a iesi dintr-un anumit referntial de a intelege realitatea).

Care e natura realitatii referitor la a privi o femeie, frumoasa din tote punctele de vedere?

Privirea de scurta durata intrucat ti-a atras atentia frumusetea ei, e admiratia frumosului.

O privire indelunga (sau ganditul la ea) e deja placere, cadere din curatenia sufleteasca in tampire, din libertate in prizonierat, din starea naturala in atasare (nu detasarea e starea naturala, starea naturala e doar starea naturala; "detasare" ea a aparut ca urmare a denaturarii nostre prin atasare, tot asa cum si "nefumator" a aparut ca urmare a deviatiei celor ce fumeaza); zice undeva cineva: "Numai ce ai privit femeia intru a o pofti pe ea si ai si curvit in inima ta".

Ce vrea sa spuna (desi eu nu rezonez cu celibatul)?

Exact ceea ce am spus eu mai sus; una e admiratia si cu totul altceva poftitul placerii, dorinta repetarii; numai acolo pe inaltimile degustarii si atat, esti liber, ce e mai mult e cadere in haos.

Daca situatia permite o relatie de un anumit fel cu acea femeie fara a iesi pe cat posibil din natura realitatii, nu e nici o problema; numai ca frumusetea ei e extrem de posibil sa te faca a nu mai intelege lipede natura realitatii, depinde cat de evoluat esti in a observa natura realitatii, depinde de cat de echilibrat ai ajuns.

Acuma se poate pune problema si altfel si pe buna dreptate intrucatva; domnule dar ma simt frustrat daca nu "ma ghiftuiesc" privind o femeie frumoasa, "dotata".

Asa te simti daca viata nu ti-a permis sa beneficiezi suficient de asa oferta feminina, nu "imbuibarea" e solutia (nici daca ai acces, nici daca nu ai acces la asa ceva), nu din suprasaturatie vine eliberarea, ea vine din atentia ce se poate naste daca intelegem natura realitatii in aceasta privinta; si nu voi scrie acum algoritmul pentru asa ceva, rezulta automat daca ne facem un model sintetizand cele scrise despre algoritmi si vom implementa in el specificul acestei problematici.

De ce doresti (poftesti)?

Nu o sa neg natura realitatii, dar crede-ma, educatia, auto-educatia are un rol covarsitor in a dori, a pofti, iar societatea noastra e una ce cultiva o educare a indivizilor inca de la aparitia lor, intr-un nefast spirit al doritului, a poftitului, mai ales al poftitului placerilor dar si al poftitului satisfactiilor grosiere sau mult mai subtile si chair insesizabile de catre majoritatea (asa cum ar fi de exemplu satisfactia rezultata in urma accesarii dimensiunii emotionale a enervarii, orgoliului, frustrarii, deprimarii etc.).

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Raspundem la, interactionam cu, imaginea pe care o avem, pe care ne-am construit-o voluntar sau involuntar despre natura realitatii, nu la insasi natura realitatii!

Clipa de clipa si ceas de ceas, zi dupa zi, nefiind educati sa observam natura realitatii, interrelationam de fapt cu propria imagine despre natura realitatii; in loc sa discut cu tine, sa relationez cu tine, discut si relationez cu imaginea, cu impresia, cu prejudecata mea referitor la tine, cu propria mea mentalitate; in loc sa relationez cu ceea ce simt, relationez cu ceea ce am impresionat eu ca fiind acel ceva pe care il simt; in loc sa interactionez cu fenomenul in sine, de orice natura ar fi el, interactionez cu impresiile mele datorate unei nefaste experiente educationale.

In loc sa percep natura oricarui eveniment, in general observ ceva negativ in el (sau chiar pozitiv) dar nu intrucat asa e, ci intrucat asa impresionez datorita amintirilor numite acumulari din experienta teoretica si practica.

Ceva zis scarabos sau zis delicos ori frumos, mai intai si ma intai e ceea ce e el in sine, nu e nici scarbos si nici delicios sau frumos, e ceea ce e si atat.

Binenteles ca nu stiu vreodata daca orice constatare a mea referitor la acel ceva, e cat de cat reala intrucat nu il consum, nu il traiesc in intrinsecitatea sa eu pe el, dar avem suficienta informatie ca sa il constatam oarecum in firea lui, in natura lui, atat cat acest referntial de realitate in care vietuim, ne permite.

Cu cine suntem in conflict sau pe cine adulam, ce consideram pozitiv sau negativ, cu cine ne certam sau armonizam?

CU PROPRIILE ARHETIPURI CONSTRUITE VOLUNTAR SAU INVOLUNTAR, CU PROPRIILE ACUMULARI IN STRUCTURI FUNCTIONALE AJUNSE AICI, IN CEEA CE NUMIM INCONSTIENT, DIN ACUMULARILE, DIN CUNOASTEREA SI EXPERIENTA DE VIATA.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

continuare

Deci, "ne certam" cu "propria imagine despre ...", cu propria imagine devenita "obiectul atasarii", cu propria imagine fata de care afisam acest comportament al lui a te certa cu cineva sau chiar cu ceva (parte a algoritmulu si ea, aceasta imagine) fata de care am dezvoltat restul algoritmului (vezi scrierile despre algoritmi).

Si cu cine ne mai certam?

Cu noi insine.

Cum asa?

Da, intrucat am integrat o sumedenie de "imagini, sub-personalitati, arhetipuri", ca fiind noi insine, o sumedenie de "cel ce ...", nu reusim sa fim de fapt cine suntem de la natura realitatii (cum ziceam, de la natura realitati nu esti nici fumator, nici nefumator, esti ceea ce esti si atat, esti natural); asadar suntem in conflict cu insasi esenta noastra de a fi prin toata aceasta trauma a identificariilor deviante de a fi.

Referitor la a observa mai atent bazalitatea, natura realitatii:

Avem pe masa doua feluri de mancare foarte frumos ornate, splendide.

Conteaza asta?

Primeaza asta, asta e natura prima de a fi dupa care ne orientam?

Desi s-a facut o arta din asta, e ceva secundar, atentie la caderea din libertate.

Ceeea ce conteaza mai profund decat asta este daca acelea sunt sau nu comestibile!

Sa zicem ca ambele sunt delicioase; conteaza asta?

Primeaza asta in societatea noastra asa de denaturata in a cultiva placerea mancatului si placerea gusturilor alimentare dar, nu, nici vorba, nu asta se cade sa primeze ci, daca ele sunt comestibile intr-un grad cat mai potrivit cu natura functionala a ceea ce ne constatam functional.

Problema e ca mananci si bei "o viata" pana sa dai in diabet, in steatoza, ciroza, boli cardiace etc; asa ca mai ales tinertetul (fiecare generatie la randul ei), in functie si de zestrea fiecaruia de la natura, isi bat joc de natura lor de dragul placerilor si, cand vrei sa renunti, constati de multe ori ca nu mai poti, esti conditionat.

Educatia!!!

Si cand spun educatie nu ma refer doar la educatia gen invatator-elev, ma refer la intelegerea de catre individ a intregii sale realtionari cu mediul sau de  fi in ceea ce numesc complexitatea de a fi (inclusiv deci mediul sau numit corp fizic, la interor si exterior, precum si cel psihic) si mediul diferit de mediul sau de-a fi, zisul exterior, de orice fel.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

continuare - cum sa nu fii bou de tot!

Continuand ideea de ieri:

Avem pe masa doua feluri de mancare foarte frumos ornate, splendide.

Unul cumparat de la supermarket si unul pregatit in casa cu produse obtinute in gospodaria proprie; numai copiii, tampitii si aerienii nu inteleg care e diferenta dintre ele.

Si totusi pana si cel pregatit in casa, dupa ani si ani buni de consum, contribuie la cresterea colesterolului, a glicemiei, a tensiunii, ...; asadar atentie la caderea din libertatea de a fi sanatos; ceea ce ofera natura intru consum nu e tot una cu ceea ce pregateste omul intru consum, prelucrarea dauneaza grav sanatatii; asta ca sa nu mai vorbesc de nebunia actuala in care s-a ajuns, de numa' de putin, tot mai putin, de nu consumam hrana artificiala.

Care e diferenta esentiala domnule intre a accepta sau nu gena si genetica, corpul si psihicul propriu cu toata nebunia biologica-anatomica-medicala si psihologica?

Dar intrebarea e domnule draga, esti nebun, cum sa nu accepti existenta genei si a ...?

Si de ce sa o accepti ca boul?

Intrucat evidenta te trasneste.

Nu te trasneste mai mult decat existenta materiei si totusi aceasta nu poate fi dovedita si de fapt nu poate fi dovedita existenta in vreun fel, ceea ce poate fi dovedit e doar consumul (constatarea) de semnal-realitate de catre semnalul, de catre potentialul consumator, de catre constatatorul de realitate, pe care intr-un mod stupid am ajuns a il considera om (conform DEX; a ne considera fiecare in parte de fapt), cand real, avem de a face cu o realitate semnal complex, inclusiv accea de a fi (de la simplu la complex) receptata de catre consumatorului de realitate, o realitate a carei sursa ne scapa si doar prin derogare de la logica naturala, potentialul consumator numit eronat individ si om, hotaraste el ca semnalul receptat  si numit de el semnal vizual, tactilo-termic, organic, proprioceptiv, chinestezic, auditiv, ..., este provenit de la o existenta exterioara si de la o existenta a sa, a materiei, a genelor, ...

La acest moment evolutiv nu se poate afirma decat: materia = semnal de realitate receptat de catre semnalul de a fi, de catre potentialul constatator (consumator) de realitate.

Da, e posibil de constatat tot ceea ce stiinta prin adeptii ei afirma, nu neg asta, dar totul e semnal receptat de catre potentialul, de catre capacitatea consumatoare de semnal, nu e neaparat materie, nu neaparat obiect material, forma materie e doar o inventie a omului, poate reala sau poate doar fictiune, numai forma semnal receptat e reala in mod atat de cert pe cat ne va fiind libertatea mea (ta, noastra) de a constata acest referential de realitate caruia ii suntem prizonieri noi ca entitati de a fi.

Si care e diferenta intre a ma considera un genom si un om sau a ma considera doar un potential de a fi consumator al semnalului realitate de a fi si a celui de a trai o viata intr-o realitate semnal numit de noi acum existenta?

E una colosala (am mai scris candva despre asta), dar ea nu poate fi inteleasa decat pe masura ce devii un lucrator al acestor intelesuri, pe masura ce le asimilezi, pe masura ce te lasi sa fii natural.

O sa dau totusi un exemplu pe intelesul tuturor.

Cineva isi face glicemia si ii iese 150.

Cei ce ii sunt in priajma il catalogheaza ca diabetic si ii recomanda tratament si regim, dar el nu poate accepta asta, nu poate accepta ca ar fi diabetic, uite asa, pur si simplu a constatat ca nu poate.

A hotarat sa renunte la orice forma de dulce pe o perioada de aprox. 6 luni, nu a mai consumat nici cel putin fructe, nimic.

Dupa 6 luni glicemia era aprox. 120 - 130.

Si-a dat drumul la fructe (consum normal, nu exagerat) si a mai tinut cateva luni regmul fara nici un fel de dulciuri.

La urmatorul control, glicemia era 100.

A mai slabit putin regimul acceptand sa consume si miere uneori, ba chiar destul de rar, la o ocazie, desertul oferit.

La urmatoarea verificare glicemia a fost chiar sub 100, dacanu ma insel 90.

Acuma; altcineva, in parte opusa a lumii, in state, nu-i asa, varful evolutiei lumii civilizate (nu ca asta ar fi esential, dar ...), constata ca are glicemia, culmea, tot 150.

El accepta diagnosticul "diabet" si noua sa identitate: "sunt (cel ce e) diabetic", "diabeticul"; precum si recomandarea medicala; urmeaza oarece regim, tratamentul  dar isi poate permite si luxul de a mai consuma dulciuri, nu? "... da"(u) "viata de la mine numai ca sa fie bine" (placut la gust) vorba manelistului; si vorba aia: "daca renunti la toate placerile vietii pentru ce mai traiesti domnule!!!"; ca si cand bucuria de a trai e tot una cu placerile; dar e dupa cum vedem intrucat asta ne e civilizatia, confunda bucuria cu placerea.

Eh, asa e si cu acceptarea genomului propriu, a corpului propriu, a psihicului propriu, a unui inlauntru, nu-i asa tot propriu si asta etc.

Tot ceea ce asimilam, integrem ca fiind ceva propriu mie (respectiv tie, noua) nu face decat sa ne transforme in prizonierul exemplificat in algoritmii despre care am scris intr-un "cel ce...", in identificari deviante de sine; o sa dau exemple gresite ca formulare dar mai pe inteles: "sunt cel ce se identifica cu un potenial arogant (adica cu cineva posibil de a se manifesta ca un arogant) si chiar se identifica cu (a fi, a se manifesta ca) arogantul", "sunt cel ce se identifica cu un potential obez (adica ...) si chiar se identifica cu ( a fi ...) obezul", "sunt cel ce se identifica cu un potential fumator (...) si chiar cu (...) fumatorul", "sunt cel ce se identifica cu un potential ... " etc; daca din start nu te-ai considera un potential corp si nu te-ai considera un corp (ci doar un potential ce poate avea sau nu, aces la respectivele constatari de realitate numite de noi senzatii), daca asta nu ti-ar fi fost biblie educationala, de multe "rele" te-ar fi ferit!!!

Daca ai asimilat si ti-ai integrat asa de profund identitatea de sine incat ea ti-a devenit algoritm functional (adica a devenit insasi structura functionala ce te comanda la nivel inconstient, asa cum numim noi asta), atunci asa functionezi.

Nu spun, poate nu totul e accesibil constientului, e cale lunga pana la asa ceva si nici ce putin nu stiu daca e posibil ca orice sa devina pe un anumit nivel evolutiv, la indemana constientului, dar nici adormirea asta in care ne aflam nu e o solutie.

Una e sa fii bolnav de la natura realitatii si alta e sa te consideri bolnav (fie si pentru ca ti-a confirmat doctorul); a nu se considera asta un indemn la a nu tine seama de diagnosticele si recomandarile medicale!!!

Dar ma ales, sa nu confundam natura realitatii, cu ceea ce o considra unul sau altul a fi (inclusiv medicii, oamenii de stiinta); sa cautam singuri a identifica natura realitatii, e la indemna oricui!

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Complexitatea extrema a deviatiilor noastre, a traumei si "sub-traumelor", ne determina sa facem aprecieri puerile

E extrem de dificil a exprima acuma la rece si luate unul cate unul, intelesurile celor despre care vorbesc, dar a le sesiza eliberator (ca cel ce le intelege deplin si prin observarea competanta le destrama deviataia) chiar atunci in clipa in care ele se desfasoara in complexa combinatie ce ele o alcatuiesc (nu unul cate unul cum le scriu eu acuma)?

Ma gandeam ca ma doare coloana, dar, real ma doare coloana?

Poate da, poate nu, un lucru e sigur, ca si potential constatator de realitate ce ma constat, receptez (constat) un semnal dureros localizat in cadrul constatarii, receptiei de semnal-realitate pe care o numesc corp propriu, in cadrul acestei spatialitatii corporale pe care o receptez ca semnal.

Cum ar fi posibil de formulat pe scurt expresia "Ma doare coloana sau spatele", astfel incat sa nu mai fiu tributar conceptiei si conventiei materialiste?

E foarte dificil intrucat nu ne-a invatat nimeni un asemenea mod de exprimare.

Nici nu pot spune ca ma doare ceva, intrucat ar insemna sa imi asum identitaea celui ce este ceva ce poate sa doara, ori pe mine cel constient de mine, nu ma doare nimic, dar sunt obligat de natura realitatii sa constat o durere in alta obligatie de constatare, in cea de locatie spatiala zisa corp fizic.

Deci practic ar fi posibil sa spun "Ma doare coloana.", fara a fi prizonierul acestei afirmatii, doar daca eu si cel caruia ma adresez, stim sigur ca prin asta intelegem ceea ce am explicat mai sus si deci nu ne identificam ca fiind corpuri ce sufera durere, nu ne identificam deviant.

Altfel e potrivit sa gasim alta exprimare.

De fapt si exprimarea materialista poate fi (partial) corecta uneori, daca de exemplu spui: "Coloana mea doare"; deja e altceva, adica nu pe mine ma doare ci, ..., dar nimeni nu o spune in acest sens.

Prin urmare o exprimare scurta si corecta ar fi: "Constat (receptez) o durere in constatarea de corporalitate coloana".

Daca e sa dam mintii sensul de potential constatator de realitate, e posibil a spune: "Mintea nu doare, dar poate recepta semnal dureros de la natura realitatii, indiferent care va fi fiind sursa naturii realitatii".

E posibl si chiar vom invoca lipsa de eficienta a metodei despre care scriu (cea a dezvoltarii unei atentii vigilente in deplina cunostinta de cauza la ceea ce e natura realitatii si la ceea ce e deviatie), dar nu lipsa eficientei metodei e problema ci, neintelegerea suficienta a complexitatii fiecarui act de realitate la care ne raportam ca neconstatand eficienta metodei (precum si neintelegerea a ceea ce insemna o atentie a celui ce a inteles suficient).

Habar nu avem cu ce ne confruntam si cat e de complex.

Poti spune ca nu da rezultate in a renunta la a te mai enerva, la fumat, mancat, sex, frustrari, deprimare, aroganta, vinovatie, frica, invidie, cupiditate, shoping, tabieturi, hobby-uri, ...

Dar ai tu habar cat de complex e fenomenul in cauza?

Eu am explicat in cadrul algoritmilor strict legat de fenomenul in sine, insa el a aparut intr-un complex de algoritmi, "fratii lui" care au evoluat odata cu el, sau inaitea lui ori dupa el, trauma fumatului e doar o mica trauma in cadrul unei exceptional de complexe traume generale si unei super complexe traume totale.

Deaia la un moment dat scriind despre algoritmi am zis ca e posibil sa nu reusim intrucat, in anumite cazuri, numai abordand problematica respectiva in cadrul lucrarii de a intelege suficient (si ca o consecinta a observa eliberator din) trauma (sau, de trauma) generala ori totala, e posibil a scapa, a ne elibera si din acea problema devianta la care ne raportam.

Asta insa insemna implicare, sau educare din frageda aparitie ca realitate de a fi, ori noi nu am beneficiat de educatie adecvata asa ca ne ramane implicarea (atentie la echilibru insa astfel incat daca a-ti fi in situatia de a nu mai avea acces la a va implica intr-o asemenea lucrare de atentie vigilenta ..., sa nu ramaneti dezamagiti si chiar deprimati, ...; lucrarea vostra generala se cade a fi una de echilibru, de armonie inclusiv si mai ales cu voi insiva, de stabilitate functionala).

De nimic insa nu e potrivit a ajunge "sa tinem cu dintii"!

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Satisfactia, tribut al dezvoltarii fortelor atasamentului

Acuma, sper ca nu se va gasi vreun nebun ca sa aplice in litera ceea ce am tot scris eu; nici eu nu fac asta.

De exemplu, am zis ca la masa sa fii dedicat mesei, sa traiesti atunci prezentul mancatului.

E foarte ok. sa o faci, da' chiar acuma in timp ce scriu, eu imi iau micul dejun si nu pentru ca nu am timp ci, din cauza caderii in satisfactia scrisului intuitiv, din cauza unei dorinte pe care nu am vrut sa o disipez, ci m-am lasat a ii sorbi nectarul!

Dar nu-i nimic, si ce daca, important e ce facem, ce se intampla cu noi, de ce, cum, ..., sa intelegem si sa ne mentinem echilibrul; orice conflict cu tine e mai nesanatos ca orice; sper totusi ca nu ma adresez paranoicilor, schizofrenicilor, sadicilor, masochistilor, criminalilor in serie, fanaticilor si altor tipuri periculoase de dezechilibre, nu? Ei au un echilibru intr-o zona ce imi scapa.

Si apropo de satisfactie; dragilor, ma credeti sau nu, reusiti sa observati si singuri sau nu, cam tot ceea ce facem noi, o facem din cauza de satisfactii, alergam vioi dupa satisfactii.

O nu, sa nu credeti ca ma refer la placeri evidente, ma refer la acel gen de satisfactie extrem de bine camuflat intr-o durere, intr-o suferinta personala, intr-o criza (parut justificata de altfel), intr-o manifestare orgolioasa (aroganta, vanitate inclus) si intr-o sumedenie de situatii-trairi, in care beneficiarul nu e constient de "nebunia si frenezia cu care inghite cu viteza luminii, anii traire, in doar cateva clipe"; si mai ales ma refer la situatii pe care toti, dar toti le traiti zi de zi insa refuzati sa acceptam ca in cele zise de mine se regasesc comportamentele voastre si asta deoarece dati mereu si mereu alte definitii acelor comportamente, numai sanu va considerati responsabili de ceva; a, "eu sunt ...minunat, nu fac eu parte dintr-o asemenea categorie, precis vorbeste despre extreme"; ei bine nu vorbesc deloc despre extreme, ci chiar despre tine (oricine ai fi tu), dar poate esti prea tanar sa iti dai sema de tine ce si cum.

Dar sa trecem la concret, doar, doar voi intelege si eu mai bine, mai profund si astfel atentia eliberatoare mi se va manifesta in deplinatatea gratiei si mai stii, poate acum sau candva va fi util si altcuiva.

Care e domnule satisfactia din cadrul dezamagirii si (sau) deprimarii (trairii de deprimare)?

Omul ala e vai mama lui atunci, cum sa ai nesimtirea de a-l considera ahtiat dupa o satisfactie, satisfactia deprimarii?

Un lucru e sigur, nu vom spune niciodata asa ceva cuiva ce tocmai e deprimat decat daca suntem rautacios si vrem sa il ranim (daca fiecare nu ar fi traumatizat educational, nimeni nu s-ar simti vreodata ranit psihic!!!)

Nu imi e nici mie limpede acuma suficient, dar o voi lua usor, usor incepand cu punctul 2 al algoritmului dezamagirii si deprimarii.

De ce ajunge cineva dezamagit si (sau) deprimat?

Intrucat inca de la aparitia sa, treptat, pe nesimtite, s-a lucrat pe sine si si-a lucrat siesi (fara sa isi dea seama desigur intrucat nu exista o asemenea educatie, inca nu am atins nivelul acesta evolutiv, noi ca specie) identitata de sine ca fiind cel ce e un potential constatator (consumator) de dezamagire, de deprimare, fara a lucra si identitatea ca poate ramane inocent pe acest aspect.

In plus a lucrat si identificarea situatiilor, aspectelor ce pot reprezenta pentru el, "obiectul" fata de care se va atasa ca fiind unul fata de care la un moment dat poate manifesta dezamagire, deprimare.

Astea toate sau lucrat in necunostinta de cauza referitor la efectele in functionarea sa (a individului) reflex si treptat ele sau inscris ca algoritmi functionali inconstienti ce il comanda daca primesc semnal de declansare (care semnal este si el asimilat si parte a algoritmului ce ne manipuleaza din ceea ce numim inconstient, e punctul 1 a oricarui algoritm).

Daca cineva ar avea o strafulgerare in a intelege pana la nivel de gratie, de atentie eliberatoare (pentru el desigur, in specificul lui, nu neaparat ca o intelegere a totului valabil pentru oricine ci, cat si ce e necesar lui) a celor despre care scriu acuma sau altadata, s-ar elibera instantaneu si poate pentru totdeauna din deviatia respectiva (nu ca nu ar mai avea posibilitatea sa o ia de la captat si sa se imbecilizeze din nou).

Asadar intru lipsa de educatie mai evoluata aflandu-ne de cand ne stim, ne-am captusit cu algoritmul reflex al dezamagirii si cu cel al deprimarii.

Tot treptat desigur a dezvoltat (individul in cauza) in cadrul formarii algoritmului o afectiune tot mai puternica (un fel deiubire devianta, punctul 3 al oricarui algoritm) fata de identificarea respectiva de sine, fata de cele identificate ca "obiect" fata de care sa isi manifeste identitate de sine respectiva, dar si fata de emotia respectiva, in acest caz fata de emotia dezamagirii si fata de emotia deprimarii (care reprezinta ca schema functionala, punctul 4 al oricarui algoritm).

Fara emotia aceasta, algoritmul ar fi pentru noi exact ceea ce e pentru un computer, dar datorita ei, inconstient, lucram cele intru atasare, lucram la ghidajul care sa ne ofere in momentele oportune, satisfactia dezamagiri si satisfactia deprimarii.

Cine si cui o ofera?

Intrucat cam suntem papusi manipulate cu sfori, satisfactia e mai mult la un nivel, inconstient, prin accesul in emotia dezamagirii si deprimarii se da satisfactie fortelor (zis) interne ce rezulta din atasarea fata e identitatea respectiva de sine si fata de identificarea obiectului atasarii; daca cineva, ar intelege ce spun dar nu ar intelege suficient si in consecinta eliberator si ar incerca (ascetic) sa se opuna caderii in dezamagire si deprimate, automat ar cadea in angoasa cu care acestea il vor "pedepsi" (am personalizat din lipsa de inspiratie) intrucat nu le-a oferit satisfactia dezamagirii si deprimarii; angoasa (punctul 6 a oricarui algoritm) consta la randu-i in enervare, frustrare, chiar o alta deprimare, deprimare din lipsa de deprimarea ce se impunea etc.

Cine e acesta? Cine e el, ea, aceste "forte interne (practic obsesionale)"?

E vecinul, ruda, prietenul, catelul, netul, computerul, masa sau cine?

E la fel ca in general cu ceea ce numim inconstient, el trage de sfori si totul inclusiv constientul (ce ne constatam in puterea unei vointe si liber arbitru), dansam.

Punctul 5 al acestui algoritm si a oricaruia, e conduita specifica dezamagitului si deprimatului.

Cand e vorba de enervare situatia e aceeasi dar noi insine in fortele (zis) interne (ce le-am dezvoltat prin atasament) ce suntem fiecare in parte la nivel inconstient, cautam o alta satisfactie specifica, satisfactia emotiei enervarii; si "fereasca sfantul" sa nu dam curs la nivel constient acestei cereri dela nivel pre sau inconstient, ca ne-a si pocnit cu o angoasa teribile; dar nu-i bai, toata lumea da curs enervarii, daca nu pe fata, cel putin pe ascuns.

Deci, fortele interne ce fac parte din algoritm, suntem tot noi, noi insine ne-am lucrat in a fi asta si noi insine oferim asta si cerem de la noi asta, nu altul!!!

In privinta infatuarii, arogantei, vanitatii si toata pleida orgolioasa a mandriei negative, e si mai lesne de observat ca individul in cauza savureaza o satisfactie ceruta de fortele atasamentului cu pricina.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Suntem acrobadi devianti si ne miram ca metoda nu da rezultate

Scriu eu pe aici verzi si uscate dar, cand vorbesc despre reflex, atunci despre reflex vorbesc, nu despre coana Veta care intre doua telenovele si trei barfe, isi mai aduce aminte despre ceea ce scriu.

Am marturisit si reafirm, eu insumi nu practic la modul la care s-ar cuveni pentru a obtine rezultate, ma multumesc cu constientizarile datorate faptului ca beneficiez de acest flux intuitiv pe care eu, neinspirat fiind, l-am numit inspiratie si astfel el e confundat cu ceea ce fac cei ce scriu rebusuri sau articole in ziar.

Am dat exemplul cu soferul intrucat e la indemana oricui aceasta analogie.

Va dati domniile voastre seama cat de pregatit trebuie sa fie un sofer ca sa aiba reactii reflex in situatii limita? El oricum are reactii reflex pentru a conduce, ca doar nu o sa stea la fiecare semn de circulatie sau manevra auto, sa se uite in cartea tehnica ori in codul rutier; insa in situatii limita, reflexul face diferenta intre reusita sau catastrofa.

Asa e si cu algoritmii despre care vorbesc, mereu si mereu, zi de zi, ceas de ceas si minut de minut, ei ne pun in situatii limita in relatia noastra cu noi insine, cu ceilalti, cu realitatea, daca noi nu am lucrat atentia vigilenta in conformitate cu o cunoastere si intelegere a naturii realitati, atunci pe cale de consecinta reflexele vor fi unele in conformitate cu cele lucrate de-a lungul vietii, cu algoritmii nefasti creati.

Pai ai lucrat si am lucrat o viata pentru propria distructiva, ne-am auto-lucrat deviatia si vrem acum peste noapte sa ne resetam?

Nu ca nu e posibil, reafirm, e posibil imediat si in acest mod tipic pe care eu il promovez, dar o asemenea eliberare e posibila mai rar, in general e necesara munca, sarguinta, dedicatie, motivare si pasiune; ca in orice de altfel; ce anume ai facut tu, ce ai invatat tu care sa nu necesita efort si repetitie pana la saturatie?

Si apropo de mersul pe bicicleta si a orice de altfel; domnule, asa este, una e cunosterea teoretica a mersului pe bicicleta (asta e doar prima parte, invata individul cum se face, unde se asezi, ce face cu mainile, cu picioarele, la ce anume este atent etc) si alta e invatatul practic in care isi da seama cum sa isi miste corpul pedaland, astfel incat sa nu isi pierda echilibrul si totodata sa tina ghidonul pozitionat catre mersul inainte, DAR, va dati seama care e diferenta intre acest incepator si cel care il invata pe el?

Dar intre acela si un ciclist profesionist? Dar intre acesta si un ciclist care e si acrobat?

Domnilor si doamnelor, fiecare dintre noi este acrobat in privinta dexteritatii cu care reactioneaza reflex la stimulii de viata, fiecare si-a insusit (auto)educational in relatia sa cu el insusi, cu ceilalti, cu mediul, tipare comportamentale, incepand de la tiaprele de gandire si exprimare verbala si pana ala cele de manifestare fizic-corporala.

Aproape toate reactiile nostre la factorii de mediu intern si extern sunt perfectionate pana la nivel reflex, deigur in procentaje diferite; oricine dintre noi dam replici reflex, facem ceea ce facem fara a sta prea mult pe ganduri intrucat le-am invatat pana ne-au ajuns acte mecanice etc.

E ca si cand am educa un copil cum sa fie un inadaptat, asa ne-am educat fiecare (fara sa vrem, in cunostinta de cauza cu dezastrul spre care ne indreptatam) si acuma e cu atat mai dificil (spre deosebire cu un copil pe care l-am educa de la inceput in spiritul celor despre care scriu) sa ne resetam.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Nuca tare, nu incerca!

Poti sa spui referindu-te la o situatie: "Vai de mine ce mic la suflet am fost!"?

Poti desigur intrucat asa am fost educati sa facem referire la un noi insine, la un eu insumi.

Poti sa faci o sumedenie de asemenea afirmatii la trecut sau prezent ori chiar la viitor, "Sunt (am fost) un prost", "Sunt (am fost) inteligent", "Sunt ...(orice spunem noi ca suntem, inclusiv om)".

Dar daca e sa abordam trauma (deviatia, distructiva) in ansamblul ei, in totalitatea permisa de realitatea constatata, atunci nu avem ce cauta cu vreun "sunt", intrucat nu sunt ceva, cineva si nu am un inauntru si un exterior, doar reprezint accesul la realitate; deci, nu sunt accesul! Daca as fi acccesul atunci inseamna ca (eu) sunt ceva, cineva, anume accesul sau mai grav, sunt un cineva care are acces.

Dar ne pierdem in vorbe intrucat gandurile si vorbele nu pot cuprinde asa ceva, ne straduim si noi totusi sa caram aer cu sacul de rafie.

Ceea ce numesc "acces" si prin care fiecaruia ne e permisa "fiinditatea", existenta, nu exista, nu este, nu se manifesta decat daca are loc, daca "explodeaza (gen Big Bang)", daca se manifesta un act de realitate mai simplu sau mai complex; eu sunt accesul acela fara a fi vreun eu sau vreun sunt.

Cine, ce anume e sursa accesului?

Nu stim dar fiecare factiune (zis) umana a catalogat-o in functie de preferintele agreate, e la fel de cunoscuta precum e si singularitatea stiintifica sau posibilul Dumnezeu real.

Daca ar fi posibil sa exfoliem, sa desfacem actele de realitate, trairile proprii fiecaruia pana la cele mai elementari constituienti, tot atatea accesuri am constata; e posibil ca mai multe acte de realitate sa debuteze (sa explodeze) impreuna, adica toate odata.

Eu (noi) si orice altceva "existam" numai datorita accesului la realitate, "suntem acccesul la realitate" (dar asta sunt exprimari gresita).

Accesul e totul si datorita coxistentei in fiecare accces, pe langa continutul sau direct, online (sa zicem asa) si a informatiiilor numite amintiri, avem impresia de continuum, si nu ma refer la "amintiri din copilarie, .." ci, ma refer la amintirea clipei si clipelor imediate inaintea clipei "acum".

Accesul e doar acum, nu acum o clipa sau peste o clipa.

In fiecare clipa "acum" e cuprinsa toata realitatea mea (a ta, a oricui), de care am (avem) parte atunci (inclusiv amintirea clipelor zis trecute si a minutelor, zilelor, lunilor, anilor trecuti), fie ca e vorba de corp si psihic, fie de altii, fie de toate cele (zise) ale exteriorului.

Daca nu ar "expoda" permanent accesuri de acte de realitate, daca nu ar fi deschis permanent prin "explozii" accesul la realitate, nu am avea impresia de continuum sau, am avea-o si asa daca amintirea ar cuprinde impresia ca tot eu sunt acela ce traieste aceste clipe de accces, cu cel ce a trait clipele de acces de acum una, doua, 1000 de clipe, de aseara, de alaltaieri, de anul trecut etc.

Nu stim daca sunt, daca "exista" doua sau mai multe accesuri de acte de realitate deodata sau nu; daca da, atunci exista temporalitate; daca nu, atunci nu exista temporalitate intrucat nu este (in sens de: nu exista; insa fara conotatii materialiste) nimic decat numai si numai in fractiunea etalon de acces (daca vreti, in unitatea etalon temporala; iar ea nu poate crea timpul intrucat nu exista niciodata nici cel putin doua unitati etalon temporale ca astfel sa permita creearea unei succesiuni temporale gen: obiect observat de catre un posibil observator anterior creat, ce observa cel de-al doilea acces).

Revenind la tema;

Asadar nu am cum sa ma raportez la mine ca fiind cel ce a fost mic la suflet intr-o situatie anume intrucat eu nu sunt (nu exist) DAR, pot sa spun ca accesurile la acte de realitate ce imi dau impresia de "a a fi constient" sunt insotite si de amintiri printre care si aceea ca as fi fost mic la suflet in situatia cu pricina (reamintesc ca numai starea de constienta ne permite sa consumam, sa traim realitate pentru noi insine, fie si in ceea ce numim somn; altfel suntem legume, zombi in realitatea altora!)

Si care e marele avantaj al unei asemenea raportari?

Pe masura ce reusim sa dobandim o asemenea identificare, practic o totala neidentificare, trauma isi pierde obiectul, algoritmii se desfiinteaza, se disipeaza.

Nu spun ca accesurile la realitate vor veni imediat minunate sau vor veni cu parul care ne-a cazut, cu tineretea trecuta, cu degetul sau mana amputata, dar in planul numit de materialisti psihologic, va veni cu o eliberare tot mai mare pe masura ce reusim o asemenea neidentificare; toata suferinta ce exacerba durerile naturale, va disparea.

Asta chiar e nebunia nebuniei, cum sa nu exist, cum sa nu fiu, cand permanent ma constat ca exist, uite-ma imi trag palme si ma doare!

Din punct de vedere al vulgului, existi.

Din punct de vedere materialist (daca un materialist credincios sau nu, vrea sa stea drept) e foarte posibil (din perspectiva lui; lor) sa existi in lumea exterioara dar tu te traiesti pe tine si lumea exterioara doar ca un corespondent al tau si al ei in lumea ta neurosinaptica prin intermediul senzatiilor.

Din perspectiva celor exprimate in aceasta scriere, TU + EXISTENTA = ACCES REALITATE.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

continuare

Domn'e (poate spune cineva), chiar acuma am mancat de pranz; unde am mestecat eu mancarea si unde a intrat ea daca eu nu am interior?

Ca sa existe ceva in sens materialist, este necesara tridimensionalitatea, iar ca acest ceva sa aiba transformare de vreun fel (entropie, miscare, degradare, dezvoltare etc.), e necesara temporalitatea ce o permite.

Toate astea sunt doar o conceptie si o conventie materialista datorata celor ce au pornit in aventura cunoasterii pe acesta cale.

In varianta despre care am scris azi si despre care am mai scris candva, sa zic asa, nu exista existenta (a se observa ca nu pot sa imi modific la minut modul de exprimare format in zeci de ani de educatie de acest tip; nici nu s-a inventat un asemenea mod de exprimare, conform intelesului de azi si a celor despre care scriu).

Asa zis-a existenta daca ar fi sa luam un etalon temporal (cu care nici un alt etalon temporal nu se afla in paralel spre a forma temporalitatea), e doar un acces de o clipa (de un etalon temporal), o secventa de o clipa de realitate in care e cuprinsa intreaga realitate posibila cuiva, inclusiv accea de a fi (sau de a exista daca asa va place sa o numiti) a sa, a celui in cauza (intrucat fiecare isi traieste doar propria realitate si doar la momentul acum, prezent; in rest, referitor la o existenta martor, sursa a realitatii personale, sunt speculatii cu oarece grad de probabilitate dat de procentajul de sentiment al adevarului trait de cel in cauza referitor la acel numit adevar, doar inginerii stiintifice sau spiriuale, religioase, filozifice etc.)

Tu cand te-ai consumat a fi (a exista) si a manca, impreuna cu toate celelalte acte de realitate ce au facut parte din acele "clipe-acces realitate", inclusiv amintirile ce iti dau impresia de continuum si nu numai, ai facut parte dintr-o enormitate de clipe (unitati etalon temporale) de acces realitate.

Bine dar unde s-a dus mancarea?

Nu s-a dus neaparat undeva, intrucat nu avem spatialitate si nici miscare sau timp ci, raportandu-ne la sursa realitatii tot asa cum ne raportam la posibila sursa a singularitatii stiintifice sau cea a unui posibil dumnezeu real, e posibil sa intelegem nonsensul intrebarii, e ca si cand ai intreba un materialist: "Ce a fost inaintea singularitatii devenita univers?" sau "Ce e dincolo de univers?"

Fiecare act de realitate oricat de simplu sau complex, de la cele cuantice la cele ale universului (daca va fi existand asa ceva dincolo de constatarea proprie de realitate*) dureaza o unitate etalon temporala, o clipa (e impropriu spus dureaza intrucat nu dureaza; a dura e un termen ce implica temporalitate) si prin succesiunea lor intr-un flux de "explozii de singularitatii" ce formeaza fiecare in parte "acces realitate", noi ne constatam acces realitate si avem acces realitate.

Nu mai reiau tot ce am explicat in scrierea de mai sus.

Tu insuti nu existi, daramite gura ta si burta ta, totul este doar acces realitate de o clipa, clipa dupa clipa intro frenezie de explozii de singularitatii-realitate (atentie, inclusiv amintirea ce iti da impresia continuitatii tale de a fi si a exista)

Si cum de ma doare burta daca nu am burta si daca nu exist (poate intreba cineva)?

De durut nu te doare neaparat pe tine ceva, dar in fiecare clipa (unitate etalon temporala) si clipa de clipa, accesul la a fi o realitate asa cum te constati, mai ai totodata in unle clipe si acces la a simti ceea ce simti, burta, durerea, mainile, corpul, frica, rusinea, mangairea, cerul, vantul peste un obraz al unui corp propriu, gandul si ganditul, bucurie, tristete, sunete, gusturi, "proprioceptivitate", "organicitate" etc.

*Asadar in continuare si in acesta varianta persista dilema posibilei separatii intre intrinsecitatile trairi proprii si intrinsecitatile unor existente sursa ale acestor trairi?

Da.

Reiau acesta fraza din scrierea precedenta intrucat am constatat o eroare;

Forma gresita:

"Daca ar fi posibil sa exfoliem, sa desfacem actele de realitate, trairile proprii fiecaruia pana la cele mai elementari constituienti, tot atatea accesuri am constata; e posibil ca mai multe acte de realitate sa debuteze (sa explodeze) impreuna, adica toate odata."

Forma corecta:

Daca ar fi posibil sa exfoliem, sa desfacem actele de realitate, trairile proprii fiecaruia pana la cele mai elementari constituienti, tot atatea accesuri am constata; e posibil ca mai multe acte de realitate sa debuteze (sa explodeze) impreuna, adica toate odata dar, in cadrul aceleasi acces-(acte de) realitate, al fiecarei singularitati explodate ca si clipa ca si secventa de realitate.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Moartea caprioarei - exercitiu de constientizare

Cititi sau remomerati poezia "Moartea Caprioarei" de Nicolae Labis: (http://www.youtube.com/watch?v=iE2PjEaxPr4)

Cine vrea sa inteleaga realitatea in limitele oferite lui de catre sursa (fie ea sursa insasi realitatea sau altceva, altcineva), se cade sa isi dea seama ca priveste in ochi caprioara ori de cate ori musca carne(a ei).

Dar nu aceasta e tema principala de azi, aceasta e doar analogia cu tema.

In cadrul temei, caprioara e placerea, satisfactia iar necesitatea de a manca e necesitatea de placere si satisfactie, poftirea lor; pentru ca hranirea (hrana) e o necesitate impusa de limitele realitatii la care avem acces, tu (eu, noi) maninci (caprioara); pentru ca poftirea "e o necesitate!" ce pare impusa de limitele realitatii la care avem acces tu (eu, noi) poftesti (placerile si satisfactiile).

Si cand spun satisfactii, desigur ma refer la placerile subtile ce se afla in spatele, enervarii, arogantei, vanitatii, deprimarii, frustrarii, vinovatiei, angoaselor, anxietatii, umilintei etc (despre care am mai scris).

Prins in sistemul de valori al realitatii necesitate, mananci carnea caprioarei.

Prins in sistemul de valorii al realitatii necesitate, mananci carnea placerilor evidente sau subtile.

Dar, in amble, ucizi.

Pe cine?

Caprioara.

Carnea pe care o mananci e a caprioarei, mananci caprioara, musti din caprioara chiar acum.

Carnea satisfactiei pe care o mananci e a caprioarei ce esti.

Cine o mananca, lupul foamei de necesitate sau a parutelor necesitati.

Vrem sau nu, suntem caprioara si lup.

De cate ori te enervezi, de cate ori esti frustrat, de cate ori..., (fie ca iti dai tu seama sau nu ca esti enervat, frustrat, arogant, vanitos, umil, ...) nu faci altceva decat sa musti din tine insuti, te auto-ucizi.

La fel cu orice savurare de satisfactie subtila sau placere evidenta.

Bucuria e altceva, am zis.

"Mananc si plang, mananc!"  Dar pana cand?

Si apropo de impunerile realitatii, asa cum am zis, "impresia" de corporalitatea proprie de care parem legati (poate chiar total legati) e impusa de realitate, dar e si auto-impunere, auto-legare; poftim de ia aminte: http://www.gindul.md/archives/28513