Creatiile userilor - Proza

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Formularea pe cat posibil acum a cunoasterii nedreptatii la nivelul de intelegere a vietii obisnuite individului

Dupa ce am trecut in revista cateva fatete, sub-personalitati a ceea ce suntem, ce toate se incadreaza ca fiind atasamente si compulsiuni, sa incercam acum sa le coboram din sfera unor intelesuri abstracte omului obisnuit, in cotidianul sau, in intelesurile cele de toate zilele.

Daca in privinta placeri mancatului si placeri gusturilor, lucrurile sau limpezit de ceva vreme si e evident ca pofta placeri mancatului si pofta placerii gusturilor alimentare, precum si placerile insasle, sunt cele ce prin faptul ca isi fac datoria intrinsecitatii de sine, ne sunt opuse noua ca functionalitate optima spre care tindem, adica pe romaneste, ele ca sa fie ceea ce sunt, "musca din noi" oferinduni-se ca pofte si placeri ale mancatului si gustative, iar asta cu timpul duce la imbolnavirea noastra, in privinta rusini lucrurile sunt clare dar inca neasimilate pe toata plaja rusinii, iar in privinta nedreptatii, lucrurile nu sunt de loc clare la nivel practic, aplicabil in focul vietii de zi cu zi.

O sa abordez nedreptatea.

Nedreptatea nu e numai ceea ce am evidentiat eu in scrierea trecuta, e mult mai subtila.

De exemplu cineva posteza ceva pe forum si are asteptari in privinta celor scrise, se asteapta ca cineva sa raspunda, ba chiar ca ceea ce spune el sa fie recunoscut ca just si chiar apreciat in vreun fel, de exemplu prin cateva randuri ori puncte de reputatie, ...; asa e si in viata cu absolut tot ce facem, avem asteptari asa de multe si asa subtile incat nici habar nu avem de existenta lor (nu mai vorbesc despre cele de care avem habar); cand rezultatele nu corespund asteptarilor, exista o manifestare emotionala involuntara (ca si atunci cand acestea corespund; numai ca e alt tip de emotie), ea e fiica a distrugerii individului; asa cum poftele si placerile gusturilor alimentare "musca din noi", e pe viata si pe moarte, tot asa si poftele si placerile dreptatii.

Senzatia-emotia-sentimentul dreptatii (lui am dreptate) patrunde in noi datorita unei educatii gresit aplicata si datorita ei isi face aparitia senzati-emotia-sentimentul nedreptatii.

DAR, real e vorba despre iubire de sine gresit directionata catre un sine deformat prin fatetele dreptate si nedreptate si cea a ranibilulu (am detaliat in scrierea precedenta).

In cazul placeri gustului alimentar, pofta de dulce (de exemplu) "musca" din individ (desi ea isi facea doar datoria de a fi), intrucat el s-a atasat de ea ca de ceva de dorit, asta fiind o cadere conceptuala si totodata emotionala (emotia/sentimentul poftirii si al placerii).

In cazul placerii de a avea dreptate, pofta "musca" din individ (desi ea doar isi face datoria de a fi), pentru ca el s-a atasat de ea ca de ceva de dorit, asta fiind o cadere conceptuala si si emotional-sentimentala.

Pofta placerii satisfactiei indreptatitului e fiara ce musca (ea facandu-si doar datoria de a fi ) pe traumatizatul de a se identifica cu "cel ce poate fi ranit (in general)" si "cel ce poate fi ranit in identificarea de sine indreptatit/nedreptatit".

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

continuare

Tot nu e clar; de ce simte un individ o emotie de nemultumire, atunci cand la el ajung informatii ce nu sunt in concordanta cu ce-si doreste el?

Exact ce am zis, intrucat are asteptari, si-ar doi ceva si iese altceva decat si-ar dori el (si vorbim indeosebi de maruntisuri cotidiene, dar si de probleme importante).

Si asta ce insemna?

Ca e traumatizat de valorizarea "asteptari", de valorizarea "dorinte", a caror neimplinire il nemultumeste, chiar il dezamageste (amagit fiind) ..., il raneste intrucat el se identifica cu "cel ce are asteptari si dorinte".

Si in ce consta identificarea cu "cel ce are steptari si dorinte"?

Cu insusirea conceptuli (conceptelor) conform carora ceea ce se asteapta el, ceea ce doreste, e ceva ce merita ca el sa aiba asteptari de la acel ceva, merita sa fie dorit, e de dorit.

Problema nu e daca merita sau nu, problema e a iesi si din separatia lui merita/nu merita si de a dobandi puterea libertatii inocentei de sine; a invata sa stam in inocenta si a ne separa din ea valorizand-o numai cand hotaram in mod constient si liber), a o darui cand si daca in mod constient apreciem ca e potrivit; nu asa alandala cum se intampla de obicei tuturor de mii de ori pe zi.

Ca sa dau un exemplu bazal insusit de noi toti: ne-am insusit concetul conform caruia "a iti curge saliva din gura" e ceva nepotrivit, iata, ne-am separat de inocenta pe acest aspect, dar pana la proba contrarie, e totusi o separtatie potivita functionarii optime a unor indivizi dotati cu minte, judecata.

Acuma desigur animalele isi fac "nevoile" oriunde, nu e o necesitate impusa de natura sa ai o conduita diferita de ele, sa platesti cu credite de inocenta valorizarile acestea de conduita specific umana; practica insa a dovedit ca nu e tocmai cea mai fericita alegere sa nu o facem, mai ales la cate miliarde suntem (si asta dincolo de "moftul" ingretosarii, mult amplificat printr-o iesire artificiala din inocenta in dauna unor valorizari ale mintii aflata in degringolada in general.

Asadar, individul sufera de mici si mari nemultumiri, adica de emotia respectiva, intrucat e traumatizat, s-a autoidentificat mereu si mereu de cand a aparut si pana azi cu cel ce poate fi in general ranit (natura realtatii are si ea o contributie majora, dar si educatia noastra e vinovata pana in maduva) si cu cel ce poate fi ranit ca multumibil/nemultumibil, sub-personalitate (subpersonalitati) integrate siesi ca urmare a asimlarii coceptului a ceea ce e potrivit sa nepotrivit a il multumi pe el (plus toata treaba cu dorinta, asteptarile).

Si atunci de ce sa mai faci ce faci, sa te mai implici in ceva, orice, in vreun fel, daca: nu tu asteptari, nu dorinta, nu multumire, nu intrucat e drept, just, adevarat, ...? Ce motivatie ma poti avea?

Pana atunci ai motivatia separatistului (acelea toate sunt separatie din inocenta si de cele mai multe ori fara nici o justificare viabla); iesind pe cat posibil, disparand din separatie, ai motivatia zis "nirvanica", motivatia puritatii, nu o faci pentru ca doresti ceva (tendinta catre inocenta nu e ceva de dorit, e starea functionala optima), pentru ca ai asteptari din care poti fi lovit de "ne-", o faci intrucat asa e potrivit unei functionari optime, pentru ca vietuiesti conform optimei functionari, in "spiritul" ei.

Nu are cum sa inteleaga acestea, cineva ce se afla la gradintita cunosterii de acest tip, tot asa cum, acestea sunt copilarii pentru cineva aflat real pe treapte cu mult superioare, nu doar aflat in propria impresionare referitor la un iluzoriu nivel superior.

De cate ori ne constatam intr-o cat de mica emotie de nemultumire, dezamagire, se cheama ca trauma noastra e prezenta, e reala si lucram separatia in continuare, nu disparitia din ea; informatia e informatie, dar suferinta e datorata emotiei ce arfe acces intrucat suntem traumatizati educational-emotional in "algoritmii" functionali, algoritmii ce dau acces la emotional (si noi conceptualizari) negativ.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

continuare

Si dupa toate cele zise apare firesc nedumerirea si intrebarea:

Nu conteaza daca ai sau nu dreptate? Daca esti multumit sau nemultumit? Daca iti place sau nu? ...?

Chiar asa, nu conteaza?

Nu conteza pentru cel eliberat, disparut din separatie foarte mult, dar pentru noi conteza; asta nu trebuie insa se ne impiedice a tinde catre o functionare optima prin iesirea, disparitia cat mai mult din separatia vizavi de inocenta.

Cine tinde tot mai mult spre a disparea din separatia indreptatirii de sine (in sensul de a-ti justifica tie insuti necesitatea traumei dreptatii/nedreptatii, ce te baga in asteptarile justetiei si injustetei, lui asa e cum am zis eu, eu am dreptate, mi se face o nedreptate, ...si ma refer in mod deosebit la multitudine de maruntisuri zinice din viata fiecaruia chiar si in relatia individului cu el insusi si cu cele din jur si desigur si la lucrurile importante), multumirii de sine (de realizari, rezultate, feedback, ...), placerii de sine (in sens de "cel ce imi place" aia sau ailalta, referitor la ceea ce esti, devii, consumi, utilizezi, doresti, obtii,...), se elibereaza tot mai mult, se vindeca de trauma ranibilului in sub-personalitatea (fateta, aspectul, in acea parte a constiintei de sine) indreptatitul, respectiv nedreptatitul (perechea sa), sub-personalitatea (sub-personalitatile) multumitul/nemultumitul, in sub-personalitatea "cel caruia ii place", cel ce pofteste, doreste (inclusiv placerea in sine); de fapt, dispare din a se mai manifesta ca fiind aceste sub-personalitati si multe altele, nu mai e traumatizat si nu se mai simte ranit intrucat sursa ranirii, trauma, a disparut, nu mai are acces in realitatea lui (sau el intr-a ei (depinde de referentialul ales intru a explica); aceste sub-personalitati sunt o dobandire la fel ca sub-personalitate fumatorul, soferul, sotul, profesorul, somerul, cersetorul, prostul, uratul, desteptul, lenesul, frustratul, invidiosul, ...

Problematica e foarte complexa si sub-personalitatile sunt extrem de multe si se intrepatrund.

In fond e vorba despre educatia ce ne-a determinat sa ne formam ca sub-personalitati de sine, deviant insusite, ele alcatuind trauma unui sine deviant in mare masura.

Acuma desigur, nu o sa consideram ca e iesire din separatie, din trauma, obstructionarea respiratiei, a existentei senzatiilor ce ne dau impresia de corporalitate (sinucigandu-ne) si nici renuntarea la ceva dintre necesitatile de baza, nu, nici vorba; mai departe insa, se cade redefinit totul, dar totul intrucat e separatie, trauma ce ne face sa manifestam o iubire devianta de sine, o iubire atasament-ala, compulsiva.

In concluzie, ca sa raspund clar si cat mai multora util: conteaza daca ai sau nu dreptate in privinta celor bazale, necesitatilor, dar cu cat ne departam de asta, cu atat ar trebui sa conteze mai putin intrucat e mandrie negativa, orgoliu, iubire devianta de sine.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

continuare

Iar cine reusete sa iasa total din trauma lui "drept/nedrept" si sa se raporteze doar la "corect, icorect" (ca informatie doar, adica cu implicare emotionala minimala), nu mai sufera, nu mai e supus ranirii in iubirea aceasta (a sub-personalitatilor indreptatibilului si nedreptatibilului, precum si celelalte, daca e sa ne raportam la sub-personalitatile cu pricina) de sine.

Da, dar va fi asaltat de catre ceilalti, intrucat ne-manifestandu-se emotional va fi considerat nepasator, ciudat si vulnerabil-indoctrinabil.

Asta la inceputuri pana va invata sa isi manifeste emotia dozat, controlat, astfel incat nu el sa fie prizonierul, ci ea, emotia.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Moment de resemnare

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Un exemplu banal de ratacire in auto-traumatizare

Sa incercam un exemplu de niveluri de constientizare a informatiei, a cunoasterii intelectuale si nu numai.

Un individ supraponderal spune ca s-a hoatarat sa nu mai consume dulciuri (problematica a trenat si a mai fost abordata dar evidentiem intamplarea la momentul actual).

Intr-o dimineata acesta se afla in bucatarie, sta pe scaun la masa.

In fata sa se afla o farfurie cu o felie de cozonac.

In timp ce schimba cateva vorbe cu cel ce a intarat in bucatarie, individul supraponderal se duce la dulap de unde scoate un pachet de biscuiti si isi ia vreo 10 pe care ii aseaza in farfurie.

A inceput sa manance foarte normal.

Da, acesta e individul suprapondral care e convins ca s-a lasat de consumat dulciuri.

Nu stiu, poate unii se vor minuna de ceva, altii de altceva, altii nu vor avea nici o reactie.

Da, atata poate el, asa intelege el pe "a se lasa de dulciuri", la acest nivel se afla.

Cum e posibil?

Nu stiu sigur, poate ca explicatia consta in faptul ca acolo, in acea familie, se cumpara pana de curand inghetata cu kilogramele, prajituri la bax si se pregateau torturi uriase etc; iar bomboanele, ciocolatele si altele, erau maruntisuri, erau nesemnificative.

Pai draga domnule, daca te lasi de dulciuri, ...; sau mai stii, poate are el masura lui, o drepta socotela a lasarii treptate; chit e ca pana la 70 de ani nu a reusit decat sa puna pe el, nu sa dea si jos.

Si care e baiul?

E, si e mare; e ca e crunta cu artroza si mai e si cu inima, diabetul, tensiunea, ..., aia-i.

Care e trauma lui?

Iubirea devianta de sine inclusiv prin integrarea sub-personalitatii "cel care considera dulciurile ceva de dorit (pofticiosul de dulciuri, in fond de placerea dulcelui, ahtiatul, cel care considera pofta si placerea, ceva de dorit)", precum si "cel ce poate fi ranit in general si in special cel ce poate fi ranit in placerea mancatului si a mancatului de dulciuri"

Va dati seama ca situatia e rasturnata? in loc sa fie cel ce intelege ca dulciurile il pot rani, e cel ce intelege ca lipsirea de dulciuri ii provoaca durere, suferinta, el e atasatul si compulsivul pe acest domeniu.

Nu e usor de unit cunosterea referitor la atasament, compulsiune si trauma, mai ales in privinta problematicilor importante (depinde de la individ la individ care sunt cele importante; difera de la unul la altul).

Iar de asimilat informatia si de integrat intru vietuire, e de-a dreptul coplesitor de greu, e exact ca in cazul unui copil caruia ii sunt necesari minim 20 de ani pentru o educatie cat de cat; si unde mai pui ca acela e inocent in privinta educatiei cu pricina, pe cand pe acest domeniu, toti, dar toti suntem profund si total viciati, ma refer desigur in general la problematica atasamentelor, a compulsiunilor, a traumatizarii.

Parte exceptionala a acestei educatii a "optimei functionari" (desigur denumirea e aleatorie), e ca nu ne trebuiesc neaparat ani de cunostere si intelegere, depinde doar de fiecare cat de receptiv si de capabil e in a asimila si integra vietuirii, aceasta educatie, atentia pe care ea o dezvolta; atunci cand atingi nivelul necesar, cand iti atinge tie masa critica necesara pe acel domeniu sau pe toate deodata prin abordarea directa si globala a "sinealitatii", ea devine instantaneu eliberatoare de trauma (rana, atasamente si compulsiunii, de iubirea devianta de sine, si, de fapt, de orice, dispari din separatie).

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv-creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

ENERVAREA

Ce este enervarea?

ENERVÁ, enervez, vb. I. Tranz. și refl. A face să-și piardă sau a-și pierde calmul, a-și ieși sau a scoate pe cineva din fire; a (se) înfuria, a (se) irita; a (se) indispune. – Din fr. énerver.
Sursa: DEX '09 (2009)

MÂNÍE ~i f. 1) Stare de iritare puternică, dar trecătoare, provocată de un fapt care contrariază; furie stăpânită. ◊ Iute (grabnic, rău) la ~ care se enervează foarte repede; irascibil; iritabil. Într-o ~ într-un moment de enervare, de iritare. 2) Atitudine rezervată și ostilă față de cineva; supărare. 3): ~a lui Dumnezeu (Domnului, cerului) dezlănțuire a forțelor naturii; stihie; prăpăd. /<lat. manía
Sursa: NODEX (2002)

Conform DEX, e o mare diferenta intre a te enerva si a te mania, una fiind a-ti pierde calmul, asa cum e descrisa enervarea si alta e sa ai o stare puternica de iritare.

In alte sfere (religios) acestea sunt tratate sub o singura forma, "mania", asa cum multe dintre cele cuprinse in DEX-uri, nu fac fata unor studii mai aprofundate pe care specialitatile in cauza (si desigur nu numai pe domeniul stiintific si cu atat mai putin nu numai pe domeniul materialismului stiintific), le(au) dezvolta(at).

Dar sa incercam a nu ignora DEX-ul.

Enervarea si mania sunt emotii?

Desigur ele produc manifestari in zona "senzatiilor de fizicitate" si chiar a celor psihice obisnuite, dar ca aceste manifestari sa aiba loc, este necesar accesul la o anumita stare de realitate a individului pe acest aspect, diferita fata de starile de genul: gand/gandire, voie/vointa, imagine/imaginatie, pipait/tactilitate, vazut/vedere, etc.

Ce e calmul, pe care il pierdem?

Tot o stare de realitate (conform referentialului stabilit ca baza de a explica, inclusiv referitor la definirea naturii realitatii).

Si starea de calm, nu e o stare gand, vointa, imaginatie sau alte “senzatii (procese) psihice” si nici “senzatie (proces) fizica”, ea e dictata de afectivitate, calmul e o stare afectiva ce are valori din zona senzatiei pana in cea a sentimentului (trecand prin emotie).

Nu m-am referit la conditiile pe care trebuie sa le intrunesti spre a fi calm ci, la tipul de stare de realitate la care trebuie sa ai acces pentru a fi calm, adica trebuie sa ai acces la “afectivitatea calm”, tot asa cum in cazul fricii sau poftirii, trebuie sa ai acces la starea afectiva numita frica, respectiv poftire; numai deschizandu-se accesul la o asemenea stare de realitate, ai acces la toate manifestarile pe care le implica (fie ele din sfera celor pe care le numim fizice sau a celor numite psihice).

Cand incepe un individ formarea sa ca fiind “cel ce se enerveaza (manie)”?

Odata cu aparitia sa in realitate (nu spun odata cu conceptia sa, ori cu nasterea, intrucat aceste formulari sunt impuneri ale dogmei materialismului; asta ne-insemnand ca fac trimitere la alta dogma, cea a rencarnarii; ambele posibile dar nedovedibile indubitabil, asa cum nimic nu poate fi demonstrat ca idubitabil decat in convingerile indivizilor).

Asadar procesul prin care individul se formeaza ca “cel ce se poate irita”, incepe din “frageda aparitie ca realitate de a fi” si mai nimeni nu scapa de asa ceva.

Daca eu am vorbit despre patimi, indivizii au considerat ca ei nu se incadreaza in aceasta zona intrucat in DEX-urile noastre, definirea patimei e una ce ii face sa se considere nepatimitori (asta in DEX-ul religios e o aberatie incalificabila, proverbiala, intrucat doar pentru ca nu cunoastem, nu intelegem, intrucat nu ne dam seama de situatia in care ne aflam, ne consideram nepatimitori);

Daca am vorbit despre conditionare, dependenta, atasamente, indivizii iarasi s-au considerat in afara lor; la fel si in cazul compulsiunilor, limitandu-se la aceleasi DEX-uri; si, desigur, in cazul enormei si extrem de complexei traume a unei iubiri deviante de sine prin care indivizii incep a o dezvolta inca de la aparitia lor, prin insusire educationala (de la toate tipurile de mediu-realitate inclusiv personala), creand o separatie traptat tot mai evidena, separatie fata de o optima functionare.

Si?

Aici intervina o alta problematica pe are indivizii necunoscatori o ignora si o trateaza cu superficialitate si dispret: autocontrolul (controlul de sine).

Una e sa te lupti cu tine insuti intru abtinere pe anumite aspecte, intru asceza (in probleme ale naturii numita fizicitate precum si in cele ale naturii numita psihism) si cu totul altceva atunci cand aceste sfortari tind a deveni si chiar ajung sa devina reflexe, dar in ambele cazuri avem de-a face cu autocontrol, nu cu ceea ce numim instinct de la natura realitatii, nu e instinct, e insusire educationala ce poate fi cultivata pana a deveni reflex.

Dar noi nu stim decat “ori e alba, ori e neagra”, ceea e e fals.

Cand de exemplu, a ajuns un individ dependent de obiceiul fumatului, la ce ora si minut nu era dependent si la ce ora si minut era dependent?

Conditionarea, dependenta, in fond atasarea, are loc treptat si asta e valabila in orice aspect al vietuirii, in realatia cu alimentele, cu oamenii si animalele, cu mediul numit natura sau obiecte, cu obisnuintele si mai mult, cu orice act de realitate cotidana fie un act de gandire, imaginatie, afectivitate si orice altceva.

Daca luam un exemplu foarte evident oricui: autocontrolul salivatului si mancatului (desigur nu in sens de a produce saliva ci n sens de a nu o lasa sa curga din gura); cand indivizii sunt micuti, nu controleaza aceste fenomene si nu numai ca nu stiu sa mestece, dar le curge din gura; treptat insa prin educatie din parte realitatii numita mediu social uman (indivizi adulti), ei invata sa controleze mediul numit gura in complexitata lui disponibila controlului individului si, treptat fenomenul mancatului si salivatului intra asa puternic in rutina incat devin obiceiuri, reflexe.

Este acest proces de mai sus o separatie, e o valorizare platita cu inocenta?

Da este o valorizare si o separatie vizavi de inocenta aparitiei individului, dar e o separatie necesara (mai ales mancatul).

Dar fumatul?

Este si el o valorizare a inocentei, o separatie, dar e una traumatizanta, e amplificare de trauma (pe langa fara de numarul aspectelor ce constituie marea noastra trauma).

Dar enervarea?

In mod natural (in sensul de optima functionare superior insusita) enervarea (mania) nu sunt necesare, e separatie traumatizanta, dar, tanand seama de nivelul evolutiv al indivizilor, nu ai mai fi luat in sema daca nu ai fi capabil de manifestarile specifice enervarii, dar care nu sunt de fapt enervarea (si asta e valabil ca tipologie de definire pentru orice emotie si sentiment): ridicand tonul, infuriindu-te si tot ritualul; asa ca enervarea e necesara dar idealul ar fi sa o avem in lesa, sa detinem controlul accesului ei ca realitate a noastra numai cand vrem si cat vrem.

Am stabilit ca enervarea, respectiv mania sunt si se pot manifesta de la nivel de senzatie pana la cel de emotie si sentiment, dar asa cum ziceam, nu ne interseaza acum in sens de manifestari implicate de deschiderea accesului la aceste tipuri de stari de realitate, ci ne intereseaza ce sunt ele si care e mecanismul ce s-a format si ne face prizonierii lor, in loc ca ele sa fie la discretia vointei ce suntem.

Nu ai cum sa fii enervat, manios, in aceste momente, daca tu in aceste momente esti de fapt calm (cu toate manifestarile aferente); sau, nu ai cum sa fi trist daca esti bucuros (cu toate manifestarile aferente); ea ca in exemplul: “apa nu ocupa (acum) niciodata locul ocupat (acum) de peste (sau invers).

Deci, e necesar accesul la ceva, la emotia sau sentimentul de tipul respectiv, numit de noi pozitiv sau negativ (distructiv sau constructiv), pentru intreaga gama de manifestari cu care individul de rand confunda emotia sau sentimentul; emotia, sentimentul, nu sunt ceva ce poate fi descris (si nu o spun in sensul, “vai ce nefiresti, mirifice sunt (sau ce nefaste, daunatoare)”, ele reprezinta, sunt, doar accesuri, porti, portaluri de realitate (urmat de manifestarile arhicunoscute fiecaruia “fizico-psihice”), la dimensiunea emotionala respectiva (acuma desigur, treptat imi dau sema ca era mai potrivit a numi algoritmul ca fiind portal, iar emotia sa o numesc dimensiune).

Noi de fapt nu sesizam si nu simtim atat emotia si sentimentul respectiv (din lipsa cultivari acestei sesizari si simtiri), cat simtim manifestarile insotitoare specifice (tot asa cum in domeniul religios, spiritual, indivizii simt, traiesc ceva si asocieaza acestea cu anumite definitii ale lor despre anumite problematici, idealuri; chiar daca trairile lor sunt fie si efectiv intelesuri, ele tin de cunoasterea insusita de catre individ de-a lungul vietii, dar si de catre cea a indrumatorilor lor, care au un rol determinant mai ales prin intermediul fenomenelor speciale asemanatoare ca atipicitate cu ceea ce stiinta psihologica deabia incepe a deslusi, adica din acceeasi categorie cu hipnoza si sugestia).

Emotia (sentimentul) e doar dimensiunea la care ai acces; dar cine ne da acces, cine e facatorul, deschizatorul de acces?

Iar trebuie a face o precizare: una e sa ai acces (datorita senzatiilor; nu utilizez aici termenul senzatii in sensDEX; numesc senzatii toate procesele fizico-psihice) la “dimensiunea” de a te constata un fizic si un psihic in toata complexitatea constatarilor (adica “necesitati” impuse de natura realitatii; si nici realitatii* nu ii dau sens obligatoriu asa cum stiinta filozofica si cele exacte materiaiste au ajuns a impune) si alta, constatarile intermediate de gandire, de intelect si ajunse scheme logice functionale, algoritmi, reflexe.

Am tot scris, educatia de la toate naturile de mediu constituit de realitate* (fie mediul propriului “fizico-psihic interior exterior”, “social-umanului”,” mediului inconjurator ne-uman”), inscriu in realitatea ce ne accesam a fi, scheme, structuri functionale, algoritmi, simbolistica functionala deschizatoare de acces la diferite tipuri de (acte de) realitate; nu poti avea acces la actul (dimensinea) de realitate satietate decat daca ai acces mai intai la complexul act de realitate (dimensiunea), alimentare,mancat, dar la mancat (dimensiunea) ai acces daca ai acces la ceea ce numim (dimensiunea) alimente si la tot ce tine de procurarea (dimensiunea procurare), prepararea (dimensiunea preparare)si intregul proces (toate dimensiuniele) de a te alimenta cu ele; nu ma zic despre faptul ca e muasi sa te poti constata un “fizic” (dimensiunea fizic) si un “psihic” (dimensiunea psihic) apt pentru a dezvolta asemenea actiuni; toate acestea insa au fost insusite educational, toata cunoasterea a intrat profund in (dimensiunea)schemel(or)e noastre functionale, altfel nu functionam ca adulti ci ca bebelusi (vezi exemplul cu salivatul).

Datorita unei inteligente numita umana, noi am construit fara sa vrem neaparat, mecanismele, simbolistica, schemele de acces la diferitele dimensiuni-acte de realitate de care avem parte; inclusiv la (dimensiunea) enervare (nu o sa spun ca e 100% fara sa vrem si nici ca e doar educatie).

Enervarea e nevinovata, e doar o dimensiune la care e posibil a avea acces.

Vinovat e schema logica functionala declansatoare fara acordul liber consimtit al emotiei cu pricina (in cazul de fata enervarea, mania).

Ea, schema, algoritmul, primeste comanda verbala sau gand ori imagine, gand amintire (sau altele) si deschide accesul emotiei in realitatea individului (sau deschide accesul individului in dimensiunea enervarii; depinde ce cunoastere/inteles de realitate utilizam ca referential, dupa care urmeaza toata bucataria cunoscuta oricui, cea a manifestarilor-efect al cauzei ce este accesul la dimensiunea emotionala cu pricina, manifestari cu care noi confundam emotia (sentimentul).

Comanda la randul sau este intrucatva parte a schemei functionale, a algoritmului, intrucat tot educational ne-am isusit-o ca si comananda (declansatoare) ce pune in miscare algoritmul deschizator de acces la respectivul tip de act de realitate, la respectiva dimensiune.

Nu ma reiau intrucat tiparul e acelas ca si in cazul altor emotii tratate anterior, dar da, enervarea, mania (de fapt inteligenta, transformata treptat in inteligenta emotionala si in algoritm, in schema logica functionala, in reflex) este atasament si deci compulsine, de fapt mai corect ar fi sa spun ca, datorita (auto)educatiei, datorita inteligentei cu tendinte de a deveni inteligenta emotionala, treptat pe parcursul intreagii vieti a individului se tot formeaza si consolideaza atasamente, compulsiuni, unele se afla definitivate, altele la inceput, la un 10%, 30% etc.

Enumar numai:

Ca atasament: “obiectul” atasarii e cunoasterea devianta de sine de tip “irascibilul” (cel ce poate fi ranit in a se enerva, mania, prin asimilarea si integrarea vietuirii sale, vietuirii de sine, personalitatii, a sub-personalitatii “enervabilul”).

Afectiunea e iubirea devianta de sine, puternica afectiune vizavi de “obiect”, de acesta cunoastere si (treptat vizavi) de aceasta sub-personalitate.

Compulsiune: conduita, manifestarea e cea specifica celui iritat, enervat, manios.

Fortele numite forte interne obesesionale, sunt cele datorate algoritmului propriu-zis, dar si comenzii, precum si emotiei in sine (chiar daca emotia si comanda nu sunt direct responsabile; comanda fiind doar un stimul integrat in algoritm ca declansator al algoritmului, iar emotia nu face decat sa fie ce e ea intrinsec, aflandu-se la dispozitia algoritmului declansator al ei, la randul sau).

Deaia zice: “Spune cu cine te insotesti ca sa iti spun cine esti”, spune-mi ce faci si ce gandesti ca sa iti spun ce algoritmi declansatori de realitate lucrezi pentru tine insusti.

Angoasa sub amenintarea careia se afla un indivd traumatizat astfel, un asemenea lucrator de separtie, un separatist, este o teribila frustrare ce ar declansa pana la urma o mega-eruptie emotionala si nu numai, daca el prizonier al acestui tip de trauma, de rana, de algoritm, de inteligenta emotionala deviant, gresit utlizata, nu ar da curs conduitei impusa de forta compulsiunii sale.

Asa cum am spus in scrierile mele de foarte multe ori de-a lungul timpului, eliberarea poate fi impietata chiar si de ea insasi fara simtul masurii, asa ca, optima functionare presupune echilibru in orice, inclusiv si mai ales in cele ce ne pasioneaza!

ENERVAREA (rectificare)

Forma corecta:

Compulsiune: conduita, manifestarea e cea specifica celui iritat, enervat, manios.

Fortele numite forte interne obesesionale ce determina individul a se manifesta ca irascibil, nervos, manios, sunt cele datorate algoritmului propriu-zis, dar si comenzii, precum si emotiei (puternicei afectiuni, iubirii deviante) pe care individul o dezvolta fata de "obiectul" atasarii, adica fata de cunosterea auto-insusita si integrata vietuirii: "ranibilul de enervare" (chiar daca emotia atasament-ala si comanda-stimul declanstor de algoritm, nu sunt direct responsabile; comanda fiind doar un stimul integrat in algoritm ca declansator al algoritmului, iar emotia/sentimentul iubirii deviante (afectiunea fata de obiectul atasarii) nu face decat sa fie ce e ea intrinsec si numai datorita inteligentei gresit utilizata ea formeaza un simbiot cu inteligenta emotionala, inclusiv cu comanda declansatoare a algoritmului si impreuna dau acces la dimensiunea enervaraii sau a altui act emotional-sentimental).

Deaia zice: “Spune cu cine te insotesti ca sa iti spun cine esti”, spune-mi ce faci si ce gandesti ca sa iti spun ce algoritmi declansatori de realitate lucrezi pentru tine insusti.

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Supararea

Nu am dinainte stiita celor despre care voi scrie, le cunosc si le inteleg pe masura ce inspiratia mi se reveleaza ca si cunoastere, dar binenteles ca tot ce am acumulat pana acum (atunci) faciliteaza acea cunoastere inspirativa din perspectiva nivelului meu evolutiv din acele momente, perioada. Nu am cum sa scriu si sa le “pitrocesc”, pentru ca deabia mai apoi sa le postez intrucat, singura motivatie imi este entuzismul descoperitorului, datorat trairilor speciale din acele momente inspirtive si in plus, nimic din ce scriu nu mai are neaparat nivelul evolutiv mecesar pentru a se justifica dupa o perioada mai lunga in care eu evoluez si ajung la intelesuri inspirative cu mult mai profunde, as ajunge sa nu pot posta nimic intrucat mi-as da seama ca nu mai merita, e pueril pentru noul nivel atins si tot asa.

Ce e supararea?

Indiferent ce e, pare de nedorit.

Dar daca e de nedorit, de ce ne lamentam in ea?

Cum ne lamentam, ne complacem? Dar ce, e o placere? Mai ramane sa consideram ca ne-o si dorim.

Si oare nu e asa? Ia sa ne straduim a o intelege mai profund!

Supararea are multe cauze si multe manifestari: ne supara aia, ailalta, infatisarea, o mana, o lovitura, o emotie, o durere, o boala, un necaz, un individ, obiect, animal, o actiune, vorba, stare, greselile, lipsurile, neputinta, ...

Dar nu asta e tema.

Tema e sa intelegem cu ce anume ne confruntam, pentru a ne elibera de balast.

Poate individul sa se supere din senin, fara motiv (fie el acel motiv-cauza si un simplu gand provenit chiar si din amintire)? Sau mai evident; poate sa se supere in acest moment daca in acest moment de fapt se bucura (ori invers)?

Nu, desigur nu, fiecare clipa de realitate (daca ar fi sa revenim la un inteles mai vechi al unui anumit tip de cunoastere a mea "unitatea etalon temporala, clipa prezent") ori esti suparat (respectiv trist), ori esti bucuros (asta daca ramanem intr-un referential al discutiei cat de cat predictibil nivelului evolutiv actual al majoritatii indivizilor).

Asadar ne este necesar accesul la o anumita stare pentru a ne manifesta in felul in care se manifesta un individ suparat de ceva (cineva), pe ceva, pe cineva.

Intregul mecanism “suparare” e un fenomen complex asa cum e orice "stare sufletesca" si e diferenta mare intre a fi obligat sa suferi o suparare, fara a fi in puterea ta sa nu suferi, si a suferi wsupararea intrucat, te lasi dus de val si amplifici mental suferinta supararii(de fapt durerea-suparare).

Asta pe de o parte; pe de alta parte si supararea a ajuns un reflex, un autocontrol negativ, distructiv, o separatie vizavi de optima functionare necesara unei corecte intrebuintari a ceea ce suntem fiecare, ne-am obisnuit practic sa ne impunem involuntar (fara a constientiza deserviciul, raul pe care ni-l provocam noi singuri, noua insine) ca nu cumva sa nu suferim suparari in diferitele situtii prin care ne poarta viata zi de zi.

De ce?

Deoarece de cand suntem, traind in civilizatia actuala, ne-am format mentalitatea si toate mecanismele posibil influentabile “constient dar nu neaparat in cunostinta de cauza”, conform cunoasterii, educatiei si experientelor de viata pe care indivizii ei si “referentialul de realitate” au fost capabille a ni le oferi, asa se face ca am invatat sa ne suparam in anumite situatii, am invatat si am tot invatat pana ce supararile (in exemplul scrierii acesteia) ne-au ajuns practic reflexe condititionate.

Nu intamplator am tot diferentiat eu durerea de suferinta intrucat, una e sa te agreseze ceva (de exemplu o durere) ca reflex neconditionat de la natura mama si alta sa ai un reflex conditionat pe care il numim suferinta (deci o durere amplificata prin lipirea si rumnatia mintii referitor la ea), in speta suferinta suparare (evident utilizez acuma termenul suferinta in sens de durere exacerbata de mintea deviant utilizata, nu ca alte dati cand l-am utilizat in sens de a experimenta; a experimenta viata sau bucuria = a suferi viata sau bucuria); supararile sunt reflexe conditionate, durerile sunt neconditionate (dar e o alegere aleatorie de termeni, sensul dat conteaza, nu termenul).

Procesul suparare e o trauma (de fapt o sub-trauma a traumei generale a individului; traumatizare pe care acesta o suporta vizavi de o optima functionare in parametrii in care el se cuvenea sa vietuiasca de la natura de a fi a tot ce e).

Nu e natural sa mananci matraguna, sa fumezi, sa iti amputezi parti din "fizic", sa delirezi, sa te atazsezi,...; deoarece, vine scadenta, vine conditionarea si vine durerea, vine boala, vine…

Tot asa si supararea, precum si toate cele distructive despre care scriu, nu e ceva natural.

Trauma (mecanismul, algoritmul, sau cum i-am mai fi zis pe masura ce am inteles mai profund) suparare e de fapt constituita din:

1 - comanda (comenzile), acei stimuli auditivi (vorbe, fraze, sunete, acorduri), vizuali (imagini reale sau doar imaginare), ganduri, amintiri, fapte, pe care le-am asimilat ca si comenzi declansatoare a mecanismului deschizator de acces la dimensiunea (starea, emotia, sentimentul) suparare.

2 - primul dintre ce 3 piloni de baza ai traumei, anume asa zisa inteligenta emotionala, cumulul informational dinspre toate mediile vietuirii, toata cunoasterea (din orice tip de experienta de viata, oricat de banala sau spirituala, decantata ca si esenta de inteligenta emotionala, ca logica ce a incrustat, a scris algoritmul-pilon 1, simbolistica propriu-zisa, structura logica functionala, schema, mecanismului deschizator de acces la dimensiunea, la starea suparare (specific fiecarui tip de suparare in parte si fiecarui individ in parte); cunoasterea conform careia individul e suparabil si e potrivit ca el sa devina "suparabilul", adica "cel ce e traumatizat si posibil de a fi mereu ranit ca suparabil".

3 - al doilea, pilonul 2 de baza al traumei: senzatia, emotia si sentimentul iubirii deviant canalizata (afectiunea sub a carei forta vom fi treptat tintuiti ca prizonieri) dezvoltata fata de aceasta cunoastere devenita "obiect" al atasarii, al iubirii de sine (in fond de sub-sine, sub-personalitate, sub-trauma).

4 – pilonul 3, angoasa si ea parte simbiotica a acestui algoritm functional, asa cum sunt si cunoasterea, iubirea sau stimulii inglobati drept comenzi declansatoare ai mecanismului; angoasa sub amenintarea careia forta iubirii deviant utilizate, ne tine prizonieri (de fapt intregul algoritm functional, intreaga trauma "suparare") si pe care o poate dezlantui direct proportional cu neconformarea individului fata de tiparul traumatic inoculat intr-un final drept identitate de sine (intrucat pana la urma la asta se ajunge, la a asimila, integra asa de profund aceasta cunoastere si conventie incat sa ne identificam cu ea ca sub-personalitatea, sub-trauma "suparabilul", "cel ce e posibil a fi suparat" si mai mult, "cel ce se cuvine, e indreptatit a se supara", nefirescul se substituie firescului optim functional si atunci sau mai tarziu va tot produce distructiva).

5 - ultima parte, etapa, a simbiotului, algoritmului "suparare", este conduita, manifestarile "fizico-psihice" pe care individul le afiseaza siesi si celorlalti, constrans fara sa isi dea sema de catre forta afectiunii atasament-ala (iubirii) dezvoltata fata de "obiect", fata de cunoasterea mentionata la punctul 2.

6 - constat ca mi-a scapat ceva foarte important, tocmai senzatia, emotia si sentimentul insusi al supararii; acea stare in slujba careia lucreaza intreaga constructie algoritm, intrega trauma; dimensiunea suparare, asa cum am mai zis, supararea insasi, ca emotie (sentiment), nu e descriptibila asa cum nici o emotie sau sentiment nu sunt descriptibile si nici blamabile, ele fiind doar ceea ce sunt intrinsec, numai manifestarile individului in cazul in care are acces la dimensiunea afectiva suparare, sunt cele ce pot fi descrise, numai efectele supararii sunt observabile; fara afectiunea suparare, nu avem cum sa ne suparam, nu putem decat sa mimam manifestarile specifice; nu poti sa te duci in dimensiunea bucurie si sa te superi, in acest caz, te bucuri (cu tot ritualul specific).

Si supararea e utila cu o singura conditie, sa fie la indemna utilizatorului, nu sa il duca de nas (rat) cum vrea ea.

Cand individul cunoaste, intelege, asimileaza, constientizeza in cunostinta de cauza, insemna ca a integrat inlantuitor sau eliberator, depinde de natura cunoasterii; depinde si de nivelul necesar fiecaruia intru a se inlantui sau elibera.

Noi am tot constientizat inlanuitor desi nu am fost constienti ca o facem, dar asimiland cunoasterea primita educational si nu numai, am reusit; daca educatia noastra toata ar fi in spiritul celor explicate de mine, am fi fost liberi fara sa stim ca ar fi fost posibil sa fim inlantuiti de o trauma fata de o optima functionare.

Intrucat nu are cine sa educe indivizii de cand apar ei, acestia automat sunt traumatizati si numai prin reeducare, pot sa devina liberi (desigur in parametrii posibili impusi prin natura realitatii si de accesul la cunoastere si sarguinta lucratorului).

Scrieri ale dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza in cunostinta de cauza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea creativ-evolutiva de atunci, din acele momente inspirative!)

Supararea - exemplu de caz

Sa fii inocent poate fi lucru mare sau o mare prostie, acuma depinde in ce anume ramai inocent si in ce anume nu, iar a fi inocent in cunostinta de cauza asupra valorizarilor pe care prin liber arbitru le subordonezi inocentei, asta chiar e lucru mare daca nu cumva ai o scara inversata a valorilor fata de o optima functionare (constructiva, nu distructiva de sine; asa cum o cam avem noi toti in extrem de mute privinte fata de care nu manifstam interes intrucat nestiinta, sanatatea si elanul tineretii sau indaratnicia nu ne permit), e ceea ce altii numesc smerenie de buna voie, iar altii ce nu inteleg o numesc umilinta (nu ca umilinta nu ar avea si alt sens, negativ).

Context "fizic":

Un individ constata ca vecinul sau a inceput si ridicat o constructie la granita de propietate dintre ei, fara a respecta legea, practic constructia lui se termina pe limita de propietate si apa de pe toata acea latura a casei lui (vecinului) si de pe acea constructie lunga de 15 m ajung in curtea sa.

Context "psihic":

Acel vecin a cumparat propietatea in urma cu 30 de ani si pe accea latura a casei avea 2mx15m teren pe care inainte sa se mute el acolo il utilizase individul despre care discutam azi printr-o intelegere amiabila cu fostul propietar (terenul era la spatele casei si practic fostul propietar nu avea ce intrebuintare sa ii dea (nu exista gard despartitor intre propietati).

Noul propietar inca de la inceput a construit in prelungirea celor 15m de teren, de acolo de unde ingradirea curtii sale exista si pe aceasta suprafata a latimii ei, o anexa ce era utilizata si ca garaj si pe care de asemenea la vremea respectiva a construit-o cu peretele pe limita de propietate, ba mai mult a construit initial dincolo de limita, adica pe propietatea familiei individului despre care vorbim; dupa suparari si oarece certuri intre familii a demolat peretele si la reconstruit.

Era deci o problema veche ce rodea mai mult sau mai putin membrii celor doua familii si evident vecinul individului nostru, era frustrat ca nu poate da o utilitate acelui teren.

Acuma, individul nostru a fost pus in fata faptului implinit (intrucat nu s-a priceput sa impiedice construirea anexei de 15m fara a iesi scandal si nici nu are alta cale legala decat instantele judecatoresti).

Dar tema de azi este: exemplu de caz in privinta supararii.

Individului i se ofereau de catre posibilitatile naturale doua alternative in aceasta privinta: cea de "constatator" al situatiei (numai ca informatie; pe cat e posibil asa ceva intrucat starile sufletesti sunt permanent o impletire intelectual-afectiva si nu numai) si cea de "suparat" (constatator care nu se limiteaza la a constata intelectual ci, deschide constient dar in necunostinta de cauza a intelesurilor functionarii "starilor sufletesti", accesul la dimensiunea afectiva a supararii).

Intrucat nu era inocent in sens de labil psihic, starea de constatator nu ar fi presupus ca el nu intelegea ce i s-a intamplat si care ii sunt alternativele, era o problema de optiuni si consecinte, pierderea sau nu a dreptului oferit de limita de propietate si urmarile acestui fapt, asa cum era noua situatie in vremea ploilor si zapezilor abundente, deteriorarea sau nu a sanatatii pe motive de suparare, a lui sau a membrilor familiei, precum si ranirea in orgoliu (e si o problema de disparitie (nirvana) sau nu din separatie pe acest aspect).

Acest ultim aspect e de fapt ceea ce ne intereseaza in scrierea de azi.

SUPĂRÁ, súpăr, vb. I. 1. Refl. și tranz. A avea sau a provoca cuiva o neplăcere; a (se) mâhni, a (se) necăji, a (se) amărî, a (se) întrista. 2. Tranz. A stingheri, a incomoda, a deranja, a stânjeni. ♦ A chinui, a provoca o durere (fizică ușoară); a jena. 3. Refl.și tranz. A (se) întărâta, a (se) mânia, a (se) irita. — Lat. superare „a întrece”, „a învinge”.
Sursa: DEX '09 (2009)

Iata ce complexa e supararea si in DEX nu scrie ce repercursiuni poate avea ea asupra indivizilor in planul sanatatii prin autodistrugere sau din partea altora ce la suparare ii pot agresa pe ei ori ei pe aceia.

De ce se supara cineva?

Sau hai sa lucram pe caz; de ce a existat tendinta individului de a se simti ranit in orgoliu?

Intrucat beneficiaza de orgoliu,

Ce e orgoliul?

E un complex algoritm (e o trauma) functional deschizator al accesului la dimensiunea (starea) afectiv-orgolioasa.

El presupune:

1 - comenzi declansatoare ale mecanismului.

2 - cunoasterea conform careia ne-am insusit si am integrat constiintei de sine, logica emotionala a tiparului orgolios, "a te manifesta ca un orgolios e ceva de dorit, e firesc, e indreptatire de sine, e chiar o datorie", e respect propriu de sine dar siimpresia de respect oferit de catre alti indivizi si "eu sunt cel ce se poate manifesta ca orgolios"; in plus asimilezi cunoasterea conform careia a nu da curs orgoliului insemna sa te faci de rasul lumii si a te face de ras e ceva inadmisibil tie.

ORGÓLIU, orgolii, s. n. Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie. – Din it. orgoglio. Cf. fr. orgueil.
Sursa: DEX '09 (2009)

Noi toti suntem extrem de orgoliosi dar mai ales pe aspecte neconstientizate de catre indivizii societatatii actuale.

3 - afectiunea, iubirea dezvoltata fata de cunoasterea aceasta de la punctul 2, cea care ne va inrobi atasament-al, compulsiv, ne va conditiona ca indivizi traumatizati supusi "orgoliozitatii".

4 - angoasa (nu mai intru iar in detalii).

5 - conduita orgoliosului (iar nu intru in detalii intrucat fiecare poate intelege care e conduita orgoliosului).

6 - Accesul propriu-zis la starea afectiv orgolioasa, cea care incoroneaza tot acest efort distructiv de sine al individului, cea care permite manifestarile, conduita de tip orgolos (stiu, stiu, am zis in fel si chip, dar evoluez pe masura ce aflu si scriu; in general ultimele scrieri sunt cele mai corecte, desi calatoria aceasta e o sinusoida multi-dimensionala, nu doar in sus si in jos).

Orgoliul poate fi si o necesitate tinand cont de nivelul evlutiv precar al societatii, dar intr-un final el e o trauma si merita utilizat cu precautie si tinut la nivel de gratie, adica sa nu cumva sa treaca inspre conditionare[ tendinta va exista mereu catre asta, catre atasament-are.

Deci individul sa simtit ranit in orgoliu (sau ar fi fost posibil sa se simta asa) intrucat era traumatizat, isi insusise si integrase siesi conceptia si conventia naturaletii ca el sa se considere valoros in spirit orgolios, deoarece aceasta era ceva de dorit, firesc, era o relizare de sine, ceva de apreciat (nu si-a dat seama de asta dar toata viata a lucrat-o).

Daca individul constientizeaza in cunostinta de cauza (suficient de profund pentru el) structura orgolioasa ce il tine prizonier e posibil ca el sa dispara din acesta separatie (sau ea din el, depinde ce referential explicativ adoptam)

Supararea si orice alta trauma are exact acceasi structura.

Indivizii de cand apar ei isi lucreaza trauma generala si pe cele particulare (sub-traume, sub-personalitati distructive), inclusiv trauma generala a supararii care face partea din trauma totala (generala pe toate aspectele) si trauma pe supararea in cauza referitor la o anumita problematica si dintr-o anumita perioada a existentei ei.

Iata deci e o impletire de traume ca in fiecare situatie.

Trauma suparare de azi se datoreaza traumei totale integrata pe parcursul intregii vietii; traumei orgolioase, celei a enervarii, intristarii si multor altora, precum si traumei generale a supararii integrata de la inceputul vietuirii, dar si traumei supararii pe problema in cauza de cand a inceput ea, precum si traumei supararii efectiv referitor la perioada exemplificata.

Ea e constituita pe fiecare dintre variantele mentionate din:

1 - comanda (toate gandurile, amintirile inclusiv, vorbele, faptele ce declanseaza mecanismul supararii).

2 - prima parte bazala a mecanismului, cunoasterea conform careia a te supara e ceva natural, firesc, de dorit, justificat si ca el, individul e "suparabil" ca normalitate functionala (ceea ce e in opozitie cu optima functionare, e separatie, iesire distructiva din inocenta).

3 - a doua parte bazala a mecanismului, iubirea devinat orientata, cea care il ataseaza pe individ de cunoasterea de tip orgolios, traumatizanta.

4 - a treia parte de baza a mecanismului, angoasa (iubirea deviant canalizata, afectiunea treptat tot mai puternica dezvoltata fata de 'obiect", fata de cunoasterea cu pricina, daca ar fi constienta de sine si ar comunica cu noi ar putea zice ceva de genul: "daca nu te superi, te bag in frustrare cu toate odraslele ei, enervare, furie, ura, razbunare, iesire din minti, ...").

5 - conduita celui suparat.

6 - senzatia, emotia si sentimentul supararii, care nu e nimic altceva in sine (asa cum nici celelate nu sunt), decat starea de a fi, cea care da acces la a ne manifesta ca cel ce e suparat; nici un sentiment sau emotie nu sunt descriptibile, deoarece cugetarea, gandul, sunt alta dimensiune decat afectivitatea si nu ai cum sa descrii in idei un sentiment ci doar manifestarile specifice faptului ca ai acces la acel sentiment).

Tot mecanismul descris in cele 6 puncte se lucreaza in permanenta de cand suntem si el e reflex conditionat, in consecinta se manifesta spontan, ne ia prin surprindere, ne trezim suparati inainte de a ne da seama ce anume ni se intampla.

Nu e usor lucru sa iti lucrezi un alt reflex conditionat, acela de a sesiza (imediat desigur, in timp util) orice miscare catre suparare si de a derula rapid contra-algoritmul eliberator care si el probabil are tot 6 constituienti dar nu am starea de a clarifica acum, oricum rezulta din algoritmul celor 6 puncte de mai sus, pe care daca le cunoastem bine, adica le intelegem si constientizam profund, e suficient.