Creatiile userilor - Proza

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Sa fii tu insuti!?

Fiecare interpreteaza diferit mesajul lui "Fi tu insuti", asa cum diferit interpreteaza orice act de realitate si numai probabilitatea asemanarii interpretarilor face sa fim de acord unii cu altii in anumite privinte.

Fiecare e un cumul ce filtreaza in masura in care ii e posibil, actele de realitate, le filtreaza specific expunadusi-le lui si altora drept esential, real.

Sunt insa aspecte ce nu pot fi ignorate ca si consecinte, asta insa fara a constitui determinantul in a fi proclamate certitudini de cunoastere, intelesuri ci, doar posibilitati carora le acordam interpretarea de probabilitate intrucat noi rezonam atunci cu ele.

Ii este evident oricui efectul nefast pe care anumite acte de realitate il au asupra sanatatii noastre.

Este aceasta o certitudine indubitabila?

Pare clar ca da, insa incertitudinea nu consta in efectul evident si distructiv pe care acele acte de realitate il au asupra sanatatii, ea consta in cunoasterea, in intelesul pe care noi l-am asimilat drept adevar; nu e acelasi lucru o perspectiva materialista, filozofica, religioasa, spirituala, S. F. ..., (in diferitele nuante interpretative) asupra realitatii tale de a fi si a realitatii acelor acte de realitate, cu o perspectiva evidenta oricui are taria de a fi impartial.

Libertatea (atat cat ne e ea permisa), accesibila prin actiuni personale ce nu implica pe altii, nu implica acordul si subordonarea fata de ei, nu poate fi atinsa intrucat utilizam eronat inteligenta, intrucat asta ne-a fost educatia si inca suntem prizonierii ei.

Exemplu:

O palma pe care cineva o trage cuiva, este o evidenta?

Este o evidenta constatarea de catre acela a unui complex act de realitate, actul primirii a ceea ce suntem educati a numi "palma peste obraz".

Dar numai ca doctrina aceasta e o evidenta, real insa, nu avem cum sa certificam existenta materiei, a obrazului, a palmei, ci numai a senzatiilor (sa le zicem asa desi in DEX e tot un termen explicat dintr-o perspectiva materialista (am tot scris despre asta).

E posibil desigur ca realitatea sa fie chiar asa, dar e posibil sa nu fie.

Dar nu asta e tema; tema e: "Ce anume l-a determinat pe acela sa loveasca?" si " Ce anume determina un anumit tip de reactie a celuilalt?"

Si nu ma refer desigur la explicatiile clasice!

Mi-a relatat cineva rezumativ un episod dintr-un serial-colectie de fapte criminale investigate de catre politie:

Sot, sotie mergeau cu masina si ea conducea; din neatentie a taiat calea altui automobil si soferul aceluia a iesit suparat admonestand-o; intrucat se pare, violenta verbala "a fost inadmisibila", sotul, ii trage o palma aceluia conflictul degenerand total; soferul lovit scote un cutit si il injunghie mortal pe sot.

Reiau: Ce anume l-a determinat pe sofer sa agreseze verbal si sa loveasca cu cutitul, sa ucida?; Ce anume l-a determinat pe sot sa ii traga aceluia o palma?

Educatia autoinsusita fie prin contact direct cu natura realitatii, fie prin contact cu alti indivizi parte si ei a naturii realitatii (adica autoeducational si educational; in fond totul e autoeducatie mai mult sau ma putin in cunostinta de cauza); normele educationale insusite treptat ca si conduita de viata de catre fiecare, norme specific asimilate si care i-au devenit tipare functionale.

Actele respective de realitate pe care celalat le-a determinat, erau inadmisibile de catre cel in cauza, nu il lasa educatia devenita simbolistica functionala reflex, sa ofere alta reactie, asa functiona el.

In cadrul algoritmilor despre care am tot scris, cred ca e destul de explicata si aceasta tema, dar nu e adusa la nivel de predare in scoala, nu e sistematizata, e lasata asa cum a venit inspirativ (nu e specific mie sa fac aceasta munca, nu am cum sa o fac).

Pentru fiecare dintre cei implicati, a actionat acea "sub-personalitate" (sub-personalitati) pe care ei si-au (si le-au) integrat-o de-a lungul timpului si cu care atunci s-au identificat, a actionat si faptul ca au recunoscut (tot reflex), acel context, un context in care ei trebuie sa reactioneze asa cum si-au insusit educational si in continuare au fost doar niste executori ai educatiei, ai inteligentei ce de-a lungul timpului a devenit inteligenta emotionala deci s-a scris ca algoritmii, simbolistica, reflexele si pana la urma de fapt, s-a scris ca logica functionala, ca softurile functionale in diferitele situatii de viata; e daca vreti o autoprogramare ce determina tpare comportamentale in situatiile date.

Ce insemna sa fii tu insuti intr-o asemenea situatie?

Insemna sa fii stapan pe tine si sa nu cauzezi mai mult distructiva tie si celorlalti, datorita unei labile educatii conform careia e musai sa te comporti intr-un anumit fel in situatia data.

Ce insemna faptul ca soferita i-a taiat calea acelui sofer?

Nimic, doar o escaladare idioata de intelesuri, o interpretare emotional distructiva in loc de o analiza cat mai putin emotionala, cat mai pur intelectuala.

La fel si faptul ca acela a admonestat-o pe acesta, ba chiar la fel si cu faptul ca soferul a primit o palma; nici unul dintre aceste 3 acte de realitate nu reprezentau "un capat de tara" si totusi datorita lor un om a murit, altul a fost inchis si doua familii "au fost grav lovite de viata".

A fi tu insuti inseamna sa urmezi cea mai armonioasa cale posibila tie (armonioasa cu realitatea ce esti si cu realitatea ce reprezinta pe ceilalti si lumea; de fapt fiecare isi traieste doar propria realitate indiferent cat de asemanatoare sunt o multitudine de elemente componente, o "realitate-senzatii" de a fi si o "realitate-senzatii mediu-habitat" a realitatii de a fi!).

Pentru lucratori:

Fiecare se afla prizonier al reflexelor dictate de propria sa dimensiune (auto)educationala si atata vreme cat ne vom tot considera in dimensiunea lui "De ce nu merge", a lui "Cum, ce, sa fac", ..., tot nu va merge; numai cei ce ajung in dimensiunea libertatii identitatii de sine, a libertatii fata de posibilele "obiecte ale atasamentelor" si tot ce am mai scris in tema algoritmilor, poate fi liber.

In fond suntem liberi dar nu stim, cand vom afla asta vom fi asa cum suntem.

Pentru ca am invatat sa nu fim liberi, nu suntem, nu ne lasa simbolistica rezultata din educatie.

Daca stiu ca sunt cineva anume sau ceva anume, si daca tot voi recunoaste una si alta ca "obiect" al atasartilor, nu am cum sa nu fiu magnetul ce se lipeste ba de una (unele), ba de alta (altele).

Dar daca voi intelege ca sunt mai presus de asta (in sens de dincolo de aceasta dimensiune; ca sunt o alta dimensiune)!

Intelegerea pricipiului algoritmilor e esentiala (in special a punctului 2 al lor).

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Certificarea certitudinilor, o facilitate proprie noua, ridicata din nestiinta sau interes (fie si orgolios) la rang suprem, acela de indubitabilitate

Cine certifica o certitudine ca fiind indubitabila?

Aceia ce i-au trait acelui act de realitate (mai) simplu sau (mai) complex (compus) imanenta (intrinsecitatea) accesibila lor, practic aceia ce au trait de fapt propria lor imanenta referitor la imanenta actului, deci au trait propria lor impresionare receptand (avand contact cu) stimularea sursei (surselor) de realitate, precum si cei ce adera la ceea ce sustin ei (si desigur cei ce au interese diverse).

Altfel zis, cei ce sustin o anumita cunoastere, inteles, adevar, fie el religios, spiritual, stiintific (filozofic si psihologic inclus), personal, colectiv, ..., complex, simplu, cotidian, o fac intrucat au trait sentimentul adevarului, de fapt au trait ca si constienta echivalentul imanentei acelui act de realitate (sau poate au trait insasi imanenta acelui act (fie el provenit dinspre complexitatea receptata si pe care o numim natura, fenomene, fiinte, obiecte, anorganic si organic etc.) dar asta nu are cine sa certifice decat prin uzurparea de catre acela (aceia) a statutului neocupabil practic, de competenta a certificarii adevarurilor; nu am spus imposibil!).

Exemplu:

Este trilul unei pasari un adevar? dar pasarea?

Numai constatarea (receptarea) de catre cel in cauza a unor sunete complexe numite tril de pasare si numai constatarea vizualizarii (eventual constatarea senzatiilor cutanate si chiar olfactive, gustative, ...) ca dinspre "complexul stimul pasare", reprezinta ceva credibil, efectiv acceptabil ca real, ceva probabil real (ma refer ca fiind reale senzatiile respective, nu ma refer ca neaparat ele provin de la o pasare fie ea de natura materiala sau imateriala), in rest ne situam deja la nivelul doi de credulitate, acela in care se afla coplesitor majoritar indivizii adepti ai materialismului si care isi spun oameni (fie ei credinciosi sau necredinciosi).

Repet pentru a mia oara, nu spun ca materialismul nu e posibil, dar il asez acolo unde ii e locul, la rand cu alte posibilitati la fel de probabile.

Asa cum in vremurile trecute, religia nu permitea stiinta, azi stiinta acumulata (prin cei ce o promoveaza), precum si constatarile cotidiene ale vulgului in contact cu realitatea, nu permit opinii diferite; DEX-urile noastre au o orientare masiv materialista, nu una impartiala asa cum s-ar cuveni.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Metoda algoritmilor e o problema intelectuala, nu implica efort de vointa pentru eliberare din aspectele negative inrobitoare

Datorita fenomenului inspirativ al carui beneficiar ma aflu, mi-am oferit mie si voua o metoda simpla, eficienta intru eliberarea din orice problema (zis) psihica negativa (si chiar din cele pozitive), o metoda ce nu implica efort de vointa pentru a renunta la aspectul inrobitor, la deprinderea, obiceiul, conditonarea respectiva, e o tratare pur intelectuala, o problema de a cunoaste, a intelege tot mai corect cum anume de functionam conform tiparelor carora functionam si cum sa iesim din cele nepotrivite, deviante, distructive.

In mod paradoxal, desi o problema de gandire logica, rationala, eliberarea prin metoda algoritmilor implica totusi credinta, dar implica aceeasi gen de credinta pe care fiecare o acorda oricum celor in care el crede cotidian, fie ele de natura banala evidenta vietii lui zilnice ("cred, e evident, logic ca am doua maini si scriu acuma ceea ce scriu", "cred ca la o asemenea atitudine, intamplare, se cuvine sa reactionez asa", "aceasta e ceva de rasul lumii", "asta e ceva scarbos", "fata de aceasta trebuie sa ma enervez", "asta e de ras", "asta e de plans" si tot asa o enormitate de tipare), fie stiintifice, religioase, filozofice, ...

Datorita credintei acesteia fiecare si-a inscris algoritmii functionali si reactioneaza reflex in modul in care o face, conform schemei logice functionale oferita de ei in fiecare clipa de viata a individului in cauza; prin reidentificare (de exemplu identificarea cu "cel ce reprezinta optima functionare") sau prin ne-identificare (eliberarea maxima permisa pe cont propriu individului, de catre realitate).

Si asa cum prin credinta in logica, in adevarurile personale sau colective, pe care el, individul l-a agreat atunci cand si-a format (si isi formeaza) tiparele functionale, tot prin ea poate sa si le inlocuiasca cu altele mai putin daunatoare.

Algoritmii eliberatori (fiind in fond suficient si constientizarea doar a algoritmilor inlantuitori de libertate si a deviatiei pe care ei o reprezinta) reprezinta doar o corectare de gandire ce va rescrie modul nostru de functionare.

Fericit cel ce va dobandi tot mai mult ne-identificarea de sine, acela liber se va numi!

O tot mai mare ne-identificarea de sine implica ne-identificare de"obiecte" ale indragirii, ale iubirii neavizata de intelepciune, in fond ne-identificarea de "obiect (obiecte) ale atasarii (cine sa se ataseze daca nu ai o identitate de atasat, daca nu ma reprezinti pe "cel ce ..."? Am explicat in scrierile ce trateaza tema algoritmilor).

Natura realitatii ne obliga la multe identitati de sine: "sunt cel ce resimte aceasta durere fizica", "...foamea", "... setea", "... tactilitatea", "... organicitatea", "... cel ce (are senzatia ca) gandeste", "... vede", "... aude", "cel ce (are senzatia ca) respira", "cel ce are (senzatia de) liber arbitru" etc.

Dar natura realitatii nu ne obliga neaparat (probabil) sa ne identificam ca a fi justitiari, aroganti, orgoliosi, frustrati, fumatori, nervosi, violenti (in gandire, verbal sau fizic), pofticiosi, habotnici (in sens larg al termenului, nu doar religios), "atasabili" (cu sens de "cel ce se ataseaza, dezvolta atasamente) si o enormitate de aspecte (zis) psihice ce ne-au devenit tipare functionale.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Bucuria, parte a unui algoritm "de dorit"!

Am scris majoritar despre algoritmii negativi deoarece ei ne distrug viata; acum insa voi scrie despre un algoritm pozitiv: bucuria.

Intrucat azi scriu inca pentru un nivel mediu-evolutiv, consider bucuria inocenta (bucuria pura, copilareasca) ceva benefic.

Ce este bucuria?

BUCURÍE, bucurii, s. f. 1. Sentiment de mulțumire vie, de satisfacție sufletească. ◊ Loc. adv. Cu bucurie sau cu toată bucuria = (foarte) bucuros. 2. (Concr.) Ceea ce bucură (1) pe cineva. – Bucura + suf. -ie. 
Sursa: DEX '09 (2009) |

Daca nu consultam DEX-ul in privinta fiecarui termen in parte dintre cei ce constituie definitia bucuriei (ceea ce ne-ar conduce automat la constatarea partizanatului DEX in privinta filozofiei materialismui), aceasta definitie pare satisfacatoare pentru ceea ce vreau a spune azi.

Mii de identitati compun impresia generala de "a fi", dar numai una e necompusa "constiinta de sine" (sa ii zicem asa) si aceasta nu e accesibila in general singura, mereu e insotita sau, mereu o alta (alte) identitati se substituie ei.

Sentimentele, emotiile sunt dimensiuni diferite fata de dimensiunea gandire si de aceea ele nu pot fi descrise, definite, reliefate; numai consecintele, manifestarile celor ce au parte de sentimetul sau emotia respectiva, pot fi descrise, exprimate gandit!

Bucuria este considerat un sentiment pozitiv, benefic, intrucat nu s-au constatat efecte adverse, asa cum e in cazul intristarii, deprimarii, disperararii (de exemplu).

Cum se poate ajunge in sentimentul bucuriei?

In general se poate ajunge treptat; inca de la aparitia individului (ceea ce numim conceptie si nastere) stimulii realitatii il bombardeaza cu "informatie (zis) senzoriala" si ii formeaza algoritmi functionali; treptat aceasta e tot mai mult completata de educatie reglementata de catre mentalitatea comunitatii si a individului insusi; o mica parte din acest urias tumult, deschide acces in dimensiunea bucuriei din care toti am gustat mai mult sau mai putin, toti ne-am bucurat si ne bucuram.

Algoritmul bucuriei:

1- Comanda

Comenzile ce declanseaza accesul la dimensiunea bucuriei, la a ne bucura, sunt stimuli ai realitati proveniti fie din partea individului insusi adica din partea complexelor (compuselor) stari senzoriale ce ii dau impresia de psihic si fizic propriu, fie dinspre mediul parut inconjurator.

De exemplu: un copil se bucura vazandu-si mama (dar asta dupa ce a invatat ca acel complex act senzorial pe care il percepe drept mama, e ceva de dorit in preajma, ceva benefic), cineva se bucura amintindu-si ceva, bucuria revederi, a mancatului, a imparasitului cu altcineva a anumitor intelesuri, evenimente, bucuria excursiei, a jocului, a ..., fara de numar pot fi motivele de bucurie si gandul (sau o alta senzatie, act de realitate referitor) la ele deja este o comanda declansatoare a caii, a algoritmului ce ne da acces la dimensiunea bucuriei, fie doar ca senzatie de bucurie, fie ca emotie, fie ca o stare afectiva puternica, ca un sentiment.

Comenzile sunt automatisme declansatoare ale complexului act de automatism format si pe care eu l-am numit aleator ca fiind un algoritm functional.

Orice act-stimul poate constitui comanda declansatoare pentru orice tip de algoritm autoinsusit si devenit reflex functional, desi ritualurile mentalitatii noastre deja si-au facut o logica in aceasta privinta, adica nu iti vine sa mananci alimente daca esti barbat si vezi o femeia atragatoare dezbracata, nu iti vine pofta de pescuit daca esti fumator si vezi pe cineva care isi aprinde o tigara, nu iti vine sa feliciti pe cineva care te-a apostrofat etc.

Daca insa am iesi din tiapare si am educa indivizii inca de la frageda lor aparitie ca realitate in realitate, sa reactioneze diferit la aceleasi comenzi, ar rectiona diferit, adica ar felicita pe cineva care ii jigneste intrucat ei asa au fost educati sa se comporte (nu au fost educati sa considere jignire acel act de realitate si nu au fost educati sa se identifice cu "jignibilul", cu "cel ce e un potential jignibil") si asta le-a devenit algoritm functional reflex.

In concluzie cel ce va vrea sa isi formeze comenzi pentru bucurie trebuie doar sa se hotarasca, sa aleaga din vasta gama de acte de realitate ceva potrivit lui, chiar mai multe si de ce nu foarte multe, comenzi ce dau acces la dimensiunea bucuriei.

2 - Cunoasterea

Binenteles ca si ceea ce am scris mai sus referitor la comanda, e tot cunoastere, dar cunoasterea aceasta e efectiv miezul problemei.

Prin natura noastra suntem capacitati ce pot avea acces si la dimensiunea bucuriei (dar asa cum posibil si intrucatva probabil vom constata in scrieirile viitoare, suntem chiar mai mult decat atat) dar totusi constatam ca ajungem a avea acces mai mult la dimensiunea supararilor.

Solutia?
Cultivarea constienta a accesului la bucurie si totodata cultivarea iesirii, stergerii accesului la suparari, stergerea algoritmilor respectivi (modele de algoritmi am tot oferit, cine vrea poate diversifica pentru orice prolematica personala).

Cum cultivam asta?

Am inceput deja cu comenzile de acces si vom continua cu problematica identitatilor.

Educatia noastra, noi, realitatea, ne-au tot invatat (si chiar impus; a se vedea obligativitatea de a ne constata corpuri si psihice dependente de necesitati) clar sau indirect ca suntem aia, ailalta, una, alta: om, corp, psihic, cel ce gandeste, vede, aude, simte, copil, tata, mama, sora, prietenul, sotul, gospodina, soferul, harnicul, prostul, golanul, desteptul, invingatorul, pofticiosul, durul, plangaciosul, cel ce gandeste, are liber arbitru, respira si multe, foarte multe identificari de sine mai mult sau mai putin complexe.

Indirect dar prin orice act de realitate am fost educati ca suntem "potentialuri identificationale", capacitati ce musai e sa se identifice cu o multitudine de acte de realitate dar numai cu simpla, cu "necompusa identtitate de a fi" (constiinta necompusa de sine), nu.

Dar sa ramanem pe nivelul propus pentru azi; ca sa avem acces constient la bucurie e potrivit sa ne "indoctrinam" cu identitatea de sine: "sunt un potential ce are acces la bucurie", "sunt bucurosul"; asta nu e autosugetie, chiar asa e; nu avem noi cu totii acces la bucurie uneori? Problema e sa facem posibil mai des acest acces si pentru asta e potrivit sa pitrocim mai des, pana vom constientiza profund si ne vom integra asta noua insine, anume identificarea "bucurosul".

b) - In afara de identificare cu bucurosul pentru a lucra cum se cade atasarea (pentru ca in fond vorbim despre o atasare in cunostinta de cauza, fata de bucurie) trebuie depistate "obiectele" fata de care sa ne atasam fata de care sa dezvotam o afectiune tot mai puternica, afectiunea de tip atasament, obiectele pe care sa le indragim, sa le iubim.

Si aici ca si in cadrul comenzilor declansatoare de algoritm, de acces la bucurie, oferta e vasta, orice poate constitui motiv de bucurie, daca ne autoeducam in acel spirit.

Nu conteaza ce anume si cate vom alege (privitul naturii, cerului, pasarilor, gradinarit, profesia, sportul, numaratul bilelor, sotronul, scrisul, gatitul, sofatul, daruitul, scuipatul la tinta, "batutul copiilor", ..., orice, sunt o enormitate de acte de realitate ce ne pot constitui identificari de obiecte ale atasarii intru a ne bucura; important e sa constientizam: "acesta e ceva de dorit, de iubit, fata de care merita sa ma atasez, ..."

c) – Indreptatirea actiunii constiente de atasare fata de bucurii: e cat se poate de firesc sa ma simt asa, adica sa ma simt bucuros, e natural si e util, benefic, ...

d) – Hotararea (decizia, colapsarea), acordul final (devenit cu timpul, tot mai mult si el ca de fapt intregul algoritm, pre si, sau, inconstient, reflex): nu am cum sa nu ma simt bucuros, nu voi permite sa nu ma simt bucuros, ..., e aberant sa nu ma bucur intrucat (indreptatirea, justificarea de la pct. c), asa e firesc, corect, util, asa trebuie sa ma simt, asta e normalitatea observata de mine de cand sunt, asa se reactioneza in mod firesc.

3 – Iubirea

Asa cum am spus de multe ori in cadrul cunosterii si intelegerii algoritmilor si a atasamentelor, pentru ca sa dobandestei o atasare, sa iti formezi un reflex functional, iti e necesara forta afectiunii, adica acea forta (forta iubirii) care te face sa indragesti, sa iubesti “obiectul” fata de care treptat te atasezi, deci atat obiceiul, deprinderea, persoana, …, actul respectiv de realitate, cat mai ales indragirea, iubirea cunoasterii vizavi de el: “acesta e ceva ce merita indragit, iubit” (chiar daca nu faci in cunostinta de cauza aceasta, atasarea tot se realizeaza).

Deci indiferent daca facem in cunostinta de cauza sau nu, cele catre atasarea fata de bucurie (si orice altceva zis pozitiv sau negativ), ea tot se produce, tot se scrie algoritmul bucuriei dar, daca ne simtim in lipsa de bucurii, e musai sa lucram benevol, in cunostinta de cauza, acest gen de atasament, acest tip de algoritm, spre imbunatatirea parametrilor nostrii functionali, spre optimizarea vietii noastre, spre imbunatatirea nivelului de trai.

Cate nu indragim in viata noastra, cate nu iubim, pana si pe cele negative, chiar daca pe unele ne pare imposibil sa credem ca le indragim totusi prin faptul ca ele ni se manifesta ca si conduita, ca si manifestare, ne certifica acordul si perseverenta noastru mai mult sau mai putin constienta in participarea la inscrierea lor treptata (dinspre constient inspre preconstient-inconstient) de catre noi insine, ca algoritmi conform carora functionam, ca simbolistica a schemelor logice de functionare reflex.

Binenteles ca sunt si algoritmi care sunt inscrisi de insasi realitatea ai carei parte suntem (daca ne raportam la o cunoastere conform careia “eu-l” e parte a realitatii si nu la cel in care realitatea e parte a lui), algoritmi fata de care se pare, nu avem un cuvant de spus, asa cum sunt multiplele senzatii ce ne dau impresia acestei complexe corporalitati si acestui complex psihic, senzatii ce ne dau impresia de procese metabolice, de necesitati.

Iubirea ca si mintea, fara intelepciune treaza si deschisa, mereu imbogatibila (nu ca si viclenie sau intru aroganta-infatuare÷vanitate-slava desarta!) conduc catre distructiva, disonanta.

Si cum pui iubirea in slujba bucuriei?
Asa cum ai reusit de ai dobandit orice atasament fie el alimentar, comportamental, emotional, …, repeti  si repeti ritualul incercand tot mai mult sa ii descoperi frumusetea, atractia, utilitatea, beneficitatea, sa te cointeresezi indeplinind cele 4 subpuncte ale punctului 2 al algoritmului bucuriei.

4 – Bucuria (insasi) – “obiectul” atasarii in sine

Daca nu ar exista dimensiunea bucuriei, trairea cu pricina in tot ce consta ea, punctul 3 al oricarui algoritm, atunci iubirea (afectiunea puternica dezvoltata treptat fata de “obiectul” atasarii, fata de senzatia-emotia-sentimentul bucuriei) si-ar pierde targetul, la fel punctele 1 ai 2, comenzile si cunoasterea, iar punctelor 5 si 6, manifestarilor specifice si angoasei nu ar mai avea cine sa le dea existenta, ele nu ar mai fi posibil sa aparea in cadrul algoritmului cu pricina.

Desi am spus despre bucurie ca are o definire satisfacatoare in DEX, totusi ea e o senzatie-emotie-sentiment, iar definirea oricare ar fi ea, este o gandire si nu poti trai ganduri si sa poti zice ca ai trait cunoscut sentimetul, sentimentele, e necesar sa traiesti acel sentiment pentru al cunoaste afectiv, nu gandul la el (nici manifestarea datorata sentimetului sau emotiei cu pricina, nu e acel sentiment sau emotie!).

Si afectivitatea e tot o cunoastere, dar e diferita fata de cunoasterea gandita!

Asadar tot algoritmul bucuriei si oricare algoritm din enormitatea de algoritmi, de tipare mai mult sau ma putin deveniti reflexe functionale (conform carora functionam), au esenta in existenta dimensiunii ce da numele algoritmuli, in cazul de fata in dimensiunea bucuriei, altfel sunt nule, nu dau rezultate, nici cele pozitive, nici cele negative, riscam sa ramanem (re devenim ceea ce suntem) liberi!

5 – Manifestarea

Banuiesc, nu e nimeni care sa nu fi cunoscut intrucatva (unele aspecte din) starea, dimensiunea bucuriei si astfel sa fi cunoscut manifestarile proprii lui si specifice acestei stari de realitate, asta ma indreptateste sa nu intru in detalii la acest punct intrucat nu cred ca vom ajunge sa ne suparam, sa ne imbolnavim de prea multa bucurie.

6 – Angoasa

Angoasa ar fi posibil sa apara (ca in cadrul oricarui algoritm fie el pozitiv sau negativ, eliberator asa cum sunt contraalgoritmii sau inlantuitor de libertate) numai daca s-a format algoritmul, numai daca devenim cat de cat atasati si ea, angoasa ar fi pusa in actiune de catre forta iubirii, forta atasamentala, acea forta a unei afectiunii tot mai puternice fata de “obiect” (deci fata de punctul 4 al algoritmului adica insasi dimensiunea bucuriei, fata de cunoasterea inclusa in cele 4 subpuncte din cadrul punctului 2 al algoritmului si pana la urma fata de intregul algoritm), daca deci ar fi pusa in actiune ca urmare a faptului ca, atasati fiind, nu dam curs accesului la bucurie si la manifestarea specifica, numai daca intentionat (benevol) sau obligati de situatie, nu ne supunem, nu ne conformam despotismului algoritmic cu pricina, in cazul de fata cel al bucuriei.

Ar aparea si aici frustrarea, enervarea, supararea, intristarea, ranchiuna, “capasa pusa” etc; si asta intrucat orice algoritm conditioneaza, impune conformare tiparului si asta sub amenintarea cu angoasa aplicabila (in caz de neconformare) datorita fortei afective atasamentale (iubirii) fata de “obiect”.

Dupa cum se poate observa, “obiectul” atasarii e format pe de o parte de senzatiile-emotia-sentimentul bucuriei (starile respective), pe de alta parte de catre cunosterea intelectuala (vezi punctul 2 al oricarui algoritm) si de in ultima instanta de insasi algoritmul in integralitatea sa.

Am dezvoltat metoda algoritmilor numai intrucat nu este (si nici eu nu sunt) cel ce sa isi dea seama de sine total si astfel sa fie ceea ce e, adica liber (cat permite matricea realitate), dar altfel, daca ne-am da seama cum suntem real, metoda asta si orice metoda explicata vreodata ar fi “nula si neavenita” .

Cum sa te eliberezi daca esti liber?

Doar intrucat stii cum sa nu fii liber, e necesar sa te eliberezi de tine insuti, de cunoasterea intelectuala dar si afectiva!

Vezi si aici: http://www.roportal.ro/discutii/topic/2079-creatiile-userilor-proza/?p=1061148896

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Cum imblanzesti ceva prin care ai acces la bucurie?

De exemplu, ne produce enervatul o bucurie, reprezinta el o bucurie pentru cel ce se manie?

Intrucat am stabilit candva sa numesc bucuria ca ceva pozitiv si placerea ca ceva negativ, voi numi bucuria enervarii drept o placere (nu voi face din asta ceva tabu).

Placerea enervarii; e o placere sa te enervezi?

Pai daca nu e o placere, de ce apelam asa des la ea?

Intrucat asa ne-am obisnuit a functiona, ne ia valul dar de montat ne montam singuri.

E o neplacere?

Nu cumva simtim o satisfactie, o multumire, o usurare (ce am simti daca ne-am abtine? nu ar fi chinuitor?) enervandu-ne?

Eu consider ca enervatul e o placere, o satisfactie pe care io (ne-o) oferim identitatii de sine (sub-personalitati) "enervabilul", identitate cunoscuta si asimilata treptat inca de la aparitia noastra (ceea ce numim conceptie si nastere) ca o realitate in realitate si care identitate a devenit reflex functional; ea face parte dintr-un algoritm (de fapt din mai multi).

La fel orgoliu si toate suratele sau fiicele lui, fumatul, ..., nu mai spun despre cele a caror placere e evidenta, asa cum e mancatul sau placerea gusturilor alimentare.

Fiecare isi da seama dar nu constientizeaza suficient, posibilitatea existentei unui tipar al bucuriei (sau a ceea ce numim placere).

Cum ajunge cineva sa simta placerei lucrului, placerea activitatii pe care o desfasoara la un moment dat?

De exemplu cineva e pasionat sa faca cozonaci, prajituri, altcineva e pasionat sa se ocupe de gradinarit, de sofat, de brodat, pescuit, filatelie, rebus, reparatii, imbunatatiri prin apartament, inovatii, infrumusetare, avioane din hartie, desen, scris, colorat, ascultat muzica, citit, vizionari, curatenie, ordine, rosul unghiilor, sau, cineva poate face o pasiune pentru un obiect, persoana, fenomen, ritual, scop, ideologie, conceptie, taiat frunza, profesie, munca in general etc.

Cum de ajungem pasionati, cum de simtim bucuria?

Intrucat suntem capacitati ce pot avea acces la dimensiunea bucuriei si intrucat am indeplinit conditiile necesare sa avem acces.

Cum ajunge domnule cineva, sa fie pasionat, sa simta bucurie (placere) pentru colectionat timbre, ceasuri, poze, obiecte diverse, dar de pescuit, vanatoare, tir, shoping etc?

Desigur e posibil a invoca o anumita atractie zis nativa, a celui in cauza, insa asta nu face obiectul lucratorului cunoasterii de sine ci al celor resemnati ...

Hai sa o luam altfel; fiecare a ajuns la un moment dat a indragii si urmari cu pasiune un serial, un grup de divertisment, o formatie sau solist.

Va aduceti aminte cum a fost la inceput sau cum e cand apare un nou grup de divertisment sau un nou comic? Nu intotdauna e dragoste la prima vedere ci, deabia dupa ce te obisnuiesti cu respectivul grup (serial, carte, dupa ce prinzi firul si drag de poveste si personaje, dupa ce "iti deschizi inima pentru a le primi")..., incepi sa fii pasionat, simti bucuria vizionarii, cititului, simti nerabdarea pana la urmatoarea intalnire, ...

Asta e, "deschisul inimii", adica a ce?

Imblanzirea actului respectiv de realitate, formarea unei legaturi.

Cum?

Stim fiecare cum am patruns in "interiorul", cum ne-am apropiat tot mai mult, in detaliu, de ceva pe care l-am indragit, fie un obicei, o activitate, un obiect, animal, persoana etc.

Iata cum o face erolul lui Antoaine De Saint Exupery in intalnirea sa cu vulpea (a se observa si remarca referitoare la imblanzirea pe care Micul Print a constientizat-o imblanzirea lui insusi de catre "floarea lui"!): https://archive.org/stream/Antoine_De_Saint_Exupery-Micul_Print_10__#page/n21/mode/2up

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Dimensiunea pericolului

Realitatea capacitatii de "a fi" ce fiecare ne constatam specific e plina de dimensiuni, pornind de la insasi dimensiunea de "a fi" (teoretica pentru noi in general intrucat nimeni nu mai are sensibilitatea de a o sesiza tot asa cum datorita exacerbarii gusturilor alimentare nu mai avem sensibilitatea de a sesiza gustul alimentelor naturale, neprelucrate casnic sau industrial; cine mai sesizeaza azi cat de dulce si asemanatoare cu halvaua e gustul combinat al semintelor de floarea soarelui si alunelor, neprajite desigur; cat de dulce e laptele neindulcit, sau invers, cat de sarata e painea sarata, dar o placinta de mere fara zahar mai observa cineva cat de dulce e? Si de ar incerca ar considera-o o porcarie. De ce? Din cauza exacerbarii gusturilor, tocirii sensibilitatii naturale a lor; vorba aia "Cainele intelept aude miscarea ramei in pamant"; doar sensibilitate naturala).

Am tot scris despre dimensiunile emotional-sentimentale, dar realitatea dupa cum stim contine fara de numar dimensiuni asa cum sunt de exemplu cele zis psihice: dimensiunea gandirii (ganditului), vorbirii (vorbitului), vointei (voitului), imaginatiei (imaginatului) si multe altele despre care poate voi avea inspiratie si le voi aborda.

Azi ma voi referi la dimensiunea pericolului.

Este evident pentru oricine pericolul la care noi este posibil a fi expusi permanent sau uneori in functie de alegeri ori in functie de insasi natura realitatii (in functie de referentialul ales ca natura a realitatii si ca fundament explicativ intrucat, daca alegem ca referential o realitat-destin, atunci e posibil sa consideram ca asa ne-a fost soarta).

Dar, intrucat alegem ca referential o realitatea ce implica liber arbitru (cat e posibil in realitatea a carei beneficiari ne constatam), e evidenta cresterea riscului pe masura ce te expui; nu e tot una sa zbori zilnic cu avionul si chiar sa circului cu automobilul personal, cu a zbura (circula) o data la o luna, probabilitatea e direct proportionala cu frecventa repetarii actului respectiv de realitate.

Cu cat repeti mai des un act de realitate ce implica pericol si cu cat expunerea respectiva la pericol e mai mare, mai primejdiosa, cu atat mai mare e probailitatea unui accident.

Desigur nu e necesar sa calci pe o vipera de doua ori!

Dimensiunea pericolului e si ea o dimensiune de care pe masura ce te tii mai departe (daca e posibil), nu te afecteaza, la fel ca si dimensiunea rusinii, scarbei, placerii alimentare etc.

In aceasta dimensiune e posibil a accede "fizic" si "psihic", accesul psihic insa e unul ce implica si multa "apa la moara" pe care o minte neinstruita, labila, neinteleapta o da, ajungand chiar pana la fobii.

"Cine se frige o data sufla si in iaurt!" si totusi exista pericol ce implica placere, motiv pentru care recidivam, pana ne-o luam ca lumea sau chiar definitiv.

Nu vroiam decat sa evidentiez constituirea realitatii din dimensiuni, poate in tendinta de a accede la cunoasterea si intelegerea dimensiunii fericirii, poate a "norocului" si a celor ce va mai fi fiind posibil a le cunoaste si intelege.

Si apropo de fraza asta de acum 2 scrieri: "Doar intrucat stii cum sa nu fii liber, e necesar sa te eliberezi de tine insuti, de cunoasterea intelectuala dar si afectiva!", cata cunostere zadarnica, cata cunostere inrobitoare, cat efort a depus fiecare individ precum si ceea ce numim umanitate (in ansamblul ei, indiferent daca vorbim de partea credincioasa a ei sau de cea necredincioasa), numai si numai pentru a dezvolta stiinta lui "cum sa nu fii liber"!

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Si de vrem si de nu, permanent lucram identificarea de sine sau altfel spus lucram o nociva si continua dezidentificare fata de sinele bazal, invatam permanent si aprofundam pana la a ne deveni reflexe functionale, cum anume sa nu fim liberi de un sine tot mai degenerat fata de bazalitate si fata e o optima functionare

Imi permit uneori si acum, sa vorbesc la persoana a doua singular sau a treia plural desi eu (ca oricine probabil; exceptand empatia tipica si atipica) niciodata nu m-am trait decat pe mine insumi, pe nimeni altcineva, nu mi-am trait decat propria mea realitate, nu a ta sau a voastra, scuze!

Daca am constientiza impactul pe care fiecare clipa traita, fiecare act si actele de realitate ce incap intr-o secunda, minut, ora, zi, luna, ..., influenteaza si practic determina comportamentul, manifestarile, viata noastra viitoare intr-un mod fundamental, am suferi o resetare teribila si o eliberare covarsitoare.

Faci ceea ce faci dar tu nu esti acolo, esti plecat in alte dimensiuni, care dimensiuni sunt in general de gandire si chiar daca esti acolo in acele clipe de prezent, te afli totusi posedat de catre actul (actele respective) de realitate, in loc ca tu sa il posezi pe el (ele).

Cunoastera de sine presupune nu castigarea prezentului (pentru ca oricum, asa cum explicam candva, fiecare nu traieste altceva decat prezentul, in rest e proiectie de gandire a filozofiei-stiintei materialiste si nu numai, referitor la ceea ce traiesti tu sau altul, la amintiri, la un posibil viitor etc.) ci, castigarea prezentei de sine in actul prezent aflat in desfasurare, cum s-ar zice, "deschiderea ochiului" atentiei dar a unei atentii la sine, nu a atentiei referitor la actul de realitate; e o dezvoltare a atentiei distributive (am dat candva exemplul soferului care nu isi permite nici o clipa sa nu se identifice ca sofer desi poate ma desfasoara si alte mici activitati atunci cand conduce; de exemplu intretine o conversatie; la noi scara valorilor e inversata, predomina atentia la actele de realitate aflate in desfasurare in loc sa fie predominanta atentia "de" sine sau:atentia "la" sine).

In afara de asta, atentia la sinele necompus, la forma pe cat posibil cea mai simpla de "a fi" (cum s-ar zice, la constiinta necompusa de sine), noi permanent ne grabim, tindem catre a termina cat mai repede pentru a avea acces la ceva mai important, ceva ce ne tenteaza, ceva placut, ceva pasionant, ..., ignorand astfel prezentul pe care il traim atunci, practic ostracizandu-l si odata cu asta lucrandu-ne noua insine distructiva, disonanta, algoritmii negativi.

Orice act de realitate, orice moment prezent merita atentia noastra distributiva intr-o proportie mult mai mare decat partea de atentie distributiva pe care tocmai atunci o oferim altor activitati, de exemplu ganditului la altceva decat la ceea ce facem, ceea ce faci acum e exact ceea ce trebuie sa faci si de ar fi sa faci pe o perioada indelungata asta, ar fi potrivit sa iti lucra linistea, asezarea, astfel incat sa o poti face fara tulburare; pe primul loc insa se cade a fi atenti la sine, la un "a fi" cat mai necompus din alte senzatii decat cea de a fi.

Iata scrii la tastatura calculatorului si din lipsa de educatie, atentia ta distributiva nu include deloc prezenta constienta a sinelui necompus, nu te percepi ca sine necompus capacitor traitor al realitatii, desi asta esti la unul dintre cele mai bazale niveluri, nu numai ca uiti de tine, ar nu iti aduci aminte niciodata de tine intrucat nimeni nu ti-a vorbit vreodata despre tine si nu te-a calauzit sa te descoperi in acest fel.

Sinele necompus desi e cel datorita caruia existi si vietuiesti, esti tu bazalul (nu utilizez termenul "a exista" neaparat in sens materialist, sau, nu numai) ramane neobservabil, o senzatie periferica nedescoperita de individ, pe cand senzatiile de corporalitate (in special cele cinci senzatii, cele cinci simturi) si psihism (in special ganditul) sunt umflate ca la compresor si active ca niste muste.

Linistea, tihna presupune in antepenultima etapa (probabil) trairea in cadrul atentiei distributive impusa de sursa (sursele) realitatii, a prezentei de sine, adica a prezentei necompuneri de a fi, apoi a prezentei actului respectiv de realitate aflat in desfasurare si doar periferic trairea altor senzatii de gandire, organicitate si altele (decat cele necesare atunci); pai la noi e exact pe dos intrucat asa am fost educati sa acordam atentia.

Nu e suficient sa fii prezent in prezent, conteaza cu ce identitate de sine te confunzi fiind prezent in prezent (si eu marjez aici pe o identitate de sine cat mai necompusa, tinzand spre a fi-ul total necompus) si care iti e activitatea de baza prezenta in prezent; daca bati un cui si ti-e gandul in alta parte, realitatea ciocan te pocneste peste realitatea deget.

Deci, atentie cat mai mult timp posibil la veghetor (o indentificare de sine cat mai necompusa, din care sa indepartam pe cat posibil pana si senzatiile fiziologiei) si atentie la actul de realitate in desfasurare, nu la altceva; in plus acordarea importantei necesare si mai mare decat pana acum, tuturor celor ce ne compun actele de realitate "a face"; daca spalam vasele acordam o atentie distincta si acordam importanta fiecarui obiect, vas in parte si fiecarei miscari in parte, aia e ceea ce facem atunci si acelea si obiectele si micile actiuni specifice vor fi executate cu maxima atentie posibila.

Cultivarea sinelui presupune cultivarea tuturor actelor de realitate ce umplu viata acestui sine, ce ii dau consistenta, ce ii dau complexitatea de sine; si ele toate sunt foarte importante, un sine fara activitate, fara viata al carui prim act e "constiinta de sine" (a fi-ul necompus), ar fi inexistent pentru sine insusi, ar fi o "leguma" poate prezent cumva in realitatea altcuiva dar nu in realitatea sa de a fi.

Permanent suntem noi cu noi insine si permanent ne identificam cu orice identitate de sine, numai cu cea datorita careia avem complexitatea de a ne considera ca a fi un corp si un psihic, o personalitate intr-o lume, nu; binenteles ca sursa (sursele) realitatii indiferent daca ea e una si aceeasi (sa nu) cu insasi identitatea de sine sau e altceva ori actioneaza impreuna (ori, toate), isi are rolul ei.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Primul pas spre o fericire ne-costisitoare?

Despre "noroc" nu am cuvant a scrie, dar despre fericire parca ceva ceva as zice.

Cele mai mari, mai intense clipe de fericire le-am trait in copilarie atunci cand asteptam pe Mos Craciun (de fapt darurile de la el), iar momentul culminant era acela cand mi se spunea de catre cei din casa ca parca s-a auzit ceva, iar eu mergeam si vedeam cadourile, atunci explodam de fericire. Altii poate au avut alte situatii in care considera ca au fost total fericiti (indragosteala, orgasmul sexual sau mai stiu eu ce).

Aia cu orgasmul e ca aia cu "Eu te-am facut", e de la natura, intre noi fie spus, orice parinte "l-a facut" pe copil tot asa cum o face orice patruped.

Fericirea de genul celei evidentiate de mine, e insa cea care ne intereseaza intrucat pentru ea consider eu, oricand pot fi reintrunite conditiile specifice, consider ca tine de educatie, e intelectuala (vezi problematica algoritmilor); bine, e intelectuala metoda de a avea acces la fericire, la aceasta deosebita dimensiune, nu fericirea in sine, care este probabil tot un sentiment.

Deci, care erau conditiile pe care le indeplineste copilul si adultul nu le ma indeplineste?

Inocenta, inocenta in asteptari (are asteptari rezonabile) si inocenta pe care daca o intalnim la un adult, noi "oamenii mari" o numim infantilitate, adica credulitate, sinceritate, deschidere totala.

Noi avem pretentii enorme de la "Mosul" vizavi de un copil, in afara de asta nu credem ca e posibil.

De ce nu ne bucura pana la fericire, un set de globulete, o masinuta, o papusa, o carte, un joc primit, in fond un dar?

Intrucat lipsete magia si in plus "ce sa faci tu cu masinute si papusi, de-asta ai tu nevoie?"

Pe tine te-ar satisface un ferrari, un apartament, o renta viagera substantiala etc; si nici atunci nu ai avea trairile unui copil ce primeste daruri la brad; poate doar daca ti s-ar dovedi ca incepand de acuma esti nemuritor si fericit pentru totdeauna, poate asa sa ti se ma trezasca fericirea.

Si totusi sunt unii care datorita pasiunii depuse, traiesc fericirea reusitelor, datorita ridicari pe culmi a anumitor dorinte (si nu neaparat costisitoare), acestea odata indeplinite le ofera fericirea.

Asa cum simtul gustativ a fost denaturat prin suprasaturarea sa cu concentratii tot mai mari de dulce, sarat, acru, gras, iute si combinatii, tot asa si simtul fericirii, accesul facil la fericire, a fost desensibilizat, tot mai mult ingreunat de catre identitatile de sine, de catre sub-personalitatile cu care ne-am identificat (de exemplu identitatea "cel ce adora dulcele"; asta in cadrul paralelei cu gusturile alimentare; precum si de identificarea de tot mai multe si mai concentrate obiecte ale placerilor gustative).

Revenirea din acesta maturizare, din acest gen educational "desacralizator" de inocenta si de natural, o consider direct proportionala cu redescoperirea fericirii inocente.

In plus daca cineva ar avea chef, se poate evidentia dupa modelele exemplificate de mine, un algoritm al nefericirii (nefericitului) versus unul (contra-algoritmul nefericirii) al fericirii (fericitului); prin constientizarea lor, a deviatiei pe care o reprezinta algoritmul nefericirii, dar a optimei functionari pe care o reprezinta algoritmul fericirii (sau contra-algoritmul nefericirii), e posibil a ne imbunatati relatia cu dimensiunea fericirii.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Continuare a cunoasteri de sine

Activitatea, exercitiul vegherii de sine!

Scriam cu cativa ani in urma (cred) despre singularitatea ce sunt (si fiecare probabil ca e) si despre "in-singularizare" (intelegerea si constientizarea pe cat posibil a "a fi-ului" necompus) cu scopul ca regasindu-ne pe un nivel cat mai necompus sa dezvoltam o reasezare individuala intr-un spirit al optimei functionari; ca sa reusim asta s-ar cuveni sa facem ceva totusi intrucat asa dintr-o data se pare ca nu prea ne iese.

Si ce sa facem?

Dar facem vreodata ceva?

Ca sa ajungi undeva trebuie sa mergi, faci pasi, ca sa mananci ai un ritual, ca sa iti faci prajituri muncesti specific, ca sa fii curat te speli, ca sa ai muraturi pui legume la murat, ca sa ai conditie fizica alergi si faci o multitudine de exercitii, ca sa vorbesti ai muncit din greu, ..., ca sa dobandesti vegherea de sine la nivel de potential-singularitate (de "a fi", cat mai necompus posibil, sinele cat mai necompus), care isi vegheaza starile de corporalitate si psihism, se cade a exersa desigur.

Cine sa vegheaze?

Sinele necompus, capacitatea ce suntem si care avem acces sa fim atenti, sa gandim, sa rationam pur si simplu sau cu intelepciunea acumulata, sa vedem, sa simtim organic, proprioceptiv, tactilo-termic, auditiv, olfactiv, gustativ, ..., emotional-sentimental, sa ne imaginam, sa voim, sa facem una alta percepandu-ne ca fiind corpuri si psihice.

Si nu suntem atenti?

Suntem, dar o facem posedati fiind de catre actul de realitate aflat in desfasurare (de exemplu cand citesti uiti de tine, cand mananci, lafel, cand faci ceea ce faci, idem si tot asa mereu uitam de noi ca sine); ar trebui sa fim atenti asa cum e un sofer ce conduce un autovehicul, asa cum o face cineva care lucreaza cu substante toxice sau cu virusi, asa cum e cineva care lucreaza cu focul (am tot scris si despre asta cu ceva vreme in urma; ani), ei nu isi permit secunde de neatentie (dar si ei fiecare atunci nu se identifica cu sinele ci cu soferul si celelalte identitati de sine dar nu cu sinele cat mai necompus), ori noi traim o viata fara sa fim atenti ca sine necompus la noi insine ca fiinta fizico-psihic ce ne percepem si la realitatea pe care o traim; are loc o substituire a atentiei, de fapt are loc o timpurie identificare de sine cu orice numai cu sinele necompus (cat mai necompus posibil) nu (identificarea pana la confundare de catre "copilul" ce se priveste in oglinda, a sinelui ce e, cu corpul fizic, e exemplul epocal de prostie de sine si asa facem cu o multitudine de identitati de sine uitand de noi insine ca sine, inainte de a ne cunoaste).

Cat efort, cat timp ia luat fiecaruia sa ajunga a se identifica asa cum o face azi?

Ia luat o viata (cea traita), impreuna cu tot efortul depus in aceasta viata traita.

Despre ce vorbim cand vorbim de activitate de sine, despre un exercitiu al redobandirii vegherii de sine? A-ti constatat ce eforturi face cineva ca sa reuseasca in profesie?

Asa e si cu dobandirea vegherii de sine, dupa o viata de ratacire, fiecaruia ii va fi pe atat de usor sau greu sa o redobandeasca, pe cat de mult sa departat si pe cat de resetabil e el (ea) de la natura.

Lucrarea respectiva e un mod de viata, nu o activitate desfasurata in pauza de masa sau cand ne mai aducem aminte; ca sa fii prezent in prezentul tau ca "sofer" a ceea ce esti si al vietii tale, e de lucru si nu e loc de a fi posedat de altceva tot asa cum un sofer nu isi permite sa fie posedat nici macar de vreun gand strain sofatului intrucat i-ar fi fatal; noua ca soferi ai nostrii si ai vietii nu ne-ar fi fatal dar cu fiecare gand sau alta activitate straine de lucrare de sine, lucram contrariile, identitati ce ne vor poseda ele pe noi, nu noi pe ele (asa cum e situatia noastra actuala, suntem niste posedati de identitati periferice, nu de identitatea de a fi necompusa, de sinele bazal).

Si ce sa fac?

Pai treaba e sa nu prea faci intrucat tot ceea ce ai fost invatat pana acuma sa faci e o identificare devianta, in toate te identifici in cunostinta de cauza sau nu, cu identitati mult deviante fata de sinele necompus, fata de capacitatea de a fi, de singularitatea potentiala de a se percepe (consuma) ca sine si de a consuma o realitate-vietuire zisa om.

Daca zici, "ia sa fiu atent la mine" si incerci sa fii atent la tine, tu de fapt ce faci?

Te vei identifica involuntar sau (si) voluntar cu ceea ce ai fost obisnuit a te identifica (cititorul, privitorul, lucratorul, desenatorul, cel ce mananca, cel ce merge, cel ce cumpara, cel ce vizioneaza o emisiune, cel ce scrie, cel ce se bucura, cel ce..., cu cel ce e atent, ...), dar acest "cel ..." va fi ca de obicei posedat de actul respectiv de realitate uitand de sine, aproape toata atentia distributiva va apartine actului principal de realitate in desfasurare (vizionare film, sa zicem drept exemplu) si ceva din ea va fi imprastiata sprea alte zone de realitate, dar spre identitatea de sine necompusa, veghetoare de sine in simplitate sau in complexitate, spre capacitatea de a fi care e de fapt vietuitorul realitatii corp fizic si a psihicului, precum si a intregii sale realitati viata, nu se va indrepta nici un strop intrucat nimeni vreodata nu ne-a facut cunostinta cu noi insine in aceasta ipostaza de a fi.

Pe cel din oglinda il putem descoperi singuri si astfel ne identificam cu el, dar pe cel profund si simplu se cade a fi invatati sa il descoperim tot asa cum fara invatatura celorlalti nu ne era posibil nici unuia sa fi descoperit vorbirea; numai ca umanitatea nu are acest nivel evolutiv desi in mediile religioase, spirituale, filozofie si chiar psihologice exista "scoli", scrieri si chiar comunitati ce practica, combinate fiind insa din nefericire cu ideologii specifice ce subordoneaza lor cunoasterea de sine.

Si de ce tot acest efort?

Ca sa avem o temelie netulburabila, neinfluientabila, pe care sa recladim asezarea noastra cat mai aproape de una a unei optime functionari, cat mai aprope de cerintele functionarii noastre normale, sanatoase, armonioase,...

Si ce fac, nu fac si reusesc sau cum?

Cam da, fa exercitii de a invata sa nu mai faci nimic din ceea ce faceai fizic sau psihic si constata ce ramane, aia e un sine cat mai necompus pe care iti e tie posibil a il descoperi atunci, de fapt acela esti tu, ia-te in primire, identificate! Acesta esti tu, potentialul, capacitatea ce ce poti sa gandesti, sa vezi, auzi, simti tactil si organic, emotional si ca amintire, cel ce voiesti si imaginezi, cel ce "corporalizezi" (ai mani si ochi, creier si piele, unghii si par, organe si celule etc.), acela esti tu cel ce "psihicesti", ...cel ce traiesti o realitate psihica si fizica sau de orice alta natura posibila.

Am tot zis in urma cu niste ani: cand a impresia de a fi cazut pe ganduri dar de fapt nu gandesti ci te afli in "golul mintii",  esti tu insuti sinele necompus, mai mult decat oricand; daca am reusi sa dobandim aceasta stare si ea fiind noi (eu, tu sau oricine) sa revenim in realitatea cotidiana si sa o veghem, sa ne veghem in tot ceea ce traim, in tot ceea ce facem beneficiind de intelepciunea acumulata, ar fi cel mai potrivit mod de viata (si repet pentru cei ce dau intelepciunii o definitie ce-i rastalmaceste vocatia; ma refer la intelepciune ca la tot ceea ce a acumulat omul ca si cunostere utila unei vietuiri cat mai in deplinatatea armonie cu sinele complex, adica cel ce cuprinde intregul individ si ca fizic si ca psihic si ca orice altceva, si cu intreaga lume de orice fel).

Asadar, exercitiul (re)identificari de sine (singularitatii), al "insingularizarii" consta in "preocuparea de nepreocupari", altfel zis, consta in "cum sa fac sa nu fac nimic fizic si psihic?".

Si nu preocuparea cu neprocupari e esenta ci dobandirea starii in care nu esti preocupat de nimic dar constient de tine insuti "ca nimeni ce nu face nimic", sau ca "nimeni" ce face "nimic", deci simpla si pura, "unicelulara" stare de constienta de sine (sau constiinta de sine; depinde ce sens da fiecare cuvintelor)

Aceasta atingand-o si facandu-ne-o identitate, confundandu-ne cu ea, urmeaza exercitiul al doilea, cel al vietuirii ca sine-veghetori ai complexitatii de sine si ai intregii noastre vieti-realitate.

Nu zice nimeni sa nu ne traim viata, psihicul, corpul si ce o mai fi, dar problema e sa fim si noi acolo (sa fim constienti ca noi le traim pe ele), dar nu ca posedati de catre ea (de catre ele, de catre corp, psihic, de catre actele de realitate, de catre identitati, personalitate si sub-personalitati, de catre trairi, stari) ci, ca posesori ai ei (ai lor).

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

continuare

E evident banuiesc, in ultimele scriei expun un punct de vedere accesibil omului de rand, nu scriu despre nivelurile speciale, asa cum fac uneori, mai rar.

De ce sa fii, sa te identifici cat mai mult cu un sine bazal, necompus, cel care pastreza doar "functii de baza" (“senzatii” simple si complexe) si alte cateva deprinderi si acumulari foarte necesare si care vegheaza si indruma ca un vultur din inaltul linistii de sine (pe cat e posibil fiecaruia) scenografia spectacolului viata, spectacolului realitate (fiecare isi traieste doar propria realitate indiferent cat de asemanatoare pare in anumite “senzatii-impresii” cu realitatea altora), impusa de natura acestei realitati sau de catre constituienti ei?

Intrucat daca de exemplu te identifici cat mai mult cu a fi "hotul" (binenteles ca si aceasta identitate contine "functiile vitale" si unele deprinderi si acumulari fara de care realitatea pare a nu ne permite existenta), ce pretentii putem avea de la noi?

La fel, daca dominante sunt alte identitati cum ar fi: vicleanul, omul interesului, rapacele, nepasatorul, habotnicul (cu sens foarte larg), cel ce nu se poate observa pe sine, descurcaretul (tinand cont de tipul de societate si de evenimente in cadrul carora el e un descurcaret!), nervosul, frustratul, egoistul negativ, mistocarul, arogantul, infatuatul, mincinosul, smecherul, pofticiosul, fumatorul, alcoolicul, lenesul, dependentul de munca, ... si o multitudine de astfel de identitati, oare la ce ne putem astepta, cat de optim (in spiritul cunoasterii de sine despre care scriu) mai functionam?

De exemplu, pentru a reusi sa faci cele fata de care nu ai rabdare, nu trebuie neaparat sa fii rabdator sau indelung rabdator, asta e o resusita a unui autocontrol impus, despotism fata de sine (daca depaseste limitele impuse de insasi natura realitatii; dar intrucat e totusi necesar un autocontrol decent spre a nu ne facem nevoile pe noi, a nu viola fizic sexual si chiar psihic sufleteste, adica a nu rani, maltrata, abuza, ostraciza, …, sa nu facem o multitudine de lucruri, sa nu ne dam liber la poftele cele nesatioase de toate felurile inclusiv de putere, dominatie), deci nu trebuie neaparat sa fii rabdator ci, inocent in privinta nerabdarii, trebuie sa fii asa cum esti bazal de la natura realitatii; tot asa cum, pentru a nu fi fumator, “fumatorul”, nu trebuie sa fii nefumator, “nefumatorul” (asta fiind o inventia cauzata de deviatia unora, a celor ce fumeaza), trebuie doar sa fii asa cum esti de la natura, adica inocent in aceasta privinta (a se vedea principiul inocentei despre care am tot scris cu luni in urma, incepand cu ianuarie, cred).